Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Literatura’ Category

Aud tot mai des, într-o cursă a adjudecării definitive, termenii marginal, periferic, însă nu pot să nu observ că ei au fost pe nedrept confiscați și împinși egoist către o zonă profund ideologizată. Din ei se face astăzi, acolo unde nu este cazul, un amăgitor titlu de glorie. Să spui despre cutare scriitor că e marginal ar putea însemna cel puțin două lucruri – o dată își face loc interpretarea clasică, un scriitor neînsemnat, minor, lipsit de profunzime și valoare estetică, iar a doua oară – un scriitor ce tratează teme marginale, neobservate de alții, în răspăr cu moda vremii și care își duce existența departe de zgomotul furios al expunerii publice. Sunt suficiente exemple pentru a ilustra ambele situații, însă aș vrea să ne oprim la marginalitatea discretă, tematică, sinceră și lipsită de orice vibrație orgolios-demonstrativă.
Ce ar face un om obișnuit în clipa în care ar afla că are cancer? Dar un scriitor? Răspunsul deloc evaziv, ci direct, abrupt, fără pavoazări alintate pe care ni-l dă Lucian Dan Teodorovici este următorul – scrie o carte! O terapie prin scris și o confirmare a vieții, chiar dacă aceasta se desfășoară în condiții extreme, acolo unde fragilitatea psihică este o normă și nu o excepție. Vom citi o carte despre eșecul scrierii unui roman și transformarea reușită a acestui eșec într-o altă carte cu accente autobiografice și irizări ficționale. Cel care cheamă câinii, explicația aluzivă a titlului o regăsim în paginile textului, dar suntem siguri că la mijloc e vorba și de o metaforă mai largă, nu se poate altfel, suprapune și amestecă cu o sinceritate (iarăși) dezarmantă pagini de jurnal (timpul real) cu reflecții estetice, amintiri declanșate întâmplător sau sub autoritatea unor stimuli externi, asociații livrești sau simple fișe de observație.
Autorul nu se lamentează, nu-și pierde cumpătul, ci reușește chiar o detașare surprinzătoare și amuzantă față de propriul trup și față de propria-i boală. Trecut prin furcile caudine ale sistemului de sănătate românesc, Lucian Dan Teodorovici povestește cu haz, dar și cu amărăciunea inevitabilă parcursul său prin clinicile ieșene, promisiunile onctuoase și doldora de aplomb ale doctorilor, apoi eschivele nevertebrate ale acelorași personaje. Totuși, vocea cărții nu condamnă, nu-și strigă disperarea apocaliptic, ci mai degrabă urmărește (mirată, contrariată, amuzată) și trage concluzii personale, care ajung în pagină sub forma unor notații filtrate prin comicul de situație și supuse unei concepții narative, des invocate în text.
Cartea a fost scrisă în doar câteva luni, de la aflarea diagnosticului până la vindecare, iar în timp ce o scrie Lucian Dan Teodorovici ne face și un serviciu, o comentează – […] îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe-un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală. (p. 186) Își recitește frazele, expresiile, le reia acolo unde e cazul și marchează cu ele imposibilitatea exprimării absolute, ca și cum am putea aduce în discuție nu doar limitele interpretării, ci și limitele scriiturii. Textul trece natural, fără fluctuații bruște, de la preocupările personale la unele de ordin general, dar care ne-au afectat mai mult sau mai puțin – alegerile din SUA, cele din R. Moldova, efectul Brexit-ului, atentatele teroriste, apucăturile iliberale ale unor lideri est-europeni, toate își găsesc ecou în siajul confesiunii. Prin ele autorul își dublează mărturia cu un comentariu atent și subtil.
Schimbare de registru. Pentru că ai păstrat niște vinovate reminiscențe adolescentine ce ating proiecția nenaturală pe care școala, cu o insistentă grijă, ți-o induce atunci când te familiarizează cu romantismul și cu amplitudinea deșirată a geniului de secol XIX, ceva din această imagine iconodulă se răsfrânge automat asupra oricărui scriitor. Și pare de necrezut că un scriitor important al literaturii române (să ne amintim de excelentul Matei Brunul, ce va fi publicat în SUA și Marea Britanie cu un text pe copertă de David Lodge) trece prin aceleași suplicii generate de proasta administrare spitalicească și de indiferența asasină a unora (deși la Cluj a fost altfel, suntem atenționați discret) și nu cade în păcatul generalizării lipsite de nuanțe, din contra, feliază realitatea cu grijă, ici o prietenie dezangajată și un sacrificiu dezinteresat, colo niște comportamente precare, găunoase, în altă parte câteva proiecții hâde, pe care textul ni le relevă în scurte istorisiri cu efect literar și tâlc.
De unde a pornit acest demers scriitoricesc, ce rațiuni lăuntrice l-au împins spre suprafață?, – „[…]sprijinită de un stâlp de metal, printre gunoaie, o pancartă măcar stranie, atât de neașteptată și de nepotrivită prin mesajul scris pe ea cu litere mari, mov, pe fond negru. Writing is the only way of life”. O imagine ademenitoare, care-l va urmări continuu și la care va face deseori referire. O coincidență bizară declanșează un proiect literar, îl justifică, cu toate că cel care scrie trăiește uneori „rușinea de a fi scriitor”.
Pentru Lucian Dan Teodorovici boala pare mai exact un pretext pentru a scrie o carte, o și spune de altfel, și pe măsură ce scrie, pe măsură ce trec și curele de chimioterapie, autorul face tot posibilul să o bagatelizeze, să o minimalizeze, chiar să o ridiculizeze – „[…] amărâtul ăsta de cancer caraghios și răsuflat, strecurat și el printre cancerele serioase ale lumii”. (p. 153) Cu o colecție de boli deloc de neglijat, LDT include în povestea sa bunicii, mama, după care începe să țeasă istorii, să creioneze relații, să dezlege cauzalități, printre care strecoară reflecții etice, preocupări anatomice, observații religioase. O poveste despre oglinzi, spune textul la un moment dat, acolo unde apar scene din copilărie, priviri aruncate furtiv peste umăr, alternative la cotidian, cum ar fi jocul Clash of Clans, jucat cu nerv și voluptate, un fel de viață virtuală și paralelă, așa cum „[…] literatura însăși nu e pentru scriitor decât tot un mod de a-și crea, activ, iluzia unor vieți paralele”. (p.183)
Asistăm la „facerea” textului, el e scris sub ochii noștri dintr-o mulțime de alte „desfaceri”, iar „facerea” e concomitent explicată de parcă autorul ar trimite „scrisori către un tânăr romancier”. Și peste osatura textului se așază cărnos expresii inofensive, dar care într-un spital oncologic își pierd inocența – „Vai, dar ce cancer e aici, nu știu cum rezistați!”, empatii pline de tristețe, haz de necaz, dispute arțăgoase și contre malițioase, o aluzie „maestroasă” la un incomparabil roman rusesc, drama personală în oglinda dramei planetare, exerciții de ficțiune urmate de reveniri mundane, demitizare și dezvrăjire atunci când scrie despre condiția scriitorului. În final ajungem la concluzia că e o carte prea puțin despre boala unui om, cât despre multiplele ipostaze ale condiției umane și bineînțeles o declarație de fidelitate adresată literaturii. Cel care cheamă câinii începe și sfârșește cu două fragmente care nu au o legătură directă cu restul textului, ele vin din „folder-ul meu cu eșecuri literare”, dar sunt unite de zbuciumul interior, de teamă și apoi eliberare.
Iar pentru final vă propun un fragment din carte, nu îi aparține scriitorului, e un monolog dintr-un film iranian, plasat acolo dintr-un motiv mai mult decât literar – „Era chiar după ce m-am căsătorit. Aveam tot felul de necazuri. Eram așa de sătul, încât am decis să-mi închei socotelile cu toate. Într-o dimineață, înaintea zorilor, mi-am pus o funie în mașină. Eram hotărât, voiam să mă omor… Am pornit spre Mianeh. Asta se întâmpla în 1960. Am ajuns la o plantație de duzi. Am oprit acolo. Încă era întuneric. Am aruncat funia peste crengile unui copac, dar nu s-a agățat. Am încercat o dată, de două ori, dar fără niciun folos. Așa că m-am cățărat în copac și am legat strâns funia. Atunci am simțit ceva moale sub mână. Dude. Dude dulci, delicioase. Am mâncat una. Era zemoasă. Apoi o alta, pe urmă o a treia. Am observat că soarele se ivea deasupra piscurilor. Și încă ce soare, ce peisaj, câtă verdeață! Deodată, am auzit niște copii îndreptându-se spre școală. S-au oprit pentru a se uita la mine. M-au rugat să scutur copacul. Dudele au căzut, iar ei le-au mâncat. M-am bucurat. Apoi am cules niște dude pentru a le duce acasă. Soția mea încă dormea. Când s-a trezit a mâncat și ea dude. Și i-au plăcut și ei.”
„M-a impresionat într-atât monologul ăsta, încât mi-am dorit încă de când” am citit cartea „să-l pot plasa, cândva,” într-un comentariu.
_______
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017, 264 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (261-262), mai-iunie 2017

Anunțuri

Read Full Post »

siacumcefacem-micutule-5639Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul. Mai există și alte situații, rețeta e în continuă formare, după atacul asupra celor de la Charlie Hebdo, francezii au găsit de cuviință să-l recitească pe Voltaire, Traité sur la tolérence, gestul lor depășind cu mult simpla curiozitate academică, iar după carnagiul de la Bataclan l-au redescoperit pe Hemingway cu a sa carte – Paris est une fête. Sensul unei cărți e modificat și actualizat de realitatea înconjurătoare. Crizele economice, sociale, marasmul identitar, demagogia revanșardă îl pot determina pe cititor să citească cu alți ochi o carte. Să se facă „vinovat” de interpretări insolite, bineînțeles, în limitele generoase ale textului.
Și acum ce facem, micuțule?, romanul scriitorului german Hans Fallada, pică într-un context istoric ce-l favorizează, acțiunea e plasată cu multe decenii în urmă, pe timpul marii crize, și romanul curge linear, având o construcție cuminte, tradițională și ușor de asimilat. Hans Fallada e un pseudonim împrumutat din povestirile fraților Grimm. Rudolf Ditzen, pe numele său adevărat, a trăit între anii 1893 – 1947 și, după cum putem lesne observa, viața sa acoperă cea mai neagră perioadă din istoria omenirii. A avut o existență tumultuoasă, marcată de accidente și excese neobișnuite, asemenea epocii din care a făcut parte. Un scriitor prolific căruia Editura Polirom i-a tradus două titluri, unul în 2012 – Singur în Berlin, și al doilea recent, în 2015, asupra căruia ne vom ostoi privirea. Biografia sa intimă intră în contradicție flagrantă cu stilul liniștit, curgător, limpede al scriiturii. Dependența de morfină, omorârea unui prieten în timpul unui duel, tentativa de suicid, șubreda sănătate mintală rămân, după încheierea lecturii, simple curiozități biografice, nimic din aceste metehne lumești nu transpare dincolo de „pânza freatică” a textului. Poate doar fina observație psihologică, așa cum am mai întâlnit-o și la Virginia Woolf, s-ar topi într-o subtilă și discretă sugestie autoreferențială. Însă textul literar își are propria viață, o confirmă lectura acestei cărți, la peste 80 de ani de la apariție.
Romanul lui Fallada urmărește cu scrupulozitate destinul unui cuplu de tineri, Johannes Pinneberg și Emma Mörschel (Mielușica), ambii în vârstă de 23 de ani, în perioada ce avea să preceadă ascensiunea nazismului și resurecția antisemitismului. Cei doi își programează o vizită la un cabinet ginecologic în vederea identificării unei metode de contracepție cât mai sigure, dar află, mirați, contrariați, în cele din urmă… fericiți, că e prea târziu, că vor avea un copil. Și din acest punct cerul existenței lor se înnorează, Pinneberg ascunde o habă de vreme faptul că e căsătorit, pentru a-și păstra locul de muncă. În cele din urmă e concediat și se mută împreună cu soția la Berlin, la mama sa, damă de consumație, de care nu îl leagă mai nimic, e ajutat să se angajeze vânzător la magazinul de confecții Mandel, de unde va fi din nou dat afară, li se va naște un băiat, iar finalul cărții îi găsește pe toți trei într-o colonie din afara Berlinului, disperați, dar încă neacceptând compromisuri jenante. Am „înșurubat” un schelet neutru, fără a căuta cauzalități, fără a intra în detalii de budoar, fără a explica unele decizii și rateuri, fără a invoca alte personaje, calitățile și rolul pe care l-au jucat în viața celor doi. Lectura cărții ar fi cea mai bună completare, o incarnare a scheletului de mai sus.
În această carte m-au copleșit detaliile, mediul periferic, „oamenii mărunți”, relațiile dintre ei, observația psihologică, oglindirea istoriei mari în gesturi minore și aparent nesemnificative, ruptura dintre clasele sociale, căci, după cum am putut vedea, subiectul în sine e lipsit de spectaculozitate, e aproape anost, o felie de viață. Dacă neputința ar avea chip, atunci imaginea lui Pinneberg din rândurile ce urmează e revelatoare: Se trântește pe canapeaua mare și zace așa, cu fața în mâini, zace mult timp nemișcat. Da, se simte mărunt și amărât, țipă și se târăște și dă din coate pentru a-și găsi locul în viață, dar își merită oare locul? E un nimic. (pag. 220) Ura, inechitatea socială, excluziunea au generat un cocteil ce avea să arunce în aer o lume-ntreagă.
Romanul lui Fallada, din punct de vedere compozițional, e o prelungire a cutumei tradiționaliste, iar din perspectiva observației critice se apropie de canavaua naturalistă, cu intarsii mizerabiliste. Personajele pun întrebări abrupte, nu se menajează mai deloc, trăiesc situații umilitoare, kafkiene, cu accente distopice (controlul asupra angajaților, îndeplinirea cotei de vânzare), angajarea la Mandel e pentru Pinneberg o corvoadă înjositoare. Mielușica ajunge să cârpească ciorapi pe la casele unor doamne care uită să o mai plătească, banii din șomaj le sunt insuficienți, sunt obligați să încropească liste de cheltuieli lunare, să-și lase copilul mic nesupravegheat timp de 5-6 ore. Degradarea treptată a celor doi nu poate fi împiedicată, cu toate că finalul cărții mai păstrează o brumă de speranță, e încurajator chiar. Ceea ce nu au pierdut niciodată protagoniștii rămâne candoarea.
Sărăcia favorizează apariția nazismului, textul surprinde gestația acestui flagel criminal, în egală măsură „fixează” și apetența altora pentru comunism. Ni se înfățișează o lume măruntă, pătrunsă de mici orgolii provinciale, de zbateri și convulsii sociale în care pâra, șantajul, aluziile compromițătoare fac parte din meniul cotidian, otrăvind relațiile colocviale și profesionale. Disparițiile misterioase ale unor personaje, aparițiile la fel de inopinate ne duc cu gândul la o lume nesigură, fragilă, gata în orice clipă să se surpe. Și cu toate astea există și prietenii necondiționate (Heilbutt) și gesturi mărinimoase, neașteptate. Nașterea fiului e un prilej de reflecție și de rememorare a clipelor de iubire, iar discuțiile dintre tați, la maternitate, consumă ceea ce numim câteodată „apologia clișeului”. Experiențele noastre sunt similare, obsesiv-repetitive și atunci cum mai izbutește o astfel de experiență să devină totuși unică și irepetabilă? Hans Fallada reușește în literatură ceea ce va reuși mult mai târziu Andy Warhol în sfera artelor vizuale, adică să sublimeze clișeul, să reproducă dialoguri și situații cotidiene cu fidelitatea unui metronom.
_____
Hans Fallada, Și acum ce facem, micuțule?, Editura Polirom, 2015, 368 pag.

Articol publicat în revista Contrafort  

Read Full Post »

fetitacaresejucade-adumnezeu-5524Oare ce-ar fi să începem acest text într-o manieră previzibilă și comodă, cu dezinvoltura unei duioase și senine constatări? – „Dan Lungu nu mai are nevoie de nicio prezentare”. Sau am putea, printr-un efort al imaginației colective, împrumuta din retorica pomădată a prezentatorilor de concerte, eventual provinciale, – „X ne cântă și ne-ncântă”. Nu o vom face însă. E pusă-n joc soarta literaturii.
Din clipa în care te prinzi de miza cărții, îți dai seama că ai în fața ochilor o variantă îmbunătățită a romanului Lilianei Corobca – Kinderland, pentru că Dan Lungu își lărgește consistent aria de cercetare și de reconstituire, nu doar lumea văzută prin ochii celor mici – Rădița (Cristina, în cazul scriitoarei basarabene), ci și lumea celor mari, cu toate deziluziile generate de „interminabila tranziție” și de fenomenul emigrației. Ochiul naratorial urmărește minuțios câteva destine și relațiile mai mult sau mai puțin sinuoase dintre ele, coboară endoscopic în cele mai ascunse cotloane sufletești, urmărind stări clare sau confuze, gesturi false, inutile, mărinimoase, deschizând pliuri invizibile ale conștiinței.
Dan Lungu ar putea exclama în propria sa apărare – Totul e ficțiune!, însă noi știm că Vali și Letiția, Rădița și Mălina, Bunu și Buna sunt figuri recognoscibile, îi vedem atunci când coborâm scările, atunci când mergem la o plimbare prin parc. Personajele lui Dan Lungu absorb o stare de fapt, o realitate dureroasă, întruchipează fragilitatea (și frivolitatea) ființei umane și ceea ce rămâne în încercarea de a supraviețui și de a te agăța de lucruri amăgitoare. Penuria cotidiană, colapsul economic o împing pe Letiția să plece în Italia, la muncă. Își lasă familia, soțul și cele două fiice, în speranța unei întoarceri rapide. Dar întoarcerea nu-i decât o formă a amânării, o eternă promisiune. Ieșirea din normalitate duce la experiențe umilitoare, muncile pe care trebuie să le facă cei emigrați îi coboară la condiția unui animal de povară. Și astfel cititorul asistă neputincios la o lentă destrămare familială, la pierderea contururilor, la o efasare treptată și inconturnabilă. Aproape că nimeni din familie nu-și mai dorește cu adevărat ca Letiția să se-ntoarcă și singura care pricepe treaba asta, într-un puseu de luciditate infantilă, e Rădița. Nimic nu poate intermedia o apropiere reală, nici telefonul mobil, nici calculatorul. Iată că și tehnologia se supune „limitelor comunicării”.
Finalul cărții e surprinzător și emoționant totodată, iar cititorul îi este recunoscător scriitorului că n-a omorât-o pe Rădița, că n-a trimis-o afară, în noaptea iernatică. Ci a ținut-o în viață cu riscul de a fi martoră ascunsă a unui incest consimțit. Abia aici ne dăm seama de ce Mălina „[…] mirosea a parfumul mamei și la gât avea una din eșarfele ei, aceea vaporoasă, cu frunză de viță-de-vie […]”. Romanul conturează imaginea unei societăți în derivă, în care domină bășcălia, lenea, șpaga, instinctul hoției, gălăgia și obrăznicia unor emisiuni televizate, atmosfera de bacanală. Nimic nu e așa cum ar trebui să fie, par să gândească la unison toate personajele.
Aș îndrăzni să spun că Dan Lungu scrie de fapt două cărți, una – intrând în universul copilăriei și explorând lumea prin ochii Rădiței, iar a doua – contabilizând sociologic fenomene, comportamente și tendințe contradictorii. Își ia rolul unui colecționar. Îl prefer pe Dan Lungu din prima carte, cel care trăiește mirarea, redescoperă jocurile copilăriei, percepe realitatea cu mintea unui copil și o transpune într-un limbaj poetic, ingenuu – „Drumul se lungea ca o gumă de mestecat”. În cea de-a doua – literatura apelează la mijloace sociologice și e constrânsă parcă de acestea. Sociologia se substituie literaturii – motivația emigrării, relațiile dintre emigranți, relația cu localnicii din țara dată, reprezentările reciproce.
Uneori am avut impresia că autorul trișează un pic, se folosește de proprii­le personaje ca să-i iasă demonstrația, ca totul să se potrivească, și chiar dacă acestea sunt distincte, rămâne ceva ce le trădează, de parcă în spatele lor ar sta o singură ființă. O recunoaște – „Dar el nu știe, sărmanul, că nu e vina lui, ci a mea. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorința mea de a-mi găsi liniștea”. Naratorul iese la suprafață, capătă corporalitate, devine personaj, își amplifică existența. Oricum ar fi, găsesc acest truc gratuit într-o poveste aproape clasică, în care capitolele alternează într-o logică fără sincope. O piruetă textualistă. Cel mai credibil personaj rămâne totuși Rădița, ea înregistrează cu o precizie de giruetă orice abatere sentimentală, orice inflexiune a vocii. Memoria celorlalte personaje glisează fără întrerupere pe axa temporală, unii își aduc aminte de perioada comunistă, de revoluție, alții de anii studenției, își rememorează însă cu toții eșecurile și poticnelile. E ceea ce-i unește.
Revenind la umor și la detașarea ironică, mărci distincte ale scriiturii lui Dan Lungu, am putea spune că nu mai par atât de spectaculoase ca-n precedentele cărți, are loc o „aclimatizare” a cititorului la stilul glumelor, la vraja vorbelor de duh. Umorul e adaptat situațiilor narative, e pliat pe o atmosferă existențială oscilantă și iluzorie.
Prin intermediul Letiției, aflată, cum spuneam, în Italia, avem acces la confesiunea Laurei, savuroasă și tristă în același timp, o altă istorie a decăderii și promiscuității, dar și a supraviețuirii. Ne pune în fața unei dileme – compasiune caldă sau dispreț reținut? Imigrantul român e un personaj colectiv psihanalizabil, autorul îi atribuie reflecții neobișnuite – „Avea să înțeleagă, cu timpul, că ei, imigranții, cu cât situația le era mai precară, cu atât aveau mai multă nevoie de veștile proaste din țară. Astfel sacrificiul lor căpăta sens și, mai ales atunci când o duceau rău, se alinau cu gândul că, dacă ar fi rămas acasă, ar fi dus-o și mai prost.”
Risc din nou o afirmație „insolentă”, așa cum am făcut-o și atunci când am scris despre „În iad toate becurile sunt arse”. În „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” scriitorul Dan Lungu nu și-a autodepășit performanțele.
____
Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Ed. Polirom, 2014, 360 pag.

Articol publicat in Revista Contrafort Nr. 1-2 (233-234), ianuarie-februarie 2015

Read Full Post »

Amintirile unei nonagenareMărturiile, amintirile, confesiunile s-au impus ca specie literară și atrag priviri tot mai consistente, iar editurile românești de primă mână scot colecții care răspund acestei inerente necesități. Publicul cititor e tot mai curios și intrigat să aibă acces la o istorie din culisele istoriei, la relatări subiective, chiar părtinitoare, însă eliberate de poncifurile direcției oficiale. Îl citim cu plăcere pe Neagu Djuvara, cochetăm uneori și cu scrierile lui Mihai Șora, deși mai încifrate, iată că vârsta înaintată, longevitatea capătă striații enigmatice. Mărturia literară a unui om, depășind bariera octogenară, suscită simpatie profundă, atracție blajină, fascinație dezinteresată și tindem să-i acordăm un statut privilegiat, să o plasăm în proximitatea „bagajului” nostru intim și personal. Dar cum reacționăm când ne întâlnim cu Amintirile unei nonagenare, volumul Antoanetei Ralian? Subtitlul – „Călătoriile mele, scriitorii mei” – fixează cadrul confesional și anunță o impresionantă experiență culturală, calitativă și cantitativă. Antoaneta Ralian este „cel mai productiv și apreciat traducător pe care l-a dat România”, citim în prezentarea biografică, a tradus din mari scriitori – Virginia Woolf, J. D. Salinger, Henry Miller, Salman Rushdie, Saul Bellow, Iris Murdoch etc.
Cartea debutează cu un „Cuvânt înainte” pe care autoarea îl consideră o „necesară măsură preventivă”, întrucât mulți cititori și-ar putea pune legitima întrebare – cum au fost posibile aceste călătorii chiar în timpul „epocii de aur”? Sinceritatea autoarei îl poate deconcerta pe cititorul pătruns de încrâncenări justițiare – „Da, am avut pile, și nu numai în legătură cu pașapoartele”. Oricum ar fi, Antoaneta Ralian nu mimează o apostazie, ci își asumă realitățile unui sistem prin care trebuia să te strecori cu agilitate, de ale cărui vulnerabilități se impunea să profiți.
Textele sunt grupate în trei capitole, intitulate transparent – „Întâmplări de peste mări și țări” (călătoriile de până la și de după căderea regimului comunist), „Întâlniri cu scriitorii” (de cele mai multe ori tot călătorii, dar pliate pe o agendă traducător-scriitor) și „Derapaje” (articole publicate în ultimii ani în revistele literare). O suită de povestiri, fiecare marcată de o poantă, de o întâmplare hazlie sau de o situație intrigantă, comunicând „de la firul ierbii” tatonările, ezitările, preferințele și angajamentele traducătorului.
De fapt, fiecare articol conține o scenă amuzantă, chiar și incidentele deloc plăcute (să rămâi fără pașaport și bani la Madrid; cu pașaport, dar fără bani la Tel Aviv) ne sunt livrate retrospectiv printr-un culoar al detașării hazlii. Garnisite cu picanterii și detalii joviale, „traducând” stări de spirit incandescente, textele Antoanetei Ralian îndreptățesc supoziția – un excelent traducător e și un bun scriitor. De la înălțimea unei vârste considerabile, autoarea emite remarci care îi probează tinerețea spirituală și spiritul critic – „[…] (cuvântul „sexy” încă nu pătrunsese în vocabular) […]”; „Era bătrână și destul de gagà (atenție, cititori tineri, nici o legătură cu Lady Gaga, e vorba de cu totul alt gen de gâgâială)”; „[…] sintagma „rezistența prin cultură” nu se inventase încă […]”; „Un „amant” în viziunea VIP-urilor Sexy Brăileanca sau Simona Senzual. Bietul D. H. Lawrence, cu viziunile lui bucolice!”; „apropo, mi-am amintit cum ne amuzam noi, colegele, la școală când descopeream persoana a treia singular a verbului être la perfectul simplu”…
De la prima călătorie în Republica Democrată Germană, la Dresda, frustrantă și dezamăgitoare, la șocul descoperirii Occidentului, frumusețile Vienei, tradiția Londrei, înălțimile New York-ului, autoarea face comparații, își urmărește propriile reacții, constată, de exemplu, cu ocazia unui seminar internațional că urme ale „educației” socialiste i-au denaturat percepția asupra rolului scriitorului. Pe cât de încântată era ea de minunățiile gastronomice (McDonald’s-ul – „o descoperire epocală”), arhitecturale (redefinirea kitsch-ului), culturale ale Occidentului, pe atât de traumatizați sunt scriitorii străini (Saul Bellow) care vizitează România comunistă – „L-am găsit aproape năucit, cu senzația omului care a nimerit pe altă planetă. Nu mai vorbesc de faptul că era o casă veche, avariată de cutremur, fără apă caldă și cu căldura de pe vremea lui Ceaușescu – laureatul Premiului Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata –, dar îl năucea și că telefonul era înfășurat într-un șal gros, că în timp ce discuta se dădea radioul la volumul maxim, că i se sugerase să fie foarte amabil și generos cu portăreasa blocului, care era în relații foarte amiabile cu sectoristul, și așa mai departe. L-am găsit speriat, foarte panicat, convins că pretutindeni unde intra era înconjurat de microfoane și că pe stradă era tot timpul urmărit de agenți. Pentru Bellow picat din calda bunăstare din Chicago, din luxul vieții unui scriitor de mare notorietate, vizita la București echivala cu o coborâre în infern. Făcuse o adevărată psihoză.” Aflăm cu destoinică mirare detalii biografice din viața scriitorilor Saul Bellow, căsătorit cu o româncă, Ted Hughes, sau relatări ale unor conversații inedite în prezența unui Salman Rushdie, Amos Oz sau Iris Murdoch, autoare irlandeză de care o leagă o lungă și frumoasă prietenie. Apropierea de scriitori i-a oferit șansa traducătorului să coboare în laboratorul de creație al acestora, să se confrunte cu provocări neobișnuite – cum să-l traduci pe incomodul Henry Miller și să nu-l trădezi?
Traducătorul e un personaj discret, viața literară îl consemnează mai degrabă ca pe un „slujbaș” zelos a cărui fidelitate interpretativă trebuie să păstreze performanțele originalului și în același timp să-i deschidă noi posibilități de receptare. E și un co­autor al textului, nu doar o „piesă” care intermediază înțelegerea, transferul de sens. De altfel, autoarea se dezice de arhicunoscuta – „Traduttore, traditore!”, considerând-o perimată și neîndestulătoare. Pune în discuție relația literară Vest – Est, modul în care un mare scriitor poate fi îndepărtat printr-o traducere ratată (cazul Eminescu, în limba engleză), sau modul în care se face selecția textelor ce urmează a fi traduse.
Deși își neagă orice talent descriptiv, observăm fragmente, descrieri de un patetism tandru, înduioșător, ce recompun senzații volatile, imagini fulgurante. Am putea chiar încerca un exercițiu de rescriere, o transmutație poetică – „Să asculți muzică clasică/ sub cerul înstelat,/ în fața unei catedrale gotice/ cu toate vitraliile iluminate,/ pe o creastă de deal,/ cu mare noptatică clipocindu-i somnoros la poale,/ cu bărcuțe pescărești/ lunecând grațios pe valuri,/ e…/ nu-i nevoie să mai spun/ cum e”.

_______
Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Editura Humanitas, 2014, 190 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 9-10 (229-230), septembrie-octombrie 2014

Read Full Post »

KinderlandDouă evenimente culturale, de anvergură diferită, și-au dat mâna, au concurat și m-au făcut să aleg cartea Lilianei Corobca. Primul – succesul pe care romanul Kinderland l-a înregistrat la Târgul de carte Bookfest – 2013, și al doilea – realizarea unui top al romanului basarabean, inițiativă salutară, de ale cărei urmări rămân însă sceptic, a devoalat existența unor grupuri de scriitori care aleg mai degrabă în funcție de apartenența generaționistă, decât după criterii strict estetice, adică literare, dar și a unui public care nu poate ieși din anumite reflexe și automatisme.
Lectura s-a așezat și Kinderland, romanul Lilianei Corobca, nu mi se mai pare atât de bun. Nu că ar fi rău. Din contra, e scris bine, onest, cu multă fidelitate și empatie, ci în sensul că am motive serioase să nu-l mai bag într-un eventual top 10 al romanului basarabean, așa cum gândisem inițial. Romanul începe promițător, reușind să contureze limitele unei lumi traumatizante, în fond e vorba despre copiii lăsați singuri acasă, ai căror părinți sunt plecați la „bani lungi”. Copii care trăiesc alternativ mai multe vieți, sunt și copii, dar și maturi, suplinind după puteri absența părinților, fiecare viață subminând-o (și paradoxal, îmbogățind-o) pe cealaltă. De aici întreaga dramă, e punctul forte al cărții.
Stop-cadru. Un sat locuit doar de bătrâni și copii. Cristina, o fetiță de doisprezece ani, rămâne acasă cu frații ei mai mici, Dan și Marcel, le este mamă și soră, îi spală, îi hrănește și are grijă de ei ca de propriii fii. Duc, bineînțeles, dorul părinților plecați peste hotare, părinți ce întruchipează un soi de personaj în absență, întotdeauna invocat, dar prea puțin prezent. Doar moartea bunicii i-ar mai putea readuce acasă. Cei doisprezece ani ai Cristinei concentrează o viață de om, Cristina are deja „amintiri”, își „aduce aminte” (când eram eu mică), emite observații grave, elaborate, face concesii înțelepte. Iar plictisul nu le invadează existența așa cum suntem tentați să ne imaginăm, viața nu e expulzată în altă parte, e acolo printre ei, în preocupările lor „serioase”, în atitudini și manifestări laborioase. Atmosfera „magică” e întreținută de „credințele” copiilor, ei fac vrăji, cred în lucruri paranormale, manifestă o sexualitate inocentă la prima vedere, dar irepresibilă. Ce copil nu a participat la astfel de jocuri nevinovate?! Inocența transpare și din modul cum înțelege o copilă de doisprezece ani să vorbească despre lucruri tăinuite, care se-ntâmplă și despre care nimeni niciodată nu scrie, considerându-le anodine, insuficiente, rușinoase. De fapt, întreg textul e trecut prin mintea acestei fetițe, să intri în mintea unui copil și să-i trăiești angoasele, spaimele sau să lași copilul să intre în mintea ta, să o stăpânească. Un merit incontestabil al autoarei. Numai că uneori de sub mantia ingenuității ies la iveală adevărate mostre de cruzime – episodul Ștefănel și câinele. Alteori, cei implicați conviețuiesc într-o „simfonie” delicată, alinându-și reciproc singurătățile. Relația oameni-animale, căci putem vorbi de un astfel de raport, oscilează funambulesc între bestialitate atroce și tandrețe neprecupețită.
Satul celor trei copii ar putea fi satul oricui, căci orice sat basarabean are un iaz, o stână, nuci, și ceva pădure, un orizont spre care să tot privești. Un sat părăsit, în care fiecare a patra casă stă să cadă, fără uși și ferestre. Ne-am fi așteptat (suntem obișnuiți!), fiind vorba de un asemenea topos cultural, să găsim o imagine dulceagă, tânguită, însă ruralitatea Lilianei Corobca nu e nici afectat-idealistă, nici pășunist-sămănătoristă, e curățată de orice spoială tributară unor reflexe înrădăcinate.
Unei fetițe de doisprezece ani îi e permis să greșească, să comită dezacorduri – (Mila și mângâierea Domnului e ca raza soarelui […]), însă atunci când personajul Cristinei îi scapă autoarei, nu-l mai stăpânește, adevărat că pentru puțin timp, nu mai știm cine de fapt vorbește – (La școală se vorbea că devenise un copil subdezvoltat, învăța slab, subeducat, subnutrit, cu diferite anomalii, asocial, neprietenos, sadic, cu porniri criminale și nu are ce căuta printre noi.) Îmi vine greu să-i atribui această frază Cristinei.
Autoarea reușește să topească mai multe percepții, reprezentări specifice spațiului basarabean – (Trăim bine, avem ce mânca.), iată la ce se reduce bunăstarea socială. Realitatea dură a acestui loc e îndulcită pe alocuri (salutar) de umor. N-ai cum să nu zâmbești când o fetiță de doisprezece ani exclamă – (Cresc generațiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învață a merge), sau – (Copiii aceștia imită tot.) Kinderland-ul distilează suferințele, absențele în candori copilărești, le-nmoaie și le dă sens. Lectura romanului mi-a proiectat în fața ochilor secvențe din Arrivederci, filmul lui Valeriu Jereghi, și cartea aceasta ar putea oferi la rându-i un tulburător scenariu cinematografic.
Romanul Lilianei Corobca atinge teme sensibile, vulnerabilități, plăgi dureroase ale societății basarabene – singurătatea care capătă dimensiuni tragi-comice – (Și a mea îi plecată, și copiii au plecat. Singurel am rămas, noroc de cal. Hai, iapă, și noi acasă.), violența în familie (încetățenită și devenită aproape o normă de conduită), depopularea „satului moldovenesc contemporan”, tranziția inexorabilă. Toate, ca o meteahnă fără sfârșit.
Nu, nu cred că lectura s-a așezat definitiv, răsfoind acum cartea am din nou senzația că țin în mâini un roman foarte bun. Mai vedem. Nu spun nimic despre Iepurii nu mor și nici despre De veghe în lanul de secară, nici despre Doc, ci doar o să reiau o frază din Kinderland – (Mama noastră se va întoarce și tata se va întoarce și totul va fi ca înainte.)
Liliana Corobca a mizat pe simplitate, a scris despre cei marginalizați, lăsați în voia sorții, aproape invizibili și nebăgați în seamă. Nimeni nu s-a gândit că satul moldovenesc, văzut astfel, ar putea fi pus într-o carte. Ce e Kinderland-ul? Tărâmul copiilor? Nu. E un joc. Când cei mici se joacă de-a cei mari.
____________
Liliana Corobca, Kinderland, Editura Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Articol publicat in revista Contrafort – http://contrafort.md/category/numere/nr-1-4-221-224-ianuarie-aprilie-2014

Notă. În textul trimis spre publicare am folosit sintagma – „iniţiativă salutabilă”, adică – „de salutat”, neştiind ca „salutabil” nu e omologat de Dex, a fost înlocuit cu „salutar”, sensul căruia îl cunosc (salvator, binevenit), însă e cumva diferit de ce-am vrut sa spun 🙂

Read Full Post »

973-50-0155-1_promo          E una din acele cărți pe care, dacă n-ai citit-o când trebuia, în adolescență, riști să o ratezi, la fel cum e cu Narcis și Goldmund.  Am senzația că am citit-o într-un mod cam superficial, am trecut cu ușurință peste descrierile (picturale), peste imaginile intens hibernale. Nu știu din ce cauză. Presupuneri – O fi natura generoasă cu pofta privitorului,  am resimțit însă  în cartea lui Makine o inflație de elemente descriptive – portret, pastel. Prea mult „alb sclipitor”, „gheață străvezie”, „vânt nemilos”, „ceață densă”.  E doar o senzație, nesemnificativă.  Nu sunt sigur că redau expresiile cu exactitate, poate le-am inventat chiar eu (nu le-am inventat, sunt expresii uzate și bătătorite), ci le atribui în mod eronat textului lui Makine. Atmosfera însă e, cu siguranță, aceasta – supraîncărcată și apăsătoare. La urma urmei suntem în Siberia!

Cartea „scrie” istoria celor trei adolescenți, Samurai, Utkin și Dimitri – personajul narator (un alter ego al lui Andrei Makine), mirajului occidental pe care aceștia îl trăiesc spectaculos din izbele lor siberiene, experienței cinefile, căci cum am putea-o numi altfel, când cei trei privesc filmele cu Belmondo de 16-17 ori, maturizării sexuale, evadării dintr-o lume în care ești condamndat chiar de la naștere (vei ajunge cel mult un șofer de camion, vei căra bușteni, te vei îmbăta în fiecare seară și din când în cand te vei lăuda sau vei minți nerușinat c-ai „facut-o” pe nu știu ce femeie îmbătrânită și ea, epuizată și lipsită de orice speranță.  O hiper – realitate.

Natura siberiană e copleșitoare, chiar și cei care nu sunt trimiși în Gulag devin instantaneu prizonieri, neputincioși și compromiși. De acolo din Svetlaia, de acolo din Nerlug, memoria aruncă priviri discrete și dureroase către vremurile prerevoluționare când puteai regăsi Occidentul acasă, în Rusia Țaristă. Spun – Pe vremea fluviului Amur– și îmi aduc aminte de fabuloasa călătorie cu trenul a celor trei, spre est, de mersul schilod al lui Utkin, de prostituata roșcovană și fotografiile ei întinse hieratic pe masă, de Belmondo și de replica – „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc”. Și apoi mai e și sonoritatea franțuzească a numelui fluviului. N-am făcut conexiunea decât spre final. Mi-au plăcut două pasaje pe care le regăsim la paginile 137 și 164. Primul stabilește punți intertextuale cu romanul lui Proust (cum se declanșează fluxul memoriei), iar al doilea dezbracă de iluzii anumite componente ale Occidentului american.

Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, Ed. Humanitas, 2000, 176 pag.

Read Full Post »

undiavolinparadis-4916Dacă nu vreți să o pățiți ca Henry Miller, nu faceți ca el. Învățați din greșeala lui și nu faceți bine, căci binele costă. Vă costă, mai exact. Mi-a amintit de replica textierului din Filantropica– „Ți-e milă? Ți-am luat banii!”. Moricand – interesant personaj, construit de Henry Miller sau poate doar descris cu minuție, așa cum ai privi printr-o lupă pictura de pe suprafața unui bob de orez. Prin intermediul cărții ni se oferă un personaj unic, luxuriant în mizeria sa, odios (atunci când exclamă sardonic – Je l’ai eue, cu referire la o copilă), inteligent și egolatru, obsedat de astrologie și găunos sufletește.  Nu pot să nu notez faptul că  un scriitor basarabean, cam cu orice ocazie ivită, își recomandă fratele mai mic, și el scriitor, drept un Henry Miller basarabean. Amuzant. Un act de curaj…

Două referințe – Der letzte Mann, film mut nemțesc din 1924, regizat de F.W Murnau

Roamin’ in the Gloamin’

Henry Miller, Un diavol în paradis, Ed. Polirom, 2013, 184 pag.

Read Full Post »

Older Posts »