Talex

         E bine, uneori, să lași ceva timp până să scrii despre o carte, să ți se limpezească ideile, să ți se domolească avântul receptării,  dar nici să treacă prea mult pentru că riști să aluneci pe o altă pantă, adică să rămâi cu o imagine încețoșată a cărții. Să scrii despre o carte înseamnă să-ți fixezi propria bornă după care să te ghidezi ulterior, să o integrezi în propriul tău sistem de valori, să o gândești, să reflectezi asupra subiectului expus, să stabilești ierarhii (subiective), să faci analogii de unde ai putea mai târziu extrage esențe tari, indelebile.

        După ce criterii ne alegem cărțile? Notorietatea autorilor (decesul unui autor), un premiu special, o recomandare de la un prieten, o obligație de lectură (se mai întâmplă), o preferință pentru un anumit gen literar,  titlul cărții,  ar fi răspunsuri rapide și la îndemână. Breviar pentru păstrarea clipelor întrunește chiar mai multe criterii din cele enumerate mai sus, însă pe mine, dincolo de personalitatea impunătoare a lui Alexandru Paleologu, ținuta morală, să nu uităm că e printre puținii intelectuali români care și-a asumat public colaborarea cu Securitatea,  m-a atras titlul, sonoritatea și interferența sensurilor – breviarul ( o lucrare ce conține noțiuni sumare/ carte de rugăciuni), pentru păstrarea (un scop bine definit, vizează în esență durabilitatea, persistența) și clipele (sclipirea, fâlfâitul unor aripi, zvâcnetul, chiar timpul, dacă privim clipele în diacronie,  ca o înlănțuire).

         Cartea prilejuiește discuții între Alexandru Paleologu și mult mai tânărul său interlocutor, Filip-Lucian Iorga, extrapolând am putea afirma că în paginile cărții se întâlnesc plăcerea istorisirii și  disponibilitatea receptării, farmecul avuabil  al senectuții și jovialitatea interogatoare a tinereții. Filip-Lucian Iorga e cel care formulează întrebările, își manifestă curiozitățile culturale și nu numai, iar Alexandru Paleologu, cu o vervă  neobișnuită,  seducătoare, scrutează epoci demult apuse, dar în care se regăsește (sau nu) la un moment dat ca personaj și ne oferă o imagine asupra relațiilor interumane din interbelic, o frescă  din care se întrezăresc ierarhii sociale consolidate și așezate pe un principiu al respectului reciproc,   ne descrie o lume normală ce a intrat apoi într-un declin inconturnabil. Ar trebui să spunem că nu doar reprezentarea vremurilor apuse face deliciul și subiectul  acestei cărți-confesiuni, ci și contemplarea acelei lumi, plasarea ei într-o ipostază comparativă atât cu Evul Mediu (epoca de aur, afirmă autorul), cât și cu societatea actuală. Căci, cum te poți înțelege/percepe mai bine, decât invocând alteritatea și diferența? Alexandru Paleologu ne propune o  spectaculoasă  definiție a confortului – Confortul e o sălbăticie și o mârlănie și a fost inventat de țoapele parvenite; iar forma lui extremă seamănă cu moartea. […] Problema confortului s-a pus abia atunci când  a sărăcit lumea, înainte nu se punea.  Nu numai confortul, ci și alte manifestări umane, eroismul, agoniseala (bogații tranziției au o mentalitate de săraci), iubirea, trădarea sunt privite dintr-o perspectivă mai puțin frecventabilă. Întotdeaun există și un revers al medaliei. Nu putem sări peste episodul în care ne sunt motivate convingerile sale monarhiste, să fii copil și să-i strigi regelui Ferdinand că are urechile lungi, iar regele să-ți zâmbească, să te ia în brațe și să te pupe! Cum să nu devii monarhist?!

       Și cum se putea să nu se vorbească despre cărți? Autorul își dezvăluie preferințele literare (Candide, Don Quijote, Demonii, Idiotul) și observăm că trăiește o puternică pasiune pentru romanul Război și Pace, pe care l-a citit de 14 ori. Amintirile sunt vii, palpabile, reale am putea spune, ne vom întâlni în astă carte cu boieri și domnițe, ne vom plimba prin conace și moșii, vom trece și pe la Capșa, nu se poate altfel, vom asculta muzică adevărată, Mozart, dacă ne e permis; vom deambula pe Calea Victoriei, vom decela tentația legionarismului, vom citi expresii grave, înțelepte – istoria se repetă pentru că nu se citește, vom încerca să înțelegem Despărțirea de Noica și vom vedea cum te poți mântui prin frumos.

       Mai există un personaj în carte, nu e la vedere, stă ascuns după draperiile cuvintelor, dar îi resimțim prezența și farmecul – Femeia. Alexandru Paleologu nu-și escamotează umorile, frivolitățile, iscușeniile, are convingerea că hedonismul rațional și snobismul bine cântărit se pot metamorfoza în virtuți. Că tot veni vorba de femei, trei nume – Jeni Acterian, Martha Bibescu, Alice Voinescu, au ținut câte un jurnal, cred că lumea interbelicului, atât cât este astăzi conoscută, reconstituită, li se datorează într-o bună măsură și lor.

       Nu vom împărtăși aceleași concepții cu autorul de fiecare dată, pentru Alexandru Paleologu postmodernismul e zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura snobilor.  Și vom mai remarca o accentuată predispoziție pentru utilizarea unor cuvinte dintr-un anumit registru, un abuz am impresia – prost, idiot, imbecil, etc. Autorul apelează deseori la cuvântul – a asuma, dar îi conferă un alt sens decât cel cu care sunt obișnuit – asum că… Alte câteva observații legate de limbă sau mai bine zis de convertirea stilului în greșeală flagrantă – „De exemplu, pe vremuri, boierii valahi făcea (ha!) dezacorduri nu din ignoranță, ci tocmai ca să-și sublinieze  apartenența la o clasă: „Ăștia doarme, dom’le, la ora asta”, „Ăștia pierde la afacerea asta”. Nu erau greșeli de limbă, ci o manieră de a vorbi, eleganța de a nu vorbi prea corect.”

(Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, Ed. Humanitas, 2005, 230 pag)