Talex

          Uneori constați că nu stăpânești prea bine limba pe care o vorbești și în care mai scrii câteodată. Faci greșeli din necunoaștere , pentru că vrei sa pari prețios, generate de  false analogii (fie vorba între noi, credeam la un moment dat că flatulență e un substantiv format de la verbul – “a flata”, când i-am verificat sensul, pe de-o parte intram în pământ de rușine, pe de alta eram fericit că nu-l folosisem în nici un context). Lectura unui “îndreptar” lingvistic îți igienizează atât limba vorbită, cât mai ales scrisul. “Capcanele“ limbii române, lucrarea Acad. Alexandru Graur, e salutară în această direcție și-i privește pe toți cei care se raportează la limbă ca la un lucru esențial. Ediția apărută la Humanitas în 2012 are inserate exemple recente din DOOM2, din Dex și din alte lexicoane care arată încă o dată că uzul impune norma. De fapt aceasta mi s-a părut și ideea centrală a lucrării, dar să nu o înțelegem ca pe un îndemn la greșeală. Cartea e scrisă acum mulți ani, a apărut în 1976, dar își păstrează prospețimea ideilor (limba a evoluat, dar mecanismul greșelilor e aproape identic, se înfăptuiesc prin aceleași filtre, deși rolul filtrului ar trebui să fie unul “curativ“) și conține o latură vizionară. Inserțiile de care vorbeam mai sus vin să confirme ideea unei limbi în permanentă adaptare la noile realități. Procentual, mai puțin de jumătate din “greșelile” sesizate (aha, și cuvântul „a sesiza” a fost preluat greșit din franceză, ar fi trebuit să zicem și să scriem –  „a sezisa”, pentru că în franceză –s- ul intervocalic se citește –z-) de Alexandru Graur mai pot fi catalogate astăzi drept greșeli, celelalte se bucură de carapacea protectoare a unor instrumente normative.

       „Capcanele” limbii române e împărțită în capitole ce indică filiera prin care se produce greșeala – Greșeală și corectitudine, Greșeli provocate de cunoașterea superficială a unei limbi străine, Greșeli făcute de oameni culți, Greșeli împrumutate, Greșeli făcute de specialiști, Greșeli de accentuare, Schimbări de sunete, Neologisme stâlcite, Etimologii populare, Cuvinte înțelese greșit din context, Cuvinte confundate cu altele, Termeni pretențioși, Cuvinte compuse, Formații cu prefixe, Formații cu sufixe, Morfologie, Între vocabular și sintaxă, Economie și risipă, Redundanță, Pleonasme, Prepoziții, Ordinea cuvintelor.

     Vom relua aici doar greșelile flagrante și cel mai des întâlnite – În greșeală și corectitudine ni se spune că “lucrativ” nu înseamnă “unde se lucrează”, ci care „aduce mari câștiguri bănești”, în Etimologii populare  – “nupțial” înseamnă “privitor la nuntă”, nu are nici o legătură cu “noaptea”,  apoi să nu se confunde “fastidios” cu “fastuos”, chiar dacă au aceeași rădăcină, primul termen însemnând “plicticos”, “anost”. În același capitol mai găsim câteva “invenții populare” cum ar fi “găselniță”,  “inextricabil”, ”prodigios”. Acestor cuvinte le sunt atribuite alte sensuri decât cele pe care le au în mod firesc (prin tot felul de extensii sonore), cel dintâi, pe lângă sensul de fluture mic, a mai dobândit unul – “soluție de efect”, sens care s-a încetățenit și e recunoscut ca atare în dicționare, cel de-al doilea  are următorul sens – “încurcat, complicat, de neînțeles” – și nu de “care nu poate fi stricat”, “prodigios” înseamnă “ieșit din comun”, “uimitor”, dar nu “productiv”, cum e deseori folosit.

       Mai pot fi aduse numeroase exemple, dar ne vom limita doar la cele mai spectaculoase – “vindicativ” nu înseamnă “care vindecă”, ci “răzbunător “, gelos nu e sinonim cu “invidios (aici simțeam greșeala, dar apelam și eu la ăst termen pentru că e mai moale decât “invidios”, or, cum să spui despre tine însuți că ești invidios, e cam greu, cu toate că am fost locuit de toate simțămintele, cât încape, uneori mă și îngrozesc), “locație” nu e totuna cu “loc”, “a decima” – “a omorî pe fiecare al zecelea”, deci nu în totalitate. În capitolul Cuvinte compuse ne sunt prezentate alte câteva exemple, unul dintre ele chiar amuzant – femininul de la “tenismen, tenisman”  a dat în română “tenismană, tenismenă”, dacă s-ar traduce exact,  ar ieși “bărbată de tenis”. Și în final nu ne puteam lipsi de câteva construcții pleonastice – “panaceu universal” și o “gamă variată de sortimente” – pe care nu le mai comentez, ci  le las la îndemâna cui o vrea.

(Acad. Alexandru Graur, Capcanele limbii Române, Editura Humanitas, 2012, 138 pag.)

P.S. Un fapt divers, Dumitru Graur, gazetar și comentator sportiv, e fiul lui Alexandru Graur.

Read Full Post »

            În lucrarea sa, mai bine zis eseul său,  Două secole de mitologie naţională, Lucian Boia pune în discuţie istoria acestui concept şi realitatea pe care o înglobează sau la care pretinde să se ralieze. Naţiunea privită din mai multe unghiuri de vedere, încercând să i se identifice nişte trăsături general valabile, cu toate că fiecare caz naţional îşi are propria biologie, e într-un anume fel o excepţie.  Naţiunea e un mit, ni se spune, şi ca orice mit poate fi analizat, destructurat, se poate umbla deci la baza socială care l-a generat. Naţiunea e un produs al secolului XIX, apariţia ei a fost „ajutată” de contextul social (începutul marilor utopii) şi  de noile realităţi economice (revoluţia industrială).

        Teritoriul, limba, etnia,  religia sunt atribute şi lianţi ai naţiunii în devenire, dar nu sunt obligatorii, cazul kurzilor cărora le lipseşte teritoriul e arhicunoscut, evreii şi-au întemeiat un stat pe baza religiei şi etniei în care însă factorul lingvistic a fost mai puţin important, abia după înfiinţarea statului a fost uniformizată şi limba. În cazul românilor limba a constituit elemetul unificator, dar factorul lingvistic a fost „anulat” de cel religios în cazul sârbo-croaţilor, primii ortodocşi, ceilalţi catolici, deşi pe la 1820 cădeau de acord că vorbesc aceeaşi limbă. Iar câteodată nici etnia, nici limba nu pot garanta existenţa unui singur stat naţional. Austriecii, şi ei germani, au hotărât altceva, voinţa de a fi pare că dictează raţiunile  grupului social ce se decide asupra unui proiect naţional.

       Abordarea autorului e originală şi nepărtinitoare, ideea de naţiune nu e nici adulată, nici coborâtă în derizoriu, e privită ca o etapă pe drumul lung al omenirii pe care unii au ştiut să o valorifice mai bine şi mai coerent.

       Naţiunea e o mare solidaritate – scrie autorul şi are dreptate, dacă pe timpuri se murea pentru rege, dar oricum într-o mai mică măsură, în ultimii două sute de ani s-a murit masiv şi inutil în numele naţiunii. Dragostea pentru propria naţiune, simplificând lucrurile, e ca iubirea pentru femeie, te poate înălţa şi ferici sau îţi poate provoca gelozii şi obsesii criminale.

      În Europa au existat două modele naţionale pe care celelalte state le-au preluat mai târziu, cel politic – al Franţei, şi cel etnic – al Germaniei. Cel din urmă a fost luat drept model de români. Naţiunea e în acelaşi timp un fel de fantomă (hologramă), e suma unor proiecţii şi reprezentări despre sine, în parte adevărate, în parte false. Am vorbit mai sus de lianţii de care o naţiune are nevoie şi de voinţa de a fi, voinţă care pare să ignore sau mai bine zis să se impună în faţa criteriilor „clasice” (etnie, limbă, religie). Lucian Boia nu exclude posibilitatea că ne-am putea trezi cu o naţiune basarabeană şi cu o alta transnistriană. Din punct de vedere politic şi al voinţei personale dezideratul  se poate materializa.

       În capitolul „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german autorul  reia câteva idei pe care le-a dezbătut/lansat în Tragedia Germaniei. Până pe la 1914 Germania era cel mai puţin antisemită, Rusia şi Franţa o întreceau de departe. Ce s-a întâmplat apoi? Unde s-a produs declicul? Primul război mondial l-a pregătit pe al doilea, dacă Germania ar fi avut colonii, holocaustul nu ar mai fi avut loc. Masacrele pe care le-au efectuat englezii şi francezii (în Algeria, Indochina) la ce capitol sunt înregistrate? Vinovăţia celorlalţi pare mai mică pentru că au fost mai slabi şi obligaţi astfel la mai multă prudentă, dar în intenţii (preluate de cel mai puternic şi din autori engelzi, francezi, americani) aidoma. Hitler a fost în esenţă un produs al întregii epoci, nu doar al nemţilor.

       Memoria e selectivă, cu atât mai mult când e canalizată politic – memoria însemnând şi istorie şi reprezentare asupra istoriei, căci una e istoria reală, să spunem consemnată obiectiv de un supraochi şi alta e istoria fabricată, scrisă pentru a legitima acţiuni, intenţii, declaraţii. Naţiunile şi-au scris istoria abia după ce au ajuns naţiuni. Oare ce-ar zice strămoşii noştri de acum câteva mii de ani, se întreabă autorul, când ni-i adjudecăm/revendicăm cu atîta fervoare? Ei nu-şi doreau să devină nici români, nici ruşi, trăiau în comunităţi restrânse, iar devenirea naţională (la care noi ne raportăm şi pe care  le-o atribuim, pentru că aveam nevoie de ea) era ultima lor preocupare.

(Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, 2011, nr pag. 133)

Read Full Post »