Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2012

Jurnal bucureștean

         Am regăsit Bucureștiul mult schimbat în bine, și am aici în vedere centrul vechi (Old City – e plin de astfel  de inscripții), în bună parte restaurat, chiar dacă multe din destinațiile inițiale ale clădirilor s-au pierdut în aburul unui secol. Centrul Vechi mai păstrează încă aroma interbelicului (îndrăznesc să spun că și-a redobândit-o) și ne-a aruncat ocheade cu subînțelesuri chiar din perioade mai îndelungate. Transgresam fantomatic  deceniile și poposeam într-un București lipsit de prejudecăți sociale, eram pe la 1930, e reconfortant și necesar să încerci câteodată un exercițiu de imaginație, să te transpui într-o anumită epocă, poate una pe care o preferi, de care te simți atașat prin zeci de mlădițe firave.

        Iată că se poate,   cu 5-7 ani în urmă, cu excepția Lipscanilor, totul cădea în desuetudine, acum am descoperit localuri  și terase elegant amenajate, spații “parfumate”, de o nostalgică boemie, muzică bună (quizas, quizas; parole, parole). Ceva, totuși, rămâne, ceva mai poate fi salvat, treceau pe lângă noi actori ambulanți, de o extremă cilibie  vestimentară, cu șeveluri și jobenuri, autentici și foarte serioși, de parcă intrușii am fi fost noi (Ah, Midnight in Paris), unul din ei învârtea la o flașnetă și ne dădea impresia că activitatea cu pricina constituia exercițiul său zilnic. Memoria persistă, dar ea trebuie ajutată, întreținută, are nevoie de subiecți care să se situeze în trena timpului disciplinați și responsabili.

      Ne-am plimbat pe străzi dosite, ne-au fugit ochii după copertine, blazoane și monograme, ne-am bucurat ca niște copii  (suntem niște copii) atunci când am întâlnit clădiri restaurate, de parcă am fi dat peste un prieten care a supraviețuit unei  operații dificile. Am căutat Ploile Amare și am găsit-o abia din a treia încercare, la Bastilia, din incinta librăriei Mihai Eminescu am cumpărat cafea, există un mic spațiu amenajat la subsol, iar printre sortimentele de cafea, pe raft, vezi și Confesiunile unui Cafegiu, buticul e „patronat” de Gheorghe Florescu, autorul. Ce potrivire! În aceeași librărie, mi s-a strecurat în mâini o altă carte, mai mult decât incitantă, În Ariergarda Avangardei, convorbiri între Eugen Simion și Andrei Grigor (Nicolae Ioana) – am niște curiozități personale. Vreau să suprapun percepțiile, autorul real/concret (viu, în carne și oase, profesor la „Dunărea de Jos” ) vs. autorul virtual/abstract. Iar la Dalles ne-am luat Degete mici și am privit câteva portrete erotice în creion de Klimt, aș fi pariat pe oricât că îi aparțin lui Egon Schiele, dar sunt mult mai îndrăznețe. En détail, cum se zice!

     Am vizitat Muzeul Satului și am rămas încântați, construcția caselor, formele, materialul lemnos, arhitectura te emoționează prin simplitate și eficiență, nimic inutil, nici un element gratuit. Privindu-le cu atenție, contemplându-le, constați că trecerea timpului nu a făcut decât să  “îngroașe” casele moderne, la prima vedere, cele de azi au  mai multă carnație, poate mai mult spațiu interior, însă structura originară, matricea primordială transpar cu mai multă precizie  din casele muzeului. E bine să îți păstrezi datinile, obiceiurile, folclorul, pentru că ele te conțin, se stabilește o relație mutuală de ființare, dar în limitele raționalului, să nu aluneci în dihotomii și exclusivisme nocive pe termen mediu și lung, cum se mai întâmplă încă în Basarabia, să eviți pe cât se poate gândirea maniheistă, să îți pui mai multe întrebări, să faci scenarii, fără a te pierde în irealitatea lor, să nu te lași constrâns de prejudecăți și butade reluate întocmai.  În București, KFC-ul și McDonald’s-ul nu atentează în nici un fel la existența muzeului și nici nu reprezintă vreun element înadins subversiv la adresa “statalității” acestuia.

       Apoi, am fantasmat împreună și ne vedeam locuind o astfel de casă, construită integral din lemn, undeva prin zona Bistriței, avea doar două camere și eram doar doi. Era pajiște peste tot, verdele ne invada pragul. Aveam câțiva pruni în fața casei și trăiam o fericire semi-inconștientă. Nu locuia nimeni prin preajmă, eram izolați, dar păstrasem gesturile intimității (sau intimitatea gesturilor) și ne șopteam la ureche ca să nu ne audă nimeni, nimeni –  Să citim și să facem dragoste, așa ne spuneam…

Reclame

Read Full Post »

          Nu cred că literatura română postdecembristă nu se ridică la valoarea celei de dinainte, dincolo de apartenența la o mișcare literară sau la un anume gen. Poate că această impresie izvorăște dintr-un dezechilibru al  lecturii, în sensul că am citit mai multe titluri apărute după 90, ar trebuie să-mi reorientez atenția și spre cărțile lansate în anii șaizeci, iar pe unele chiar să le recitesc, cum ar fi Moromeții, etc. Postmodernismul, am din nou impresia (am doar impresii), se adresează cititorului instruit, chiar educat în ale lecturii, așa se explică nenumăratele rupturi, hopuri, decalaje, neconcordanțe, inadvertențe din textul postmodernist. Textul postmodernist aproape că decretează inteligența cititorului, însă nu-i chiar așa.

(Nu are legătură cu ce scriu acum. A îmi citește dintr-o revistă –

O femeie de 82 de ani: Ador încă atâtea lucruri: să urmăresc o partidă bună de tenis, petrecerile, peisajul rural, marea, dansul, băieții… Da, încă iubesc băieții.)

       Există scriitori care nu te dezamăgesc, Llosa nu mi-a înșelat așteptările niciodată și nici Mircea Cărtărescu, atât cât am citit. Ultima sa carte, Ochiul căprui al dragostei noastre, ar putea fi asemuită cu o partitură muzicală, un adagio tandru și liniștitor, despre   lucruri și oameni dispăruți – Ada Kaleh,  Gheorghe Crăciun, Alex. Leo Șerban. Deși nu e jurnal, textul poartă totuși patina confesorului, o sinceritate dezarmantă și expiatoare. Cum spuneam, Mircea Cărtărescu e mult mai împăcat cu sine în aceste pagini, e diferit de cel din Zen, acolo l-am găsit “virulent”, aici acceptă mult mai ușor latura mundană, “laică” a vieții. Nu știu să fi scris cineva despre Ada Kaleh cu atâta emoție, să-i fi  reconstituit istoria din  adâncuri (și nu-i o metaforă) cu un gest de pictor impresionist. Lucrurile dispărute sunt mai atrăgătoare, sunt ca un zbor frânt, nematerializat, râmân din ele  parfumul, esența și regretul că li s-a anulat devenirea, dar puse într-o carte parcă mai pot fi salvate. Oare ăsta să fie rolul literaturii? Să salveze ceea ce nici știința cu toate ramurile ei nu mai poate salva. Literatura ca soft și cu funcții compensatorii.

      Regăsim articolul intitulat Eminescu chiar în partea introductivă a unei alte cărți a autorului – Visul Chimeric, iar unele experiențe, concrete, pot fi întâlnite și în alte texte. Am luat aceste suprapuneri ca pe niște mostre de autenticitate și de fidelitate scriitoricească, puse în contexte diferite ele “reacționează” diferit. Cartea autorului e produsul unei nețărmuite iubiri pentru literatură,  pentru autorii care au fost îndrăgostiți de ea și nu au trădat-o niciodată.

(Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Ed. Humanitas, 2012, 208 pag.)

Read Full Post »

Măi Zacharias,

        Dacă aş spune că Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter  m-a încântat sau mi-a deschis nu ştiu ce noi perspective asupra literaturii scrise în condiţii mai speciale, aş fi ipocrit. Mi s-a părut mai degrabă un eseu în care Zacharias se află în prim-plan (e şi firesc, ţinând cont de titlu), iar celelalte personaje (e chiar ciudat să le zic secundare) sunt până la urmă  tot un fel de Zacharias, însă în alte ipostaze, cu alte nuanţe. Şi totuşi, personajul nu-mi dă pace, de o urâţenie neverosimilă, pare  de-a dreptul picat din cer, un pidosnic în toată legea. E concomitent un paria, un filosof, un semiotician, un semidoct, hoţ şi cerşetor (învârte o   panoplie de teorii legate de relaţia hoţ-cerşetor şi invers), emană un misticism delirant (aşa scrie în carte) şi răstoarnă, scrijelește percepţiile colective. O altfel de existenţă, dar tot o existenţă, deloc reprobabilă.Textele cuprinse în Addenda sunt bucăţi scrise mai târziu în 73, 94 şi 98 şi se constituie într-un metacomentariu al textului propriu-zis, apărut în 69, și al eliberării acestuia de cenzură, pentru că ea, cenzura, s-a manifestat oricum , chiar dacă romanului nu i-a fost împiedicată apariția.

*** Au mai trecut vreo două zile și, între timp, „efectele” acestei lecturi s-au reașezat, s-au reconturat, însă în defavoarea mea. Acum o să mă contrazic, voi spune exact contrariul la ceea ce am scris mai sus, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter  mi-a arătat că se poate scrie și o altfel de literatură atunci când securea cenzurii îți stă deasupra capului.  E o carte care a intrat în atenția cenzorilor după ce a fost difuzată și abia în urma receptării, se pare că latura ei (evident, zicem noi azi) subversivă nu a fost sesizată inițial sau poate a fost neglijată (apariția cărții a avut loc într-un context favorabil). Un subiect aparent banal, dar tocmai straiele anoste  în care își înfofolește personajele, situațiile, i-au conferit textului un aer inofensiv.

       Timpul care curge din momentul apariției unei cărți este unul al supraviețuirii, cartea poate rămâne necitită și prăfuită pe o  putreganie de raft, cu vaga speranță că cineva, vreodată, o va descoperi (au fost și cazuri din astea, dar oricum sunt excepții) sau își poate construi cu migală o mitologie proprie, coborâtă din lecturi, receptări , reprezentări. Relația biograf-personaj nu poate fi trecută cu vederea, în prima parte a cărții personajul e bine ținut în sfori, mai târziu însă  se răzvrătește, e nemulțumit de modul cum a fost înfățișat. Nu m-ai redat pe mine, ci pe tine, i-o aruncă biografului. Mi s-a părut  o carte despre evadare, despre căutarea unui model ontic dincolo de balastul înțelegerii cotidiene, în căutarea perplexității, a acelei stări incerte, extatice și salvatoare în cele din urmă. Cartea mai are un atu, îmi sugerează că aproape niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par și că de cele mai multe ori sunt exact opusul lor.

     Am impresia că Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter  își depășește cititorii, nu e o carte egală cu cititorul în timpul lecturii. Unele cărți te fac să te simți prost, la propriu, da-i bine să-ți mai dea peste nas cineva din când în când. Igienic, adicătelea.

(Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter , Ed. Polirom, 2004, 216 pag.)

Read Full Post »

Lecturi utile

          Uneori constați că nu stăpânești prea bine limba pe care o vorbești și în care mai scrii câteodată. Faci greșeli din necunoaștere , pentru că vrei sa pari prețios, generate de  false analogii (fie vorba între noi, credeam la un moment dat că flatulență e un substantiv format de la verbul – “a flata”, când i-am verificat sensul, pe de-o parte intram în pământ de rușine, pe de alta eram fericit că nu-l folosisem în nici un context). Lectura unui “îndreptar” lingvistic îți igienizează atât limba vorbită, cât mai ales scrisul. “Capcanele“ limbii române, lucrarea Acad. Alexandru Graur, e salutară în această direcție și-i privește pe toți cei care se raportează la limbă ca la un lucru esențial. Ediția apărută la Humanitas în 2012 are inserate exemple recente din DOOM2, din Dex și din alte lexicoane care arată încă o dată că uzul impune norma. De fapt aceasta mi s-a părut și ideea centrală a lucrării, dar să nu o înțelegem ca pe un îndemn la greșeală. Cartea e scrisă acum mulți ani, a apărut în 1976, dar își păstrează prospețimea ideilor (limba a evoluat, dar mecanismul greșelilor e aproape identic, se înfăptuiesc prin aceleași filtre, deși rolul filtrului ar trebui să fie unul “curativ“) și conține o latură vizionară. Inserțiile de care vorbeam mai sus vin să confirme ideea unei limbi în permanentă adaptare la noile realități. Procentual, mai puțin de jumătate din “greșelile” sesizate (aha, și cuvântul „a sesiza” a fost preluat greșit din franceză, ar fi trebuit să zicem și să scriem –  „a sezisa”, pentru că în franceză –s- ul intervocalic se citește –z-) de Alexandru Graur mai pot fi catalogate astăzi drept greșeli, celelalte se bucură de carapacea protectoare a unor instrumente normative.

       „Capcanele” limbii române e împărțită în capitole ce indică filiera prin care se produce greșeala – Greșeală și corectitudine, Greșeli provocate de cunoașterea superficială a unei limbi străine, Greșeli făcute de oameni culți, Greșeli împrumutate, Greșeli făcute de specialiști, Greșeli de accentuare, Schimbări de sunete, Neologisme stâlcite, Etimologii populare, Cuvinte înțelese greșit din context, Cuvinte confundate cu altele, Termeni pretențioși, Cuvinte compuse, Formații cu prefixe, Formații cu sufixe, Morfologie, Între vocabular și sintaxă, Economie și risipă, Redundanță, Pleonasme, Prepoziții, Ordinea cuvintelor.

     Vom relua aici doar greșelile flagrante și cel mai des întâlnite – În greșeală și corectitudine ni se spune că “lucrativ” nu înseamnă “unde se lucrează”, ci care „aduce mari câștiguri bănești”, în Etimologii populare  – “nupțial” înseamnă “privitor la nuntă”, nu are nici o legătură cu “noaptea”,  apoi să nu se confunde “fastidios” cu “fastuos”, chiar dacă au aceeași rădăcină, primul termen însemnând “plicticos”, “anost”. În același capitol mai găsim câteva “invenții populare” cum ar fi “găselniță”,  “inextricabil”, ”prodigios”. Acestor cuvinte le sunt atribuite alte sensuri decât cele pe care le au în mod firesc (prin tot felul de extensii sonore), cel dintâi, pe lângă sensul de fluture mic, a mai dobândit unul – “soluție de efect”, sens care s-a încetățenit și e recunoscut ca atare în dicționare, cel de-al doilea  are următorul sens – “încurcat, complicat, de neînțeles” – și nu de “care nu poate fi stricat”, “prodigios” înseamnă “ieșit din comun”, “uimitor”, dar nu “productiv”, cum e deseori folosit.

       Mai pot fi aduse numeroase exemple, dar ne vom limita doar la cele mai spectaculoase – “vindicativ” nu înseamnă “care vindecă”, ci “răzbunător “, gelos nu e sinonim cu “invidios (aici simțeam greșeala, dar apelam și eu la ăst termen pentru că e mai moale decât “invidios”, or, cum să spui despre tine însuți că ești invidios, e cam greu, cu toate că am fost locuit de toate simțămintele, cât încape, uneori mă și îngrozesc), “locație” nu e totuna cu “loc”, “a decima” – “a omorî pe fiecare al zecelea”, deci nu în totalitate. În capitolul Cuvinte compuse ne sunt prezentate alte câteva exemple, unul dintre ele chiar amuzant – femininul de la “tenismen, tenisman”  a dat în română “tenismană, tenismenă”, dacă s-ar traduce exact,  ar ieși “bărbată de tenis”. Și în final nu ne puteam lipsi de câteva construcții pleonastice – “panaceu universal” și o “gamă variată de sortimente” – pe care nu le mai comentez, ci  le las la îndemâna cui o vrea.

(Acad. Alexandru Graur, Capcanele limbii Române, Editura Humanitas, 2012, 138 pag.)

P.S. Un fapt divers, Dumitru Graur, gazetar și comentator sportiv, e fiul lui Alexandru Graur.

Read Full Post »

Koke

Ce este  impresionismul? vru să știe Ben.

 

         Mario Vargas Llosa nu mi-a înşelat aşteptările niciodată, l-am citit cu bucurie  mai întâi în Elogiu mamei vitrege, apoi în Caietele lui Don Rigoberto, în Mătuşa Julia şi condeierul, Războiul sfârşitului lumii, Lituma în Anzi şi acum în Paradisul de după colţ (e chiar numele unui joc practicat de copii). În paradisul care rămâne întotdeauna după colţ ca o permanentă promisiune hieratică. Romanul lui Llosa mi s-a părut   „liniştit”, molcom, păstrând acelaşi ritm al respiraţiei pe tot parcursul celor aproape 400 de pagini. Nu am mai trăit o asemenea experiență de lectură din adolescență – visare, transpunere, fantasmagorie. Iar lectura s-a transformat într-o incursiune în istoria picturii din acea perioadă – Vincent Van Gogh (Olandezul nebun), Camille Pissarro,  Edouard Manet și congenerii lor. Să citești și să ai lângă tine un album de pictură.

        Romanul urmează două fire narative, primul având-o în poziție centrală pe Flora Tristan (La paria, personaj real din epocă, 1803-1844) şi a doua istorie narativă constituindu-se în jurul lui  Paul Gauguin, nepotul Florei Tristan (1848-1903), pictor (post) impresionist.  Acțiunea romanului se întinde pe durata unui secol, cele două personaje vor fi martore la marile evenimente ce aveau să pregătească lumea pentru tumultuosul secol XX. Căci tot ce s-a petrecut sau a fost trăit în secolul XIX nu putea să conducă decât către ceea  ce s-a  întâmplat un secol mai târziu. Revoluții, mișcări anarhiste, utopii sociale (Charles Fourier, fondatorul celebrelor falanstere sau Etienne Cabét cu romanul Călătorie în Icaria)  însoțite de un val de emancipare a muncitorilor și a femeilor. Dezideratul Florei Tristan rezidă în a  înfăptui o revoluție fără vărsare de sânge, își propune să elibereze muncitorii și femeile de sub jugul exploatatorilor, unindu-i într-o asociație internațională, iar femeia să ajungă egala bărbatului. Dacă Flora Tristan n-ar fi murit la 41 de ani, poate că Marx ar fi rămas un personaj secundar al istoriei, ca în carte.

       De cealaltă parte, Gauguin nu pictase nimic până la 30 de ani, nici nu-și pusese problema, și dintr-o dată își descoperă vocația de pictor. Totul se zdruncină,  se risipește – căsnicia, serviciul, Gauguin pleacă în Panama, apoi în Tahiti și în cele din urmă în  Insulele Marchize. Când mai avea doar câteva clipe de trăit (îl va măcina boala rușinoasă)   are certitudinea că s-a înșelat, adevăratul paradis nu e nici în Tahiti, nici în Marchize, ci în Japonia! Atras de exotismul civilizațiilor îndepărtate, Gauguin constată că și acestea au fost pervertite de firea europenilor – infuzii de creștinism și pretinsă  moralitate, asimilare  forțată.  Nimic din ce căuta Koke (astfel îi pronunțau numele localnicii) – antropofagie, androginie, o libertate totală a spiritului și a trupului omenesc – nu e de găsit, doar frumusețea luxuriantă a naturii și  cele câteva prietenii fidele.

      Llosa scrie istoria citind-o, romanul provoacă imaginația amatorului (iubitorului) de istorie, de artă și de literatură.

A îmi zice

Dacă vezi femei cu gâtul lung

E Modigliani

Dacă vezi floarea-soarelui

și tablouri cu linii învolburate

E Van Gogh

Dacă vezi tahitiene pe plajă

E Gauguin

Dacă vezi balerine

E Degas

Dacă vezi dansatoare de cabaret

E Toulouse-Lautrec

Dacă vezi imagini senzuale în creion

E Egon Schiele

Dacă vezi personaje plutind

E Marc Chagall

Dacă vezi un bărbat cu pălărie, din spate

E René Magritte

Dacă vezi femei cu sprâncenele unite

E Frida Kahlo

Dacă vezi un tren cu aburi în gară sau nuferi pe apă

E Claude Monet

Dacă vezi un chip clar

Dar cu o vestimentație mozaicată

E Gustav Klimt

Dacă vezi tablouri în care  predomină roșul aprins

E Matisse

Iar dacă vezi nuduri de femeie

Aruncându-ți o privire arogant-sfidător-senzuală

S-ar putea să fie Manet…

      Llosa scrie istoria după ce istoria s-a consumat, iar eu nu mai știu pe care s-o iau ca fiind reală…

(Mario Vargas Llosa, Paradisul de după colț, Ed. Humanitas, 2010, 396 pag.)

Read Full Post »

            În lucrarea sa, mai bine zis eseul său,  Două secole de mitologie naţională, Lucian Boia pune în discuţie istoria acestui concept şi realitatea pe care o înglobează sau la care pretinde să se ralieze. Naţiunea privită din mai multe unghiuri de vedere, încercând să i se identifice nişte trăsături general valabile, cu toate că fiecare caz naţional îşi are propria biologie, e într-un anume fel o excepţie.  Naţiunea e un mit, ni se spune, şi ca orice mit poate fi analizat, destructurat, se poate umbla deci la baza socială care l-a generat. Naţiunea e un produs al secolului XIX, apariţia ei a fost „ajutată” de contextul social (începutul marilor utopii) şi  de noile realităţi economice (revoluţia industrială).

        Teritoriul, limba, etnia,  religia sunt atribute şi lianţi ai naţiunii în devenire, dar nu sunt obligatorii, cazul kurzilor cărora le lipseşte teritoriul e arhicunoscut, evreii şi-au întemeiat un stat pe baza religiei şi etniei în care însă factorul lingvistic a fost mai puţin important, abia după înfiinţarea statului a fost uniformizată şi limba. În cazul românilor limba a constituit elemetul unificator, dar factorul lingvistic a fost „anulat” de cel religios în cazul sârbo-croaţilor, primii ortodocşi, ceilalţi catolici, deşi pe la 1820 cădeau de acord că vorbesc aceeaşi limbă. Iar câteodată nici etnia, nici limba nu pot garanta existenţa unui singur stat naţional. Austriecii, şi ei germani, au hotărât altceva, voinţa de a fi pare că dictează raţiunile  grupului social ce se decide asupra unui proiect naţional.

       Abordarea autorului e originală şi nepărtinitoare, ideea de naţiune nu e nici adulată, nici coborâtă în derizoriu, e privită ca o etapă pe drumul lung al omenirii pe care unii au ştiut să o valorifice mai bine şi mai coerent.

       Naţiunea e o mare solidaritate – scrie autorul şi are dreptate, dacă pe timpuri se murea pentru rege, dar oricum într-o mai mică măsură, în ultimii două sute de ani s-a murit masiv şi inutil în numele naţiunii. Dragostea pentru propria naţiune, simplificând lucrurile, e ca iubirea pentru femeie, te poate înălţa şi ferici sau îţi poate provoca gelozii şi obsesii criminale.

      În Europa au existat două modele naţionale pe care celelalte state le-au preluat mai târziu, cel politic – al Franţei, şi cel etnic – al Germaniei. Cel din urmă a fost luat drept model de români. Naţiunea e în acelaşi timp un fel de fantomă (hologramă), e suma unor proiecţii şi reprezentări despre sine, în parte adevărate, în parte false. Am vorbit mai sus de lianţii de care o naţiune are nevoie şi de voinţa de a fi, voinţă care pare să ignore sau mai bine zis să se impună în faţa criteriilor „clasice” (etnie, limbă, religie). Lucian Boia nu exclude posibilitatea că ne-am putea trezi cu o naţiune basarabeană şi cu o alta transnistriană. Din punct de vedere politic şi al voinţei personale dezideratul  se poate materializa.

       În capitolul „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german autorul  reia câteva idei pe care le-a dezbătut/lansat în Tragedia Germaniei. Până pe la 1914 Germania era cel mai puţin antisemită, Rusia şi Franţa o întreceau de departe. Ce s-a întâmplat apoi? Unde s-a produs declicul? Primul război mondial l-a pregătit pe al doilea, dacă Germania ar fi avut colonii, holocaustul nu ar mai fi avut loc. Masacrele pe care le-au efectuat englezii şi francezii (în Algeria, Indochina) la ce capitol sunt înregistrate? Vinovăţia celorlalţi pare mai mică pentru că au fost mai slabi şi obligaţi astfel la mai multă prudentă, dar în intenţii (preluate de cel mai puternic şi din autori engelzi, francezi, americani) aidoma. Hitler a fost în esenţă un produs al întregii epoci, nu doar al nemţilor.

       Memoria e selectivă, cu atât mai mult când e canalizată politic – memoria însemnând şi istorie şi reprezentare asupra istoriei, căci una e istoria reală, să spunem consemnată obiectiv de un supraochi şi alta e istoria fabricată, scrisă pentru a legitima acţiuni, intenţii, declaraţii. Naţiunile şi-au scris istoria abia după ce au ajuns naţiuni. Oare ce-ar zice strămoşii noştri de acum câteva mii de ani, se întreabă autorul, când ni-i adjudecăm/revendicăm cu atîta fervoare? Ei nu-şi doreau să devină nici români, nici ruşi, trăiau în comunităţi restrânse, iar devenirea naţională (la care noi ne raportăm şi pe care  le-o atribuim, pentru că aveam nevoie de ea) era ultima lor preocupare.

(Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, 2011, nr pag. 133)

Read Full Post »