Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Jurnal’ Category

E primul titlu al scriitoarei Ioana Nicolaie cu care mă întâlnesc, destul de tardiv, o întâlnire cum nu mi-am imaginat, neașteptată și deconcertantă, în tot acest răstimp îi priveam pe cei doi scriitori (MC și IN) ca fiind unul și același, o singură identitate, o singură mână care scrie, din primul citeam cu voluptate și extindeam, într-un mod mai degrabă inconștient, marca stilistică, frazeologia, desfacerea și recompunerea realității prin literatură și-asupra celui de-al doilea, imaginându-mi naiv că nu ar avea cum să scrie altfel decât o face MC. Cert este faptul că Ioana Nicolaie are propria voce, un stil atât de personal și de bine conturat, încât pe parcursul lecturii tot căutam corelații, corespondențe, încercam să plasez textul în proximitatea unor lecturi asemănătoare, să îl duc aproape de Câmpia Armaghedonului, de Ploile amare sau de Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, sau invers – să le aduc pe acestea către suflul cărții, către actualitatea unui act de lectură.
Ioana Nicolaie scrie o carte greu de încadrat într-un anumit tipar. Traversat de la un capăt la altul de sclipiri poematice, de dureri nerostite, romanul Cartea Reghinei își subjugă cititorul de la primele pagini și-l poartă hipnotic, cu sufletul la gură, peste vara de trei ani, peste destinele oamenilor ce curg dintr-unul în altul pe întinderea unui secol marcat de permanența suferinței. Texistența Ioanei Nicolaie nu exclude biografia, o încorporează și o recuperează, o supune unei intense metamorfoze literare, unui exercițiu de sublimare ficțională, iar vecinătatea experiențelor traumatice, morțile violente, frumusețea paradiziacă a naturii, duritatea implacabilă a unor secvențe surprinse cinematografic, derulate cu încetinitorul înainte și înapoi, recalibrează resorturile invizibile ale tensiunii narative.
Fidelitatea absolut admirabilă a scrii­toarei față de un spațiu geografic – Văralia, un toponim fictiv, dar totodată bine delimitat (Nordul meu), depășește riscurile inevitabile generate de inaccesibilitatea ruralului, de supradoza de trimiteri etnografice și translează această realitate cu tot ce aduce ea, limbaj neaoș, cutume împietrite, activități domestice și reprezentări patriarhale, în câmpul de lectură și înțelegere al cititorului. Cred că acesta este meritul cel mai mare al cărții, să scrii despre lumea satului, să scuturi pospaiul de pe tradiții, să revitalizezi un univers rural fără a fi câtuși de puțin pășunist, iar efectul obținut să fie cel al unei modernități irepresibile, al unei autenticități discursive remarcabile.
Romanul Ioanei Nicolaie individualizează un teritoriu în descompunere, fisurat, excavează straturi subterane ale memoriei individuale și colective, ajung în carte, pe lângă povestea Reghinei, centrală și acoperitoare, ecouri ale Primului Război Mondial, interbelicul contradictoriu, tarele comunismului – propagandă și delațiune, Revoluția și emigrarea, dezagregarea postdecembristă, privite fugitiv și intermitent, printre pleoape întredeschise. Adevărații marginali, personajele Ioanei Nicolaie, își duc existența fără a se putea prea mult împotrivi, par prinși în invizibila dar rezistenta pânză a predestinării și doar mintea Reghinei, eliberată din trupul paralizat, iese la suprafață și își spune povestea plină de dureri și traume majore. Deși autoarea scrie despre lumea nordului transilvan, acea lume e aproape identică cu a noastră, a celor din sud, în care-și face loc la fel de pregnant violența ruralității, scriind despre ei, despre o comunitate restrânsă în fond, a scris despre noi.
Uneori textul conține repetiții, sunt reluate cam în aceeași formulă anumite descrieri ale naturii, dar fără a supăra, ci aducând a ciclicitate incantatorie, a ritmicitate melodică, prin ele duritatea și sălbăticia unui spațiu vibrant își cunosc îmblânzirea și domesticirea. Presărat cu aluzii religioase, plimbat prin grădina unor explicite referințe biblice, textul își adjudecă forța unei îndelungi rugăciuni eliberatoare, a unui monolog interior copleșitor.
Sonoritatea numelui Reghina anunță suprapunerea celor două destinații, regină și neghină, împinge în avanscenă o mamă absolută, o mamă a doisprezece copii, împreună cu care formează „un trup de o mie de kilograme”, o mamă care trece prin timp, încasează multiple lovituri fizice și sufletești, pe care le ascunde psihologic în lada cu zestre – decesul surorii Valeria, violența și infidelitatea soțului Damian, situate întotdeauna în vecinătatea morții și a durerii nesfârșite. Cu toate că cititorul acceptă convenția literară și pactul ficțional, în proza Ioanei Nicolaie lipsește cu desăvârșire senzația de produs fabricat, triumful autenticității, prin strigătul de neajutorare și suferință întinsă peste decenii, e de netăgăduit.
Personajul narator aduce în paginile cărții un vocabular regional trăit și experimentat – mintenaș, ruje, se zbici, draniță, moină, sâlvăiță, buhă, mejdie, ghizd, zăbală, meliță, șiștarele, glajă, târnațului, laviță, mulă, rântaș, căpăluit, laște, drotul, turjenii, cingeauă, cotarcele, mălăiștea, șfebele, șlag, hâlbe, călbaj, un limbaj colorant, stimulant ce provoacă imaginația și generează autenticitate. Imperfecțiunile Reghinei o fac și mai tandră, și mai credibilă, pentru că ea nu știe că regina (matca) albinelor nu înțeapă niciodată, lipsită fiind anatomic de această funcție, deși invocă posibilitatea în două rânduri, în două secvențe consecutive.
Ioana Nicolaie scrie pagini dense, electrizante, în care tensiunea și emoția ating cote înalte, în care textul sondează psihologii stratificate, descifrează comportamente diferite, fără a blama și fără a căuta vinovății justificative.
_______
Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei. Ed. Humanitas, 2019, 224 pag.

Read Full Post »

Dintre toate națiunile europene implicate în cel de-al Doilea Război Mondial, națiunea germană e singura care și-a făcut pe deplin metanoia, singura care s-a căit sincer pentru răul pe care l-a făptuit. Și această recunoaștere dureroasă și deloc simplă, secondată de alte complicații inevitabile, a ajutat-o să se izbăvească de damful totalitarismelor, să se despartă salutar, dar nu prin uitare lașă sau amnezii construite ideologic, ci printr-o permanentă asumare curajoasă, de un trecut halucinant, orbitor și greu de explicat, pentru că tentativa oricărei savante explicații se poate transforma oricând în justificare…
Julia Franck e o scriitoare germană născută în 1970, cu un palmares literar remarcabil, în 2007 i se acordă pentru romanul Femeia din amiază cel mai important premiu de limbă germană,
Deutscher Buchpreis. Femeia din amiază e un roman dens, corporal, cu un țesut textual bine căptușit și care ne oferă cu maximă generozitate imaginea unei proze solide și solidare, bine dozate, alipite la multiple straturi ale sensibilității umane și totodată dezangajate de otrăvitoare patimi teziste. Iată că marile teme ale literaturii nu pot fi epuizate, recursul la istorie, întoarcerea repetată la trauma trecutului, atenta sondare a unor secvențe învolburate, decuparea metastazelor totalitare prin literatură îi dau ghesuri autoarei și o fac să scrie o carte tulburătoare, în care gândul ascuns, fiziologia pură, frumusețea imaginii netrucate, olfacțiile rare, fina gesticulație, cochetăria iscusită („Dacă aș avea puțin curaj, mi-ar plăcea să vă sărut” – p. 188), aluzia discretă panoramează un peisaj în descompunere, fascinant.
Linearitatea romanului e „perturbată” doar de prolog, situat temporal în anul 1945, când o mamă și fiul ei, Peter, părăsesc un oraș german în ruine în urma avansului armatei sovietice, suportând grozăvii nemaivăzute. Duritatea și violența unor secvențe sunt greu de trecut cu vederea, violul colectiv la care e supusă mama, percepția încă neclară a copilului asupra acestui episod, pe care-l surprinde vizual, amplifică și mai mult tensiunea momentului.
Femeia din amiază e o cronică de familie, extrem de intimă și personală, sinceră până la autoflagelare, urmărind destinele unor personaje prinse între chingile cronologice ale celor două mari războaie. Surorile Martha și Helene locuiesc în Bautzen, au o mamă nevrotică, afurisită și confuză, Selma Würich, tatăl, plecat la război, se va întoarce abia peste șase ani, estropiat și suferind. Moartea tatălui scoate la iveală traume nespuse, relații de familie complicate, evidența unor fracturi sentimentale, imposibilitatea comunicării. Absența Selmei de la înmormântarea propriului soț ridică semne de întrebare în rândurile colectivității și anatemizarea ei, cu atât mai mult că era evreică, se accentuează și mai vizibil.
Personajele scriitoarei germane sunt extrem de bine individualizate, textul le surprinde evoluția psihologică, copilăria, maturizarea și transformarea trupească. Selma, închisă în sine, un personaj enigmatic al cărui comportament pare să anticipeze deraierea societății germane, adună tot timpul lucruri neimportante, flecuștețe cărora le-ar putea atribui o utilizare ulterioară, aduce aminte într-o oarecare măsură de Pliușkin-ul gogolian, relația dintre cele două surori dezvăluie ușoare înclinații incestuoase, nematerializate definitiv. Martha, sora mai mare, devine dependentă de morfină și trăiește o intensă poveste de dragoste cu o altă femeie, doctorița Leontine. Ambele surori visează să ajungă la Berlin („E mic orașul, vă spun. Toată lumea îl consideră mare, fiindcă arată ca un minunat balon de săpun, născut din imaginația noastră.” – p. 169) și o vor face, în cele din urmă, invitate fiind de mătușa Fanny, o femeie bogată ce își permite deocamdată luxul întreținerii nepoatelor. Proiecții iluzorii, visuri înșelătoare, dezamăgiri majore, vremuri în schimbare, pierderea busolei, sentimentul persistent al neajutorării, dar și cel al intimității calde, falsa identitate a Helenei, devenite în acte Alice pentru a-și escamota originea evreiască, durerea, nesfârșita durere, scurtele clipe de fericire ca un bliț fotografic într-o noapte densă conduc proza către un climax nemaiîntâlnit.
Helene descoperă un oraș senzual, crud și corupt, peste care trec rând pe rând frustrarea unei înfrângeri neanunțate, depresia economică, penuria alimentară, ascensiunea nazismului venită la pachet cu anihilarea potențialilor concurenți politici, recrudescența antisemitismului („Nimeni nu mai avea voie să cumpere de la negustorul evreu, să meargă la cizmarul evreu, nu trebuia să consulte medici evrei sau să ceară sfatul unor avocați evrei.” – p. 274), exterminarea în masă („Nu era o vită, era un om, poate că aceia erau oameni, acolo, pe șine, care putrezeau și duhneau. Deținuți, cine altcineva s-ar fi cuibărit, îmbrăcat atât de subțire, pe sub crengi? Un evadat. Poate era unul dintre transporturile către Pölitz, prin care se aduceau forțe de muncă noi. De când începuse războiul se producea prea puțin combustibil, lipsea mâna de lucru, erau luați prizonierii, încărcați și duși acolo unde era nevoie. Chiar și femeile, așa se auzea din zvonurile pe care și le șopteau asistentele, lucrau în fabrici pe brânci, până nu mai puteau nici munci, nici bea, nici mânca, iar într-o bună zi încetau să mai respire. Ea îi văzuse fața evadatului, își ridicase capul și ea îl privise în ochi, în ochii lui înfricoșați, în ochii negri? Erau ochii Marthei, cei pe care îi vedea Helene acum. Ochii înfricoșați ai Mar­thei. Helene o vedea pe Martha într-un vagon de animale, vedea cum picioarele ei goale alunecau peste excremente, cum căuta sprijin, auzea gemetele celor înghesuiți, oftatul omului, tremurul lui, frunzele de stejar și strănutul. Se auzi o împușcătură.” – p. 346), drame exterioare „cusute” peste crize interioare la fel de dureroase și marcante. Helene își va pierde iubitul (Carl) într-un accident, se va căsători mai târziu cu un alt bărbat, un inginer nazist, și-i va suporta acestuia grandomania bolnavă, infidelitatea și nenumăratele umilințe („O trăsese deja o dată de urechi, când se enervase din cauza unei cute de pe cămașa proaspăt călcată.” – p. 318).
Helene e un martor fidel al realității, trăiește o acută stare de captivitate, dar nimic nu o împiedică să observe detaliul, alunecarea în neant, să mediteze asupra condiției umane, să respingă afectiv nedreptatea, excesele, violența, antisemitismul – într-o bună zi își va certa băiețelul pentru că fredona cu inocență un cântecel batjocoritor. Granița dintre victimă și călău e extrem de volatilă, rolurile se pot inversa oricând, ce poți face când ești o simplă rotiță din miile ce întrețin fraudulos un mecanism criminal? Până unde merge simțul vinovăției? Dacă ești asistentă medicală și îți revine sarcina să închizi operația de sterilizare a unei surdomute, condamnate de regim la infertilitate, întrucât ar afecta puritatea rasei, te faci părtaș la crimă, împrumuți din culpa celui care te-a obligat să procedezi astfel? Întrebări dificile, pe care Helene nu pregetă să și le adreseze sieși.
Personajele Juliei Franck sunt extrem de inteligente, au lecturi substanțiale, comentează situații narative („Stendhal n-ar fi trebuit să-l lase niciodată pe Julien să rostească asemenea lucruri banale.”  p. 175), operează cu concepte filozofice transcendentale, fac trimiteri culturale („Dada e coșul de hârtii al artei?” – p. 186) și au un evident simț al anticipației. Și cu toate acestea atmosfera generală e una a decadenței, a sfârșitului de lume, viața boemă a mătușii Fanny, colorată de artiști închipuiți, droguri, cluburi selecte, sexualitate când reprimată, când descătușată, aveau să dispară sub asediul ipocrit al noului regim și al austerității războiului. Pe deasupra întregii cărți plutește o tristețe metafizică, difuză, greu de fixat în cuvinte „atotștiutoare”. Cartea, pe lângă inegalabila frumusețe a ficțiunii, continuă acea metanoia de care vorbeam la începutul articolului, salubrizează un „teritoriu” înțesat de atrocități și de pericole iminente.
_______
Julia Franck, Femeia din amiază. Editura Humanitas, 2011, 368 pag.

Read Full Post »

descărcareBernhard Schlink scrie un roman aerisit și limpede, îmbibat cu infuzii poetice („Iubirea noastră e o iubire de pădure și fîneață” […] – pag.67), legat cu o linie narativă precisă, supus unei cronologii fără rupturi majore, garnisit cu referințe culturale clare și expresive, puține personaje, însă bine conturate și extrem de sugestive pentru cadrul istoric, pentru epocile tumultuoase care s-au succedat și au înghițit laolaltă mentalități suicidare, cutume otrăvitoare și false idealuri. Să imaginezi o poveste verosimilă, să creionezi un personaj memorabil (Olga Rinke), să dai viață obsesiilor și avânturilor unei generații (Herbert), să cobori în mijlocul turbionului, să înregistrezi cu o precizie de metronom tribulațiile unor indivizi și privirile lor aruncate asupra lumii, să sondezi psihologia unui gest reținut, dovedesc forța de netăgăduit a literaturii și inepuizabilele resurse ale tămăduirii prin ficțiune. Cartea încearcă să răspundă la eterna și complicata întrebare – cum a fost posibil?
Romanul lui Bernhard Schlink captează această dureroasă trecere prin istorie a Olgăi și lasă prin ea o salvatoare urmă a lucidității și emancipării feminine, a unei conștiințe vii și anticipatorii („Numai că eu înțeleg prea bine vremurile noi. Sînt tot cele vechi, doar că de data asta Germania trebuie să devină și mai mare și are și mai mulți dușmani și trebuie să fie și mai învingătoare” – pag. 288)Existența fictivă a personajului Olga acoperă ultimele două decenii ale secolului XIX și următoarele șapte ale secolului XX sau, altfel spus, creșterea Imperiului German, cele două cataclisme mondiale, și spațiile dintre ele, la fel de efervescente și premonitorii. Sonoritatea slavă a numelui o va însoți întreaga viață ca un călcâi al lui Ahile, ca o vulnerabilitate nerostită. Spaimele și ruminațiile, clipele de reverie și reflecție ale Olgăi sunt cele ale omului modern, prins între mișcările tectonice ale unui secol violent și implacabil, contemplând neputincios, de cele mai multe ori, curgerea evenimentelor. Cu o acțiune întinsă pe o perioadă atât de îndelungată, romanul surprinde dintr-o perspectivă domestică și profund umană, de la firul ierbii, transformări sociale tranșante, răbufnirea antisemitismului, eclozarea nazismului, puseul revanșard al unei națiuni „hipnotizate” de „haina prea mare” ce i-a fost dată să o poarte de pe vremea lui Bismarck.
Romanul ni se înfățișează sub forma unui triptic generos, cele trei capitole sunt construite într-un mod distinct, în primul se face auzită o voce neutră ce relatează cu obiectivitate istoria Olgăi, tinerețea și maturizarea intelectuală și afectivă, în cel de-al doilea vocea narativă capătă particularitățile unui personaj, și-l întrupează astfel pe Ferdinand – naratorul, iar ultimul capitol conține emoționantele și tulburătoarele scrisori ale Olgăi, adresate lui Herbert în anii 1913 – 1914, și câteva de mult mai târziu, scrisori păstrate în mod norocos (și mercantil) într-un anticariat din Tromsø și recuperate după decenii, răvașe ce scot la iveală adevăruri sfâșietoare, îmbătătoare proiecții existențiale și umplu golurile din biografia personajelor și din povestea pe care mintea cititorului încearcă să o completeze și să îi găsească, acolo unde e cazul, explicațiile necesare. Lectura scrisorilor anunță altminteri o delicată schimbare de perspectivă și o reașezare a structurilor poveștii, irump de acolo, cu o franchețe desăvârșită, maternitatea absconsă a eroinei, copilul Eik, viitor membru SS, și alte realități apăsătoare care vin să acopere locurile lăsate intenționat goale. Într-una din scrisori, Olga îi face o confesiune în care coabitează livrescul și proiecțiile de viață campestră, o naturalețe bine dozată („Mi-am propus multe pentru noul an. Vreau un pian și vreau să exersez toate sonatele lui Beethoven. Vreau o bicicletă ca să pot ajunge mai ușor și mai repede lîngă Eik și să pot merge la Tilsit la vreun concert sau la vreo conferință chiar și cînd nu mai sînt trenuri după ce se termină. Pentru amîndouă am nevoie de bani, chiar dacă le iau la mîna a doua, iar Sanne și cu mine vrem să facem marmeladă, pe care s-o vîndă ea în piață la Tilsit. Vreau să țin găini și o capră. Mereu am avut oroare de laptele de capră, nu știu de ce, de curînd l-am încercat pentru prima oară și avea un gust minunat. Vreau să citesc Divina Comedie a lui Dante.” – pag. 236).
Toate cărțile lui Schlink fac trimitere la istoria dureroasă a Germaniei, la trauma Holocaustului, în definitiv la „vina de a fi german”, o obsesie pe care fiecare titlu semnat de scriitor o reia într-un exercițiu de expiere și de asumare curajoasă. Textele lui Schlink o spun explicit, există o vină moștenită, o vină care se transmite neîndoios de la o generație la alta și pe care nu o poți evita și de care nu te poți îndepărta fără să privești înapoi. Acesta e un punct de vedere fundamental diferit de cel al lui Vladimir Bukovski, care în cartea de interviuri Reușești sau mori, având-o drept comiliton pe Doina Jelea, susține la fel de convingător și argumentat contrariul, vina nu e niciodată colectivă, ci individuală, un tânăr ai cărui ascendenți au fost implicați în acțiuni veroase și chiar criminale nu ar trebui să fie culpabilizat și nici să resimtă, ca pe o imensă povară, un trecut pentru care nu este direct responsabil. Iată o dublă raportare la istorie și la vină, o dublă ipostaziere a destinului. Suntem legați de predecesorii noștri prin fire invizibile ce ne țin într-un prizonierat greu de depășit sau ne-am eliberat prin simpla noastră ieșire în lume?
Scriitura lui Schlink e una clasică, așezată, fără acrobații postmoderniste, stilul exersat e cel al austerității fecunde, în niciuna din cărțile sale nu a încercat să impună o tendință narativă revoluționară sau să scrie în genul unui Pynchon, Don DeLillo, să forțeze jocul perspectivelor, să amestece cu nemiluita vocile narative. Și atunci de unde vin succesul incontestabil și priza la un public destul de pretențios și selectiv? Cum reușește să acceadă la mințile cititorilor și să le cucerească, să producă acea încântare greu de definit, acel efluviu admirativ? Să fie prospețimea frazei, autenticitatea construcției personajelor, solemnitatea meditațiilor, introspecțiile răvășitoare, poeticitatea discursului, sinceritatea până la carne un posibil răspuns, o eventuală explicație?
Dincolo de drama marcantă a unui personaj bine individualizat, prins între faliile unor clase sociale, martor al fermentărilor ideologice și trecând peste evidenta intrigă polițistă pe care textul o țese cu încetineală galantă, fundalul istoric, atmosfera epocii, culoarea locală, tendința acaparatoare, insinuarea răului în lume, observația critică („Au mereu pregătite judecăți morale despre trecut și prezent și, cu toate că viața lor e ocrotită și nu îi costă nimic să fie morali, ei se consideră curajoși și se umflă în pene.” – pag. 293) reprezintă marile atuuri ale cărții.
Romanul Olga e totodată un omagiu discret adus rezistenței minoritare, omului care a înțeles cum se ivește răul și care-i sunt mecanismele ce-l întrețin și-l alimentează, e un roman al creșterii și al maturizării unui personaj, al suferinței mute, al debarasării de năluciri vătămătoare, al oglinzii întoarse către sine, al căutării unor răspunsuri cu riscul traumei inevitabile și, poate, al unui început firav de însănătoșire.
_______
Bernhard Schlink, Olga. Roman. Editura Polirom, 2019, 304 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »

descărcareSă îți lași personajele să vorbească cu mintea și inima lor, să îți înfrânezi orice tentativă de orgoliu auctorial, să te retragi discret în penumbra textului, iar absența ta să îl îmbogățească constant, să îi confere suflu autentic și atmosferă tandră, învăluitoare. Să meșterești la decor și la fundal cu iscusința unui giuvaiergiu, să faci să cadă o lumină crepusculară, chihlimbarie peste marginile lumii, să dezghioci istoria în zeci de pâlpâiri amăgitoare, să îl consolezi pe cel care are nevoie de cuvintele tale blajine – („Nu plânge, Vanea! Vin acasă în fiecare luni și mergem cu barca pe lacuri. Ascultăm nisetrii și urmărim bâtlanii. Citim știrile din 1919. Nu plânge, mereu am să mă gândesc la tine.” – p. 72)să îi învii pe cei morți, pentru că asta faci când scrii despre ei, să le mai acorzi o șansă, o ultimă reprezentație în spațiul infinit dintre cele două coperți, și să se audă o muzică în spate – un Caruso, un Irving Berlin, un Stephen Foster, ca o orchestră care ar vrea să rămână și să nu mai înceteze niciodată.
Romanul lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea, e o splendidă reconstruire ficțională, o fascinantă poveste țesută cu migală din alte istorii individuale și colective, destine uitate din timpuri de odinioară, celebrități, artiști, temerari (Amelia Earhart), dar și figuri necunoscute, simpli trecători curioși, martori întâmplători, prinse toate în spectacolul inexorabil al umanității, asemenea râurilor învolburate care curg până la urmă într-un singur fluviu, spre estuar.
Imersiunea lui CDF în interiorul unui secol tumultuos și îndârjit se înfăptuiește prin intermediul a trei generații de o parte și de alta a celor doi povestitori. Vocile narative aparținând lui Ray și Elenei sunt timide la început, puținele referințe la propriile biografii nu le transformă încă în personaje, abia în ultimele capitole vocile capătă individualitate și intră în scenă ca două personaje vizibile, bine conturate, încep să își scrie povestea comună, să dialogheze neîntrerupt, să se încolăcească ficțional unul în jurul altuia, să își facă mărturisiri (autoreflexive) – („Îmi place să mă pun în pielea altuia, să întrupez un nou personaj. Și când reușesc într-adevăr, efectul e ca acela al unui drog: e ca și când aș avea două, trei, multe vieți. Și dacă acel altul e o vedetă, multele mele vieți sunt pline de miracole și măreție.” – p. 223).
Ținem în fața ochilor un roman al apropierii, al tatonării și al regăsirii, două spații diferite și îndepărtate, New York și Sulina, East River și Dunărea, furnicarul american cu interminabila-i viermuială și Delta încremenită, nepăsătoare, cu verile sufocante și iernile vântoase – („Știrile ajungeau cu o întârziere de zile sau de săptămâni, ca un ecou al unor evenimente îndepărtate; ca un val, care se născuse afară, departe, în mijlocul mării, și se spărgea de mal abia după ore întregi. Când știrile astea îi agitau pe prizonierii Deltei, istoria trecuse de multă vreme mai departe.” – p. 113). Două cartografii contradictorii care par să se respingă reciproc până în clipa în care își face loc moartea cu respirația ei uniformizatoare, cu indiferența ei fără sfârșit. Incontinența suferinței, disoluția ca un dat inevitabil apropie aceste spații îndepărtate și astfel privite cele două orașe de la capătul lumii ne apar asemănătoare, pline de similarități evidente, pentru că suferința unește întotdeauna și scurtează calea către sine.
Există atât de multe istorii în această carte, unele povestite pe de-a-ntregul, altele doar pomenite aluziv, celelalte evocate nostalgic, spuse înainte și apoi concomitent cu istoria celor două personaje, Ray – artistul imitator – și Elena – copila orfană, ajunsă lucrătoare într-o fabrică de textile, încât textul dobândește o carnație bogată și susține jocul „molipsitor” al plăcerii lecturii. Anii 1899 și 2001 reprezintă bornele temporale majore ale romanului, între aceste repere cresc și se dezvoltă volutele celor două povești, ar fi putut rămâne două istorisiri distincte dacă tragedia Turnurilor Gemene nu le-ar fi intermediat apropierea, în acest punct al desfășurării destinele se intersectează, ca și poveștile celor doi, pe care și le spun unul altuia. Ray relatează povestea bunicului său, vânzător de ziare, lustragiu și cântăreț amator, și a timpurilor învârtejite în care acesta a trăit, a faptelor comise în încercarea disperată de a supraviețui, fără a-l judeca câtuși de puțin, a ghetoului insalubru și morbid, a emigrației irlandeze, italienești, evreiești, est-europene, a celor care intrau vii printr-o latură a orașului și ieșeau morți prin cealaltă, a unei realități dure în care cel slab nu avea nicio șansă, în care senzualitatea și truculența, gesturile
de prietenie și fidelitate, trădarea și lașitatea locuiau împreună,
zi de zi.
Iar Elena și-o deapănă pe a sa, începând cu povestea bunicii Leni dintr-un sat din Deltă, de la începutul interbelicului, și apoi cu cea a mamei, care nu a mai ajuns în America, dar a cărei cenușă, pusă-ntr-un borcan de murături, avea să fie plimbată pe străzile New Yorkului, prin largile cimitire în căutarea unui loc de tihnă, iar într-un final, amestecată accidental cu altă cenușă, va fi readusă acasă. Cum poți condensa un secol într-o carte fără a lăsa impresia de preaplin și surplus? Cum reușești să proiectezi pe fundal evenimente ce au marcat decisiv secolul douăzeci, modelându-i fizionomia, fără a imprima textului o tentă enciclopedică sau una ideologică? Doar îmbibându-le în poezie și în visare, în aluzii legendare și reprezentări mitologice, mângâiate de aripa protectoare a unor mituri biblice, de pulsațiile intense ale unor expresii metaforice, de frumusețea care poate fi descoperită prin cuvinte, oriunde.
Emigrația, apariția antisemitismului, lupta pentru drepturile fundamentale, dictaturile de toate culorile, războaiele mondiale, cenușiul comunismului – („Am trăit în comunism. Acolo nu se întâmplă prea multe. Vin câțiva oameni pe lume, mor câțiva. Ostenești și mori. Ești ca într-o buclă fără sfârșit.” – p. 248), continua transformare a lumii – o morișcă de neoprit, ajung în carte ca un ecou îndepărtat, de parcă am fi în fața unui ecran imens pe care curg unele după altele imagini fotografice emoționante, vechi instantanee revelatoare, pe care nu-ți rămâne decât să le contempli în liniște și mirare.
Literatura lui CDF este vie și vizuală, cuvântul citit se preschimbă în imagine, e o literatură cu intarsii cromatice și olfactive, în care redescoperi fragranțe tari, fraza sa țintește simțurile în întregime, înfățișează cinematografic și teatral realitatea. Scriitorul e un excelent creator de atmosferă, găsește întotdeauna recuzita potrivită și limbajul adecvat, fie că descrie ebuliția unor cartiere newyorkeze, fie că surprinde decăderea și penuria altora, fie că revizitează o „pagină” invernală – („În ziua următoare gerul se simțea pe piele ca niște împunsături de cuțit. Era aproape imposibil să respiri și să înaintezi, vântul se dezlănțuise și frigul îi silea pe oameni să se retragă în cele mai ascunse și cele mai calde unghere din casele lor, să lase sobele și căminele să ardă întruna și să verifice îngrijorați rezervele de lemne. Stâlpii de telegraf se prăbușeau, acoperișurile de lemn se îndoiau sub greutatea zăpezii, străzile erau acoperite cu un strat gros de zăpadă. În port, țurțuri uriași atârnau pe balustradele vapoarelor. New York se prefăcuse într-o lume bizară, tăcută și pustie.” – p. 104), fie că scrie despre un pescar lipovean din Deltă, despre leprozerie și estropiații de acolo, despre lumea boemă a cartierelor de lux sau despre spelunci gălăgioase, despre Sulina și cimitirul populat cu personaje din vremea de glorie sau despre zgomotul continuu al șalandei. Romanul lui CDF mi-a amintit de emoționanta zicere a lui Stanisław Lem, nu-i prilej mai nimerit de a o relua aici – „Suntem așternuturi nupțiale pentru marile nunți ale pulberii.” Cum să o uiți?
_______
Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea. Editura Humanitas, 2018, 272 pag.

Read Full Post »

downloadȘi primul și al doilea roman au venit dintr-o zonă mai puțin așteptată, am putea zice acum, fără prea mari îndoieli, că nimic nu le-a profețit zămislirea și apariția, că au picat oarecum din senin, fără a-și fi anunțat ritos prezența. Surprinzător, nu au fost scrise de un autor consacrat, de un nume pe care să îl asociezi direct cu zona „sidefată” și orgolioasă a literaturii, cu o direcție evidentă, ci s-a prelins dintr-o margine tranzitorie, dintr-o latură timidă a peisajului, încât mulți, printre care și eu, au rămas de-a dreptul nedumeriți. Realitatea își striga durerea, dezabuzarea, voluptatea bolnavă, eșecurile necicatrizate și epifaniile târzii prin interstiții invizibile, prin spații deschise, acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat. Dacă despre cel dintâi roman – Vara în care mama a avut ochii verzi, Radu Vancu vorbea cu admirație, iar eu puneam atitudinea binevoitoare și pe seama unei comune apartenențe generaționiste, atunci când Ion Vianu spune despre aceeași carte că e genială, declicul s-a produs instantaneu, autoritatea și solida competență a personajului mi-au trezit o nestăvilită curiozitate.
Atribuiam reușita primului roman unei elaborate strategii narative și îmi ziceam – ce înseamnă să îți scoți personajele din fadul și inodorul context basarabean, să scapi de localismul insipid al unei provincii îndepărtate (tinda cosmică), să îți proiectezi personajele într-un Occident sclipitor (și iluzoriu), să le „universalizezi” destinul, să le mărești aria de circulație și bătaia aripii, textul să aibă o respirație largă, cu un țesut bine oxigenat, să abordezi o temă care înspăimântă și-ncrețește, emoționează și „forțează” nervurile empatiei. Ce șiretenie, îmi spuneam! Și vine apoi un alt roman, Grădina de sticlă, care anulează aproape toate supozițiile mele (o bună parte din ele s-au spulberat chiar în urma încheierii lecturii primului roman), șterge cu buretele întreg eșafodajul meu referitor la decontextualizare vicleană, localism asfixiant, particularitate neinteresantă și exuberanța neutralității.
Grădina de sticlă e o carte curajoasă și (extrem de) riscantă, tandră și cinică, blândă și alunecoasă, dar și plină de asperități tăioase, delicată și caldă, atrăgătoare și expeditivă, brutală și aspră, cu teritorii (Oleg Garaz) aride și oaze răcoroase, cu vegetație luxuriantă și miraje îmbătătoare, e indiscutabil romanul unei generații ajunse la maturitate. Literatura își poate găsi întruparea sub diferite forme, convenționale și mai puțin, verificate și experimentale, ficțiune pură și realitate sublimată. În cazul Tatianei Țîbuleac, distanța dintre mărturisire și trăire e infinitezimală, de aici irupe și adânca impresie a autenticității, o realitate dură și irigată poematic își anunță tranșant prezența. O realitate neglijată și nevăzută, domestică, proximă, atât de apropiată, așezată pe epiteliu, încât a trecut neobservată, și care își aștepta dreptul la exorcizare literară. „Texistența” scriitoarei basarabene răzbună un timp în decadență, răzbună niște vremuri sulfuroase și niște personaje uitate – (O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate. – pag. 14), scoate cu forcepsul literaturii mizerii sclipitoare și gingașe proiecții existențiale, înregistrează cataclismul în sens invers, prin ultima sa undă, cea mai îndepărtată și firavă, și reconstituie arheologic un peisaj în descompunere.
În Grădina de sticlă narațiunea curge „zdrențuit” – (Unele amintiri mi se bagă în față, îmi sar la gât și îmi par mai importante ca altele.  pag. 37), personajul Lastocika, ajuns acum la maturitate, cu un copil suferind de boala oaselor de sticlă, își spune povestea halucinantă din care se ramifică multiple istorii – experiența orfelinatului, violența și abuzul psihologic, adopția și relația dificilă cu mama vitregă, ritualul colectării sticlelor și supraviețuirea în condiții extrem de dificile, învățarea dureroasă a limbii ruse și redescoperirea la fel de chinuitoare a limbii române, plonjarea într-un oraș multicultural și aparent pacifist. Textul pune în lumină relații umane în dezagregare, ambiții naive, traume psihice cu implicații și mutații neștiute, identități transfigurate, transformări psihologice uluitoare, un zbucium permanent și o căutare de sine continuă. Realitatea îi construiește personajului o urmă identitară alipită la multiple zone afective, uneori radical opuse și din care rezultă acumulări de tensiune și violente eliberări ulterioare. Textul șochează uneori, predispoziția unor personaje pentru morbid și catastrofă, pentru detalii „naturaliste”, cruzimea nesfârșită, contrapunerea violentă, imediată a unei imagini, schimbarea bruscă a perspectivei produc mișcări tectonice în câmpul imaginar al lecturii. Balansarea între două lumi, două atitudini culturale și două identități lingvistice întreține acel mecanism interior al durerii, tristeții și dezamăgirii, subîntins de altul al mirării, al frumuseții și al revelațiilor marcante.
„Transvazarea” acestei narațiuni dintr-o limbă în alta presupune riscuri majore, un mers pe sârmă funambulesc, fără plasă de siguranță, gândită în rusă și tradusă în română – (Sunt peste douăzeci de ani de când am venit la București și încă mai traduc), cu o topică pe dos, care e totodată o forma mentis și o particularitate a receptării realității, spune multe despre anatomia mentală și lingvistică a personajului, căci lui îi aparține discursul și nu autorului.
Perspectiva este esența oricărei cunoașteri, scria Andrei Codrescu într-unul din eseurile sale, iar cel ce pune vorbele în gura personajului pare că intuiește în profunzime adevărul acestei afirmații. E ca și cum am privi o fotografie din spatele luciului, am privi-o dinainte, ca ea să se adune și să încremenească în acea ipostază definitivă. Odată cu romanele Tatianei Țîbuleac intră în sfera literaturii din Basarabia exprimări stranii, pe care altădată și într-un alt context le-am fi considerat, fără prea mari bătăi de cap, simple greșeli, însă autoarea reușește printr-o salutară perfuzie poetică să le învie, să le conecteze la o sursă psihologică, să le supună unei „fotosinteze” literare. Întâlnim expresii poetice hipnotice – (Gazul ardea ca un nufăr albastru), (În oraș, femeile se dezbrăcau în rochii ușoare[…]),([…]și a scuipat gros pe fața acelei dimineți),(Stătea în cămașa lui albă, frumos ca un cocor și îmi plângea de milă), (Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârziase la propria înmormântare), (Dacă înfigi unghia în perete și o tragi după tine patruzeci de trepte, degetul începe a corecta cu roșu toate greșelile), poezia echilibrează narațiunea, fără ea exprimările sucite nu ar mai avea același impact.
Uneori, discursul literar suprasolicită comparația, regăsim pagini parcă prea încărcate cu elementul „ca”, e doar o observație de ordin tehnic, se mai strecoară din inerție și câte o comparație nepotrivită, un zmeu putrezit de ploi și vânt nu poate cădea niciodată ca un bolovan, mai apare și câte o incongruență hazlie, e greu de crezut că un personaj care folosește expresia rusească „тефтели в томатном соусе” spune imediat, în fraza următoare „pâlnie” și nu „лейка”, dacă tot pedalăm pe discursul autenticist.
Lastocika stă în avanscenă, își spune povestea, și-o despică, arată discret cu mâna spre decor și spre fundalul social și istoric, se-ntoarce către destinatari (spectatori-cititori, părinții naturali, dar absenți) și-i întreabă – Vouă cine vă netezește sfârșitul? Textul încalecă convenția, ești aspirat în poveste. Personajul narator al acestui roman ajunge depozitarul unei enorme experiențe de viață și prin intermediul textului instituie reabilitarea literară a unei realități nevralgice, căci și Chișinăul, central și arogant, își avea propriile cercuri concentrice, structuri etajate și sertare marginale.
Citit pe ambele maluri ale Prutului, romanul Grădina de sticlă va media un veritabil dialog cultural, va contribui la o mai bună cunoaștere reciprocă și la acceptarea și conștientizarea „diferenței”. Vivisecția literară înfăptuită de Tatiana Țîbuleac învârte caleidoscopic, construind/ deconstruind, interogații care te scot din amorțire, adevăruri iluzorii și tandre minciuni, face din Grădina de sticlă un roman al lucidității fascinante, al maturizării forțate, al feminității reprimate violent, al descompunerii ineluctabile și al unei fecunde nostalgii.
_______
Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă. Roman. Editura Cartier, 2018, 276 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »

De data aceasta miza cărții ar trebui să fie una exclusiv estetică, dacă în „Constanța Târțău. Ultimul Dialog” cititorul a căutat mărturisirea autentică, adecvarea la realitate, excavarea unor fapte și motivații ascunse, înfățișarea unei lumi apuse, justificarea unui talent incomensurabil, aici, în romanul-confesiune Vulpea argintie, raportarea e cu totul alta, verosimilitatea contează cel mai mult (minte-mă frumos), intransigența receptării nu poate fi ocolită în niciun caz. Din capul locului suntem puși în fața unei evidente convenții literare, prologul aparține unei voci narative, iar restul romanului pretinde a fi un jurnal scris de un personaj, Sonia. Însă stilul trădează aceeași mână, aceeași voce, indubitabil.
Microromanul Antoninei Sârbu se leagă târziu, abia pe la pagina șaizeci intriga capătă consistență, poate de vină sunt trecerile prea rapide de la o stare la alta, de la un episod grav, morbid la unul superfluu din inerția cotidianului, de la o traumă inimaginabilă (moartea propriului copil) la o iubire devoratoare și pasională. Puse împreună, la distanțe minime, fără a fi protejate de capitonajul unor pasaje pline de carnație, efectul e contrar celui dorit, produc perplexitate, uneori chiar sincer amuzament, are loc o contaminare nedorită, deși intenția autoarei a fost cu siguranță alta.
Romanul Vulpea argintie urmărește destinul unei femei născute în anul 1932 în Basarabia, pătimașe și bovarice, prinse în plasele voluptății, nimerite parcă la o adresă greșită a timpului, purtând cu ea crâmpeie din memoria altor personaje care i-au vorbit de o lume solară, sonorități magice, cum ar fi cuvântul „faleză”. O lume inaccesibilă acum. De fapt, aici rezidă drama umană a acestui personaj, intuiește ce i se întâmplă, își pune întrebări, își imaginează lumea altfel, conștientizează pierderea și marginalizarea, interiorizează intens această absență și își găsește refugiul în confecționarea covoarelor, într-o meserie neîncadrabilă, acolo unde libertatea personală s-ar putea manifesta fără prea mari riscuri. Policromia, ozorul, incarnarea vizuală a unor emoții par că dau sens unei existențe greu puse la încercare.
Viața Soniei acoperă o perioadă neagră a umanității, demonii extremismului, crima ca politică oficială, războiul și tot ce a urmat după, foametea și persecuțiile. Istoria acestui personaj e o lungă negociere cu sine a unei forme de supraviețuire. Sonia trece prin mai multe căsnicii dureroase, cunoaște pulsația iubirii, revărsarea violenței și recluziunea. Nu știm dacă personajul și tot ce i s-a întâmplat (parcă prea multe) au un corespondent în viața reală, suntem totuși atenționați că avem în față un roman-confesiune. Însă nu e singurul personaj care suportă suplicii de asemenea amploare. Și apar întrebări firești – în ce relație intră autoarea cu propriile sale personaje? Până unde se întinde autoidentificarea? Câtă empatie își face loc în interiorul acestei legături bulversante? Totuși, pentru a releva o traumă psihică nu e neapărat nevoie să o dublezi cu una fizică, infirmitatea corporală excesivă aplicată în tușe grele peste niște personaje și așa nenorocite îngroașă peste măsură, iar simpla sugestie își pierde total relevanța, de la un crochiu care să provoace imaginația se ajunge la portrete umane tranșante.
Cernăuți, Cetatea Albă, Iași fixează limitele unei topografii intime și domestice, în interiorul acestui spațiu se consumă drame umane, îndelungi tribulații, strigăte mute de neputință. Confesiunea Soniei, din perspectivă istoriografică, edulcorează interbelicul românesc (noi știm cui îi aparține de fapt confesiunea), nu există nici un punct de vedere care să contrabalanseze această atitudine serenă – („Veneam dintr-o lume unde parfumul era un lux, cărțile erau un însemn al culturii, iar cunoașterea limbilor și muzica făceau parte din sistemul de educație a copiilor din familii bune.” – p. 101).
Antonina Sârbu e totodată un intelectual și un personaj admirabil, a scris o carte remarcabilă „Constanța Târțău. Ultimul Dialog”, trecerea la ficțiune, voită și vizibilă, s-a dovedit plină de riscuri și de capcane nevăzute. Tirajul acestei ediții, 500 de exemplare, se va epuiza rapid, pentru că penultima carte a autoarei a creat o așteptare înaltă, o nouă ediție a romanului ar avea nevoie imperios de o rescriere, de o frazare mai amplă, de corpolență textuală, de eliminarea locurilor comune (nu sunt puține), de evitarea exprimărilor neclare pe care cititorul nonbasarabean le poate cel mult intui – să solicite urgența (probabil ambulanța), exprimări pretențioase – se prefăceau a mă crede, altele ambigue –[…] astfel că nu mă prea dădeam cu mângâieri sau cu multe cuvinte, sau o formulare interesantă care m-a pus pe gânduri –[…] o culoare cum nu mai văzusem altădată și prin alte locuri, o astfel de exprimare cade bine într-o frază afirmativă, însă folosind negația se potrivește mult mai bine un „nicăieri” sau un „niciunde”.
Rămâne însă ceva ce nu poate fi trecut cu vederea, destinul nefericit al omului în regimurile opresive, surghiunul pe care-l trăiește acesta zi de zi, mai ales atunci când și-a păstrat luciditatea minții, discernământul și limpezimea gândului. Să înțelegi ce ți se-ntâmplă!
_______
Antonina Sârbu, Vulpea argintie. Roman-confesiune. Editura ARC, 2018, 132 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv… conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv… un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([…] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ […] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185 –, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([…] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______
Ioana Scoruș în dialog cu Ion Vianu, În definitiv…, Ed. Polirom, Colecție Ego-Grafii, 2018, 256 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 7-8 (275-276), iulie-august 2018

Read Full Post »

Older Posts »