Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Jurnal’ Category

„Fără scris te pierzi, te rătăcești, sunt ani de când nu fac decât asta, să scriu, și sunt conștient că asta mă ține-n viață. Nu glumesc.”
La cei optzeci și patru de ani, Ion Vianu ne provoacă încă o dată, livresc și uman, ne încearcă mintea, ne pune pe gânduri și cum altfel dacă nu cu o nouă carte. În definitiv… conține un sclipitor dialog intelectual, purtat împreună cu Ioana Scoruș, inițiatoarea demersului, după cum bine se va vedea din paginile cărții. Vorbită pe parcursul unui an (mai 2017 – mai 2018), cartea-dialog, mediată de o prietenie reciprocă și de o preocupare profesională comună, răscolește paginile unei biografii tumultuoase și vibrante, ale unei marcante experiențe individuale, dar și colective, căci nimeni nu se poate sustrage în totalitate malaxorului societal și contextului istoric. Și asistăm vrăjiți la o punere în abis, la o relectură validată prin schimbarea de perspectivă, la un joc acaparant al oglinzilor, la un zbor înalt ce ne oferă o priveliște altfel decât suntem obișnuiți în vârtejul pedestru al cotidianului, în definitiv… un alt peisaj.
Și dintr-o dată o sută de ani nu mai pare o eternitate, căci rădăcina arborelui genealogic coboară mult în straturile istoriei. M-au impresionat, deopotrivă, luciditatea și vitalitatea personajului, claritatea imaginii, efervescența intelectuală și candoarea umanistă, diagnosticul precis și posibilitatea vindecării (a te înțelege pe sine înseamnă a te vindeca), cuvântul ca întruchipare fidelă a gândului, sentimentului și senzației, înțelegerea și acceptarea lumii în care trăim, introspecția și privirea diacronică prin pânza anilor.
Din această carte, ca dintr-un vas prea plin, se revarsă cu generozitate multiple experiențe de viață, trecute atât printr-un filtru istoric, social, profesional, literar, cât și uman. Fapte și evenimente în spatele cărora putem regăsi un tâlc inedit, un sens alegoric, o învățătură blajină, fără a ne simți asaltați sau copleșiți de un didacticism inhibant. Textul dezvăluie o continuă construcție umană și un destin care unește epoci firesc, natural, grațios printr-o moștenire culturală de o larghețe și profunzime clasice. Unghiuri diferite, poziționări inedite, explicații și raționamente indispensabile, reflecții grave, soluții la crize, umor dezinvolt, posibilitatea unor noi interpretări și, poate neașteptat, un optimism irepresibil.
Evadat din bolgia comunismului și stabilit ulterior în Elveția, la Morges, Ion Vianu pare că a trăit alternativ mai multe vieți și, privindu-le la microscopul conștiinței, printr-o grilă comparativă, identifică particularități insolite – ([…] mi-am dat seama că minciuna te sancționează imediat, în timp ce în România a spune adevărul te sancționa automat. – pag. 181). Consemnează existența unei drame umane care transcende structura oricărui regim, indiferent de natura lui, există chiar o depresie a libertății generată de imposibilitatea de a alege din noianul de opțiuni. Aflăm stupefiați că – („Nicăieri nu există atâția bolnavi psihici și atâția psihiatri ca la Geneva” – pag. 30), pe undeva afirmația aceasta vine să confirme teza că iadul nu e posibil nicăieri și că există insule de libertate și de fericire chiar și în cele mai autoritare regimuri. Dialogul reia într-o bună măsură și informații, întâmplări cu care eram familiarizați din Amor Intellectualis, însă înmuiate în colocvialitatea convorbirii și a unei discuții purtate deschis și amical. Transpar în paginile cărții destinul individual al psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, relația paternă și cea maternă, descendența și filiația, nocivitatea comunismului românesc, exilul elvețian, acomodarea și nenumăratele fațete ale unei noi realități – (Într-o primă fază, Occidentul m-a înfeudat, în loc să mă elibereze. – pag. 121), relația cu disidenții și delațiunea unora dintre ei, opțiunea pentru psihanaliză, prietenia cu Matei Călinescu (Amintiri în dialog), redescoperirea României după căderea comunismului. Așadar, o istorie din multiple torsúri ale altor istorii.
Realitatea și comportamentele, gesturile și cutumele sunt psihanalizate, unele concepte își extind semnificația, altele sunt mai bine și mai exact definite – „căsnicia” (presupune o anumită suferință, o anumită frustrare și, dacă nu accepți această frustrare și încerci s-o înlocuiești cu altceva, familia se destramă), „libertatea” (este un moment de alegere), nevoia de a te elibera de o autoritate, „complexul lui Oedip”, „moartea” (o valoare), autofalsificarea celor care pretind că au rupt-o complet cu țara, „nevroza” (este ceea ce e mai bun în om), „prietenia” (spațiul care o limitează este lipsa unui interes imediat), „psihanaliza sălbatică” în anii de interdicții, scrisul ca gimnastică intelectuală și ca formă de supraviețuire, jurnalul intim și imposibilitatea intimității jurnalului, vanitatea ca inflație a eului. Teme de reflecție, teme grave ce au traversat timpurile, de la primele manifestări ale conștiinței, până în zilele noastre. Fraze din care poți cita la nesfârșit și pe care relectura le găsește proaspete de fiecare dată.
Treptat, dialogul se îndreaptă către suprafața realității, spre teme generale, de actualitate – rostul UE, pericolul regimurilor nedemocratice, fanatismul și războaiele religioase, ezitarea occidentală, lipsa reperelor, protestele din țară. Ion Vianu nu își creează un piedestal orbitor sau o glorie statuară din inapetența pentru politică – („ […] ceea ce m-a ferit de politică a fost lenea” – pag.185 –, o seducătoare justificare, de altfel), din îndrăzneala de a semna adeziunea la manifestul lui Goma sau din gestul exilului. Își recunoaște cu bărbăție slăbiciunile, le proiectează
într-un alt context, e în stare să și le anticipeze – (Fantezia mea este că m-aș fi lăsat cu totul prins în capcanele inerției și ale dictaturii. Aș fi devenit un om interesat, meschin. – pag. 33). Dar nici nu credem că sinceritatea acestei mărturii ar fi o cauționare indirectă a celor rămași în țară și care, în cele din urmă, au colaborat sub o formă sau alta cu regimul comunist.
Un alt personaj al acestui dialog e chiar Ioana Scoruș, cea care adresează întrebările, deschide alte subiecte, nu lasă lucrurile nespuse, caută analogii, face piruete neașteptate, provoacă uneori și aduce completări unde e cazul, și-n consecință textul îi construiește la rându-i un profil admirabil, al unui distins intelectual, atent la sensibilitățile (și subtilitățile) interlocutorului și la continuitatea narațiunii.
Au trecut mai bine de o sută de ani de când Oswald Spengler scria Declinul Occidentului, și chiar dacă lumea nu va mai arăta exact la fel, putem spune totuși că declinul e în același timp o permanență și o imposibilitate imediată. Suficient cât să ne păstrăm optimismul! Același îndemn – ([…] un om inteligent nu are voie să se plictisească. Niciodată. – pag. 60).
_______
Ioana Scoruș în dialog cu Ion Vianu, În definitiv…, Ed. Polirom, Colecție Ego-Grafii, 2018, 256 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 7-8 (275-276), iulie-august 2018

Reclame

Read Full Post »

downloadDacă aș fi citit mai întâi romanul de debut al lui Tudor Ganea, Cazemata, probabil că aș fi invocat acum „evoluția certă”, „maturizarea vizibilă a scriiturii”, „cristalizarea discursului narativ”, aș fi avut, la o adică, termeni de comparație, m-aș fi sprijinit pe armura primului roman ca s-o admir sau să o delegitimez, să o lustruiesc sau să o arunc în camera cu obiecte învechite pe cea care protejează textul celui de-al doilea roman.
Într-un fel e mai bine însă, și mai sănătos pentru receptarea celei de-a doua cărți, să nu fi trecut inițial prin cea dintâi. Nu ai așteptări umflate, nici prejudecăți asfixiante, intri într-o apă curată, cu seninătatea unei priviri de copil. Al doilea său roman, Miere, primul pentru mine în exercițiul lecturii și al descoperirii acestui autor, te lasă cumva contrariat, cu o nedumerire alunecoasă, înșirată ștrengar pe chip, și în final – parțial satisfăcut. Înțelegi destul de repede că nu ai în fața ochilor o capodoperă (nici nu ar fi o condiție obligatorie, se poate scrie onorabil și în afara țintelor absolute), ci mai degrabă o construcție ambiguă din cărămizi reale și fantastice, din mortar oniric și armături imaginare, dar care totuși nu îți dă pace, și după încheierea lecturii îți strecoară banala și recurenta întrebare – ce-a vrut să spună autorul? Ei, și abia de aici constați că nu e o carte de neglijat, că zgândăritul ăsta post-lectură o fi însemnând și el ceva. E roditor.
Tudor Ganea e un autor tânăr, unul deja premiat, un autor despre care se zice că a confirmat și care se bucură de recunoașterea valorii. Cartea sa îți oferă o arhitectură literară care „sfidează” spațialitatea, temporalitatea, dimensiunile fizice și cognitive  unanim acceptate, ca un imens balon de cauciuc care în urma loviturilor ia forme diferite și noi totodată. Bineînțeles că în literatură totul e posibil! Orice imersiune ficțională poate fi justificată.
Scene suprarealiste și umor spontan à la Gellu Naum – ( Nicu Dihoru se aruncă în lac și brădișul îl trage la fund. Când iese, bagă de seamă că nu poate să respire. Se aruncă la loc. Rămâne în lac. Acolo trăiește până la sfârșitul vieții […]), „elucubrații” urmuziene – (Boaba de strugure ce i se înțepenește într-o nară lui Florin. Peste noapte încolțește și dimineață maică-sa găsește în camera lui un imens butuc de vie. Coardele și cârceii ies prin tavan, ferestre și acoperă casa din chirpici. Oamenii din sat se strâng în jurul casei și se pun pe mâncat strugurii copți), incursiuni în burțile deșirate și hidoase ale edificiilor (ca la Cărtărescu), imagini violente, grotești, à la Tarantino și nu doar, că n-o confisca regizorul american tot spectrul truculenței – (Zgârciuri gelatinoase, sărite de pe oase, nimereau – asemenea gloanțelor – în piepturi păroase, lăsând mici vânătăi ce înfloreau numaidecât pe piele. Bucăți de caltaboș fierbinte erau catapultate, iar mațul lor translucid plesnea la impact și vărsa umplutura printre sâni deja unsuroși de la stropii de untură), oralitate debordantă – fidelitatea formulării cu rădăcini în psihologic (scrie așa cum s-aude – Acu, nu știu di ci m-a chemat parintili to’ma pi mini s’ vă vorbesc. S’ vă zic ce? Că nici io nu știu ci s’întâmplă? Că nici io nu știu undi au dispărut satili?), amestecul toponimelor, prin plantarea unora în altele, ca-n Asediul Vienei.  Savuroase analogii.
Satul Mireni, personajul colectiv și fabulos al romanului, ar fi situat undeva între Snagov și Gruiu, și va dezvolta o istorie proprie halucinantă, cum doar într-o ficțiune se poate întâmpla. Într-o dimineață, acolo, se trezește un anume Stelu și „încalecă” motocultorul, brăzdează întreg satul, face prăpăd pe unde trece, împarte satul în două, seamănă zâzanie între semeni. Mireniul va cădea într-o izolare totală, vor dispărea drumurile, căile de acces, localitățile vecine, floarea de salcâm nu va mai avea miros. Și doar prin scris și scriitură blestemul ăsta apocaliptic va putea fi rupt.
De aici încolo, odată consumat spectaculosul dezastru campestru, lectura nu face decât să pună cap la cap secvențele, să descurce ițele, să identifice potriveli, să filmeze camera care filmează, să explice în cele din urmă. Explicația nu poate fi decât una literară, metaliterară și autoreflexivă – („Acum un an mi-a încolțit ideea scrierii unui roman. Semnele le-am avut tot timpul lângă mine, zi de zi. Nu le-am văzut. Trebuia să-mi vărs undeva halucinațiile.” – p. 123), căci doar în proximitatea literaturii putem vorbi de facere și destrămare („Așa am început să mă gândesc la Mireni. L-am inventat. Locul de unde vine mierea avea să fie scena unde mi se vor mișca personajele.”), de scriere și rescriere, de omnipotență și omniprezență, de permutări și rearanjări, de autoritatea scriitorului în dubla sa ipostază, paradiziacă și diabolică, de lupta contrariilor, de ieșirea din captivitatea propriei minți, migrarea ochiului cinematografic pretutindeni, în salturi nemaivăzute, micșorarea și anularea distanțelor, semnificația eliberatoare și suicidară a scrisului, contracții și dilatări spectaculoase la primul semn al scriitorului, de parcă te-ai juca neîncetat cu o gumă de mestecat.
Cartea e scrisă de un personaj al cărții și când Stelu află și înțelege că el, satul Mireni, celelalte personaje nu sunt decât produsul imaginației scriitoricești a lui Radu (personaj narator), că stau la discreția absolută a posesorului caietului, purcede la un gest de o atrocitate simbolică. Radu e dus în sat și ținut acolo într-o cușcă, plimbat de zgardă în amuzamentul tuturor – într-un mod ce amintește de „lunga călătorie a prizonierului”.
Trebuie să recunosc – încă încerc să așez piesele puzzle-ului, să le găsesc un rost, rămân însă cu suficiente locuri goale, absențe fluide, nici chiar explicațiile compensatorii ale naratorului nu astupă golurile lăsate, rupturile rămân înfometate. Îmi spun că nu e o tragedie, poate fi și aceasta o consecință a lecturii, o delicioasă luptă interpretativă, iar când îți spui că au mai pățit-o și alții – (citesc în Omul care scrie că nici MC nu s-a prins de enigma din Ochiul lui Nabokov, cu toate că „rusul” afirmă că până și un copil de doisprezece ani își dă seama că Smurov este criminalul), treci mai ușor peste și afișezi pe chip o satisfacție tâmpă pentru că nici tu nu ai dezlegat atunci întreg misterul.
Deși Tudor Ganea scrie oficial proză, el își înțeapă textul cu expresii intense, hipnotice, pline de forță poetică – „soarele strălucea ca o flacără de sudură” (p. 23), „[…] Radu picură din el însuși și fiecare strop avea ascuns în el un ochi, o ureche, un glas care se strivea de asfalt […]” (p. 63), […] cum tencuiala se desprinde ca un leucoplast de pe pereții exteriori […] (p. 86), Zgomotul metalic, de zale al frunzelor uscate în adierea vântului (p.92), […] ar fi putut vedea întregul București oglindit în irisul lui Radu (p. 108), Tăietura frezelor deschidea pământul din spate asemenea unui fermoar” (p. 198), substanțiale erupții poematice, pentru ca mai apoi paginile să cutremure la propriu Bucureștiul și să-i absoarbă ruinele și devastarea, să apropie orașele-ntre ele printr-o neașteptată prestidigitație, să aducă marea lângă sat cu un pocnit din degete, să modeleze realitatea electrizant, după bunul plac al celui care scrie. Oare nu cumva cheia lecturii s-ar găsi aciuată sub pielea acestei fraze – „Lasă-mă să îți desenez cel mai mișto delir interpretativ […]”?
_______
Tudor Ganea, Miere. Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, 2017, 208 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

 

Read Full Post »

downloadTextul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e fragmentat și fluid în același timp, dens și atașant, de un cinism devorator, îmbibat în deziluzii existențiale și în proiecții onirice, alternează paginile grele, rusești, buretoase cu unele subțiri, pline de frivolități, încât te întrebi – oare sunt scrise de același autor? Așa cum am asista la un concurs de atletism în care protagonistul aleargă în mai multe probe, în aceeași zi, cu o figură robustă, cu un aer absolut firesc și totodată afișează pe chip o nedisimulată încredere precum că ar putea ieși învingător la oricare din ele. Autorul scrie fără milă, aparent fără să îi pese de receptarea criticilor, pe care îi hăcuiește cu prima ocazie ivită (dar oare nu citește pe ascuns, așijderea propriului personaj, cu o emoție frisonantă, toate cronicile apărute?). Ca și Florin Lăzărescu, ca și Lucian Dan Teodorovici, B-AS își lustruiește armura la vedere, își exhibă vulnerabilitățile, își așază în raza de acțiune evidente borne de semnalizare, își comentează propriile fraze dintr-un instinct pur defensiv și pentru a epuiza orice discuție ulterioară.
Textul conține suficiente detalii intimidante, jenante, dar adevărate, pe care nu oricine ar avea curajul să le devoaleze, chiar și de la adăpostul confortabil al ficțiunii. Oricât am pedala pe o utilă delimitare între ficțiune și biografic, abundența amănuntelor ce țin de sex, alcool, droguri, relații conflictuale certifică o interdependență, o întrepătrundere reciprocă, o conlocuire spasmodică. Ca să scrii astfel, ceva tot trebuie să ți se fi întâmplat, anumite secvențe din paginile cărții nu aveau cum să ajungă acolo decât filtrate printr-o dureroasă și convulsionantă experiență personală.
Cele douăsprezece povestiri constituie mai degrabă un roman, unul al destructurării, ele sunt legate de un narator comun, de unele personaje comune care glisează dintr-o povestire în alta, de un fir invizibil al eșecului, de incursiunile în tenebrele memoriei și descifrării unor semnificații, gesturi, replici, priviri piezișe. Copilăria lui Bobiță pică într-o perioadă tulbure și grea, se pliază pe sfârșitul epocii comuniste, pe începutul tranziției și surprinde degringolada și provizoratul acelor vremuri. După decenii, adultul sondează în memoria personală cu propriul instrumentar cultural, înfruntă realitatea fotografiilor depozitate în subconștient cu sensibilitatea coarnelor de melc – (Îmi amintesc zilele alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești. – p. 15)
Personajul narator, ajuns un potentat agent literar, „înălțat” oarecum din patima alcoolului își derulează înainte și înapoi filmul propriei biografii. Își revizitează ficțional dificilele relații familiale, tații vitregi (Tătuțu și Fram), unchiul, vecinii și bunicii, amicii din copilărie, lumea crudă și violentă a adolescenței, școala cu dinozaurii ei, studenția îmbibată în alcool și țigări, istoria primelor job-uri, relațiile de dragoste și despărțirile cu certuri zgomotoase, lumea literară cu orgoliile ei inepuizabile și ridicole ([…] printre tineri poeți nevrotici, obsedați de propriul succes, agresivi și penibili în fragilitatea lor […]), căsnicia și propriul divorț. Însă nu asistăm doar la o enumerare cu valoare cantitativă, de cataclism, ci la o disecare a realității prin care separi nervurile, la o psihanaliză a întâmplărilor, la o relectură estetică și filosofică a gesturilor schițate în trecut – (Prima fotografie developată a fost una în care maică-mea dansează cu un străin, un bărbat înalt, cu mustață. Ea are helancă neagră, pe gât și râde fericită (?), cu capul dat pe spate, ochii întredeschiși aruncați spre tavan. Bărbatul este prins din semiprofil și privește undeva spre gâtul ei. În fundal se văd mai mult siluete, dintre care se distinge taică-miu, slab, pricăjit, cu mustața plouată, stă cu fundul pe o masă trasă la perete și rânjește oarecum acru spre cuplul de dansatori. E în fotografia asta adunat tot viitorul acelei căsnicii. – p. 95). Suntem martorii unei recuperări a senzațiilor dintr-un perimetru intim și personal, din geografia caselor și a străzilor, a locurilor ascunse, căzute în paragină. Deși am putea identifica ușor accente „mizerabiliste” (beții interminabile, vomă, scene de sex brute, limbaj licențios), ele generează, paradoxal, empatie, deși am putea la fel de bine sesiza urme minimaliste (fragmentul, detaliul, afrontul convenției), întregul se poate recompune el însuși prin cioburi sinaptice. Pe deasupra, autorul își presară textul (zăpăcitor) cu aluzii livrești (Faulkner, Snopes, bate vântul ca-n Macbeth, Parmigianino etc.), cu referințe mitologice (Orfeu, Pasiphae), recurge la un vocabular rezonant (zbicit, chisat, vipie, ghizd, încoțopenit, cotineață), îl conectează la o sursă culturală primară cu o naturalețe desăvârșită. Privitul fotografiilor și relectura senzațiilor, transcrierea unui poem pe pereții garsonierei, ieșirea din pitorescul localism românesc și abordarea unor noi locuri – Guadalajara, Frankfurt, Iraklion – nu despovărează personajul, traumele rămân tot acolo, gata de o nouă explozie. De parcă o vină antică l-ar urmări în permanență.
Până pe la jumătatea cărții ai cumva impresia că citești o carte în sens invers, de la coadă spre început, cu cât înaintezi cu atât cobori mai mult în timp, într-un fel de întoarceri succesive tot mai profunde și de fiecare dată eliberând un nou teritoriu al melancoliei și al violenței. Înțelegi că asiști la un act terapeutic validat prin scris, la un fel de ceremonial al exorcizării și al expurgării răului. Sfârșitul cărții e unul neconvențional, nu prea există elemente narative care să îi anticipeze violența și iraționalitatea. Copilăria lui Kaspar Hauser e o carte pe care o înțelegi mai bine pe măsură ce scrii despre ea și pe măsură ce te întorci la volumul de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul și redescoperi acolo vulnerabilitatea acestor versuri – Degeaba îngîn, noaptea, la foc/ Eu am călcîie din tălpi pînă-n creștet. În textul lui B-AS găsim fragmente de o frumusețe rară cum ar fi aceste două pasaje, nu sunt singurele – (I se înmuiau trăsăturile și afișa o melancolie pe care doar firile contemplative și vulnerabile o trăiesc, cea în care singura acțiune posibilă este să privești pur și simplu lumea, sau fragmentul care-ți este accesibil pe loc, incapabil de a interveni în vreun fel în dispunerea exterioară a acestei desfășurări ciudate.  p. 193). Și un al doilea fragment, la fel de intens – (Clarice era cu totul altfel, deși propria ei melancolie se hrănea probabil prin aceleași rădăcini. Fusese o femeie foarte frumoasă, iar pe chipul ei masculinizat, dur, răsăreau câteodată trăsături fantomatice, asemenea unor fresce șterse dintr-o clădire aflată în ruină, dar pe care poate lumina aruncată de soarele înserării le injectează cu ceva din splendoarea trecutului, din prospețimea unor ani îngropați de istorie. – p. 194
Textul lui B-AS îmi oferă șansa unei divagații mult dorite, e invocat la un moment dat, într-o conjunctură epică, romanul lui Stevenson, Comoara din Insulă. Multă vreme nici nu am recunoscut cartea pe care o tot vedeam prin anticariate, pentru că în spațiul basarabean romanul a fost tradus cu un alt titlu – Insula comorilor, mult mai inspirat. Ce impact, nu-i așa că abia îți mai ții suflul, că deja ai privirea exoftalmică!
P.S. Și cine e totuși Kaspar Hauser?
_______
Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser. Editura Polirom, 2017, 256 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Read Full Post »

downloadN-ai spune că această carte e scrisă de un autor german, regăsești prea puțin din sobrietatea bine structurată și atât de proprie literaturii germane, fără a-i lipsi câtuși de puțin profunzimea aluziilor și adâncimea reflecțiilor. Uneori poți spune lucruri grave, de importanță majoră apelând pur și simplu, discret, prin ingenioase șiretlicuri ale scriiturii la vârsta copilăriei, la limbajul colocvial adolescentin și la un anumit tip de reprezentare și absorbție a realității. Iar impactul e cu atât mai mare cu cât replicile sunt atinse de o anumită candoare, încă nedefinită. Wolfgang Herrndorf, scriitor german, s-a născut în 1965, iar romanul său, apărut în 2010, a fost tradus și publicat în limba română în anul 2013. Nu a ieșit la o editură vizibilă sau la una din cele pe care le considerăm influente, fără a diminua astfel rolul editurilor mici (o ieșire din decor, Ploile amare a lui Alexandru Vlad nu a apărut nici la Humanitas, nici la Polirom, nici la Curtea Veche sau Univers, ci la o cochetă și valoroasă editură din Bistrița, și anume – Charmides), ci la Editura Allfa, puțin cunoscută publicului, fiind parte a unui proiect de promovare a literaturii sprijinit de TRADUKI.
Nu de puține ori suntem tentați să stabilim analogii pline de substanță, paralelisme dătătoare de sens, și atunci când spunem despre romanul O vară mișto că împrumută ceva din atmosfera cărții De veghe în lanul de secară o facem nu atât dintr-o judecată omagială la adresa textului în cauză, dintr-un impuls axiologic, cât pentru a exhiba propria noastră experiență de lectură. De aici derivă și nesinceritatea atitudinii critice și sentimentul incert că de fapt scrii despre tine și despre similaritățile pe care mintea ta le identifică, în definitiv însă e greu să suspenzi procesul ăsta relațional și ți-l asumi până la urmă cu toate neajunsurile.
Textul lui Herrndorf spune povestea eliberatoare a unui adolescent de paisprezece ani, povestea unei relații de familie complicate și amintirea unei „veri mișto”, marcate de peripeții palpitante și întâmplări haioase petrecute în timpul acelei escapade estivale. E totodată istoria unei construcții interioare, a unei maturizări pe cât de efervescentă în detalii, pe atât de dureroasă în opțiunile ei imediate. La prima vedere am putea identifica o doză de frivolitate, numai că substratul acestei aparente superficialități e unul mult mai profund și prin decojire ajungem la concomitența unor strigăte de disperare și de fericire. Povestea lui Maik Kligenberg pare relatată chiar de un adolescent de paisprezece ani, să cobori imaginar trei decenii și să reintri emoțional în mintea și trupul unui personaj, să revizitezi  stări psihice difuze și să te lași locuit de intensitatea unor imagini panoramice, a unor peisaje selenare și apoi să le transferi ficțional asupra cititorului, iată dovada unei reușite literare. Iar translarea realității să o faci cu mijloacele de înțelegere și percepție ale unui adolescent, căci doar un copil ar spune despre un judecător că poartă un poncho negru și despre un coleg de clasă – purta încălțări maronii, deformate, ce păreau niște șobolani morți. 
Poveste. Maik acceptă „invitația” prietenului său, Chiștoc (Andrei Chiciașov), un tip puțin mai mare cu o origine etnică neclară, ceva rusesc, ceva mongoloid și german totodată. Și pleacă împreună din Berlin spre Valahia cu o „Lada” furată pe care o conduce Chiștoc și pe care învață să o conducă la nevoie și Maik. Cu mențiunea că a merge în Valahia înseamnă a merge într-un loc foarte, foarte îndepărtat, la capătul pământului, un loc care nici nu există în realitate. (Sugestivă analogie!) Periplul lor presupune numeroase aventuri și incidente, e generat de deziluzii „amoroase”, de o inadaptabilitate specifică vârstei, Maik se simte cumva invizibil, gol pe dinăuntru, absent din realitate. Traversează Germania de-a lungul și de-a latul, merg pe autostrăzi, drumuri ocolitoare, pe câmpuri și prin locuri părăsite, contemplând frumusețile naturii, cunosc personaje marginale, ciudate, inadaptate, atemporale, dar totuși vii și cu sclipiri de inteligență rarisimă. O cunoaște pe Isa pe un munte de gunoi, îl cunoaște pe bătrânul Horst Frike, care le relatează acestora experiența de pe front și ecoul concluziilor sale – (Mereu se spune că naziștii au fost monstruoși. Dar în comparație cu rușii erau căcat de muște. Și în cele din urmă cu asta ne-au și cucerit. Cu carne. Cu mitralierele n-ar fi reușit niciodată. Un Ivan și încă un Ivan și încă un Ivan. Mi se bătătorise pielea de doi centimetri la arătătorul drept. Uite.) Ca apoi să decreteze filosofic – Totul este fără sens. Chiar și iubirea. Urmează un accident rutier, o internare, o evadare spectaculoasă, un proces și o întoarcere acasă. Maik va fi altul după această aventură, știe că a acceptat provocarea verii pentru că nu a mai vrut să fie laș.
Wolfgang Herrndorf scrie cu nerv, înțepat, jucăuș, așa cum vorbesc adoles­cenții, vizitând cu precădere registrul argotic și deocheat al limbii. Plasează printre pagini dialoguri demne de teatrul absurdului, crâmpeie de amintiri, situații adolescentine jenante (cine nu a trecut prin ele?), secvențe în care copiii pricep mai bine ce li se întâmplă adulților, își scaldă frazele într-un umor revigorant, spontan, de o vivantă istețime, de parcă și-ar recupera imaginar propria copilărie. Textul transmite o poftă de viață accentuată, o insațietate a revizitării prin care s-ar mai putea  salva ceva. O imagine, un sentiment, o promisiune, o scrijelitură – (Chiștoc și-a scos briceagul și a început să scrijelească. Și în timp ce stăteam la soare și discutam și ne uitam la Chiștoc cum sculptează lemnul, m-am gândit că peste o sută de ani toți o să fim morți. Așa cum era și Anselm Wail. Și familia, părinții lui, copiii lui și toți care l-au cunoscut erau morți. Și dacă o fi făcut ceva în viața lui sau o fi construit sau o fi lăsat ceva în urmă, probabil că nu mai exista, fusese distrus, pustiit de două războaie mondiale și tot ceea ce mai rămăsese din Anselm Wail era numele ăla într-o bucată de lemn.) Acesta e unul dintre cele mai emoționante pasaje din carte, înălțător și eliberator.
Wolfgang Herrndorf e un autor numai bun de citit pentru a deprinde exercițiul literaturii, iar tinerii prozatori ar avea ce învăța – scriitură limpede, firească, fără ambiții și excentricități viforoase. Autorul își ia libertatea de a nu-i păsa de stil, o nonșalanță care, paradoxal, îi individualizează literatura și i-o marchează distinct. Un detaliu biografic rămâne totuși semnificativ, în același an în care a scris O vară mișto autorul a fost diagnosticat cu glioblastom, o tumoră cerebrală malignă. S-a sinucis în 2013, reușind să mai scrie până atunci și să țină un blog – Work and Structure –, în care să își povestească experiența bolii. Privindu-i romanul O vară mișto prin prisma maladiei, înțelegem mai bine acea explozie existențială, acea acutizare a simțurilor, ca și cum ai vrea să iei cu tine cât mai multe imagini frumoase, dragi și să le depozitezi într-un loc secret al minții, invincibil. Și poate un indiciu ar fi lejeritatea cu care personajul acesta pe care-l inventează și căruia îi pune vorbele în gură trece peste ideea că are o mamă alcoolică, dar care în finalul cărții îi spune o frază esențială – (Nimic de aici nu contează. Ce contează e: ești fericit în pielea ta? Atât și doar atât.)
_______
Wolfgang Herrndorf, O vară mișto, roman. Traducere din limba germană și note de Monica-Livia Grigore. Editura Allfa, București, 2013, 208 pag.

Read Full Post »

omul deteriorat

ştiu că se poate trăi şi aşa – singur şi inactual –
cu o largă toleranţă de sine
dar şi cu sentimentul că eşti îngăduit
că stai sub reflectorul unei priviri
exigente şi necruţătoare

îmi spun că va fi existând şi o mecanică
a suferinţei
în care să te simţi detaliul umil
fiinţa rătăcită
ţinută de mână şi îndemnată
„mai multă metanoia! mai multă metanoia!”
şi chiar ai plăcerea să scrii tragic
despre omul deteriorat care eşti
despre omul c-un zilnic ritual al regretelor

ştiu că există o vrajă malefică a vieţii
un baroc îmbietor în care te dizolvi
cu o voioşie populară uneori
şi doar demnitatea (disperată) a ceea ce sunt
vorba bătrânului Thomas –
îmi dă curaj asupra priveliştii

V.G.

Read Full Post »

downloadCe mai! E o bucurie și o alinare să îi citești textele în astfel de vremuri sulfuroase, în care orbirea de orice fel pare să se instaleze treptat și nemilos. Scriitorul e un solitar, e cel care iese din coloană și se delimitează de ea, dar nu din renunțare lașă, ci pentru a avea o mai bună perspectivă, pentru a contempla peisajul în toată splendoarea sa monstruoasă. Și pentru a revitaliza întrebările grele, fundamentale, fără de care conștiința umană s-ar abrutiza și ar sfârși într-o paralizie definitivă. I-am putea spune cărții – scurt tratat despre ecologia sufletului, nu am greși defel. Peisaj după isterie, cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu, adună articole de presă apărute între anii 2007-2017, puse împreună, din bucăți disparate, cu o tematică diferită, cosmopolită, ele se-ncheagă într-un corp eterogen, plin de sens și unit de o atitudine profund umană. Un deceniu dificil, marcat de spasme ideologice, de turbulențe politice, de eroziuni culturale, o luptă inegală în care binele a fost mai întotdeauna minoritar, copleșit de alonja sardonică a răului.
Care e rolul intelectualului într-o astfel de societate? Ce dileme morale îl traversează? De unde vine răul? Oare frumusețea va mai salva lumea? Sau va rămâne o simplă expresie dostoievskiană, de inventar? E posibilă implicarea politică a unui scriitor, fără a-i compromite statura morală? Întrebări necesare, deschise, translate într-un cotidian sufocant și urmate de răspunsuri multiple, generoase, subîntinse de o respirație etică.
Cartea se deschide în actualitate, cu un articol ce aruncă priviri din interior asupra unui eveniment recent, protestele din iarna acestui an, atunci când, grație societății civile, asaltul asupra justiției părea că a eșuat – (Protestăm în primul rând ca să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă.) Protestăm dintr-o datorie morală față de noi înșine, dintr-un impuls de igienă spirituală. Textele lui Mircea Cărtărescu întreprind excavații psihologice, decelează realități încâlcite, realizează endoscopii salutare, pun degetul pe rană, acolo unde e cazul, fără edulcorări amăgitoare. Primul pas al unei prezumtive însănătoșiri e tocmai diagnosticul precis, determinarea exactă – criza valorilor, patologia urii de sine, voluptatea perdantului (ca la noi la nimenea, suntem ultimii din Europa), omnisciența minciunii, dejecțiile unor televiziuni, falsul patriotism, corupția ca înscris genetic, predispoziția balcanică pentru înșelăciune, impostura generalizată. Bulgărele minciunii, prin rostogolire, capătă dimensiuni grotești și atunci e de datoria morală a intelectualului să-l „topească”, să îi desfacă faldurile (faimosul ponei roz), să ia atitudine contra mistificărilor ordinare. Nu e treabă ușoară. Iar pentru a te vindeca, „deziluziile necesare” sunt o condiție preliminară obligatorie.
Prețul plătit de cel care încearcă să spună adevărul e major, suportă injuria, nejustificatul oprobriu public, acuzații false, calomnii usturătoare, îi sunt atribuite afirmații contrafăcute și, în general, e ținta predilectă a răuvoitorilor. Textele lui MC „curăță” un teritoriu în metastază, e o muncă anevoioasă, din care produce apoi frumusețe literară. Că scrie despre traumele comunismului, despre ororile regimurilor totalitare (experiența Auschwitz-ului), despre condiția de atlet a scriitorului, despre evenimente politice (alegerea lui Iohannis) sau despre bardul Păunescu și Cenaclul Flacăra (megafonul comunismului românesc), frazele sale curg fermecător și constituie în subsidiar o pledoarie pentru uman.
Un loc distinct în peisajul acestei cărți îl reclamă capitolul Scrisori către Luisa, o corespondență între Mircea Cărtărescu și o scriitoare de origine bască, ținută în cadrul unui proiect literar european. Doar vorbindu-i unui străin, vorbești cu adevărat despre tine, distanța afectivă încurajează luciditatea gândului, anulează subiectivitatea părtinitoare. Textele lui MC, indiferent din ce zonă își revendică originea, au o profundă latură autobiografică, asumată de altfel – (n-am făcut decât să scriu despre mine). Hubloul biografic înlesnește o comunicare intensă între zone aparent depărtate.
Am considerat dintotdeauna că, în cazul lui MC, Mica trilogie e tot atât de importantă ca Marea trilogie, că „genul minor” facilitează accesul în agora literaturii majore. Puțini sunt cei care îl vor cunoaște pe scriitor direct, prin Orbitor sau prin Solenoid, am certitudinea că majoritatea vor trece mai întâi prin Nostalgia (Rem, Ruletistul, Mendebilul, Gemenii), prin voluptatea Jurnalelor, prin prozele scurte, șlefuite diamantin, prin spațiul mediteraneean și lasciv al Levantului, reflectați în ochiul căprui al dragostei noastre, și abia apoi vor îndrăzni să efectueze o ultimă piruetă, spre asaltul final. Peisaj după isterie trimite intertextual la întreaga experiență de scriitor a lui MC, e o oportunitate rară de-a pătrunde în meandrele literaturii, pe culoarele infinite ale unei biblioteci imaginare. La fel ca Lucian Boia sau Horia Roman-Patapievici, demonstrațiile logice ale lui MC (triplate de atitudinea etică și frumusețea limbajului) stau demn în picioare, explică mai coerent decât orice „apoftegmă” a marilor iubitori de patrie lumea în care trăim.
Dar această carte nu e doar despre tarele unei societăți în derivă, nu e doar despre convulsiile conștiinței, e în egală măsură o carte despre frumusețile ascunse ale vieții și ale literaturii. Sau poate era suficient să scriu doar – ale literaturii?! MC e un caz aproape singular în care eticul și esteticul conlocuiesc într-o solidaritate fecundă.
_______
Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie. Editura Humanitas, 2017,
256 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Read Full Post »

downloadNu mi s-a mai întâmplat ca după lectura unei cărți să trăiesc atât de intens perplexitatea, să mă simt atât de pustiit, golit și aspirat de substanță umană. Ar trebui să  rezum comentariul la carte în doar câteva cuvinte –  nu sunt în măsură să o comentez, după care să las pagina nescrisă, ar fi mai în siguranță, îmi lipsesc atât competențele, cât și expertiza într-un „domeniu” atât de atotcuprinzător cum e poezia, și istoria poeziei, și ceea ce nu se vede, dar tot poezie e, însă pentru că mi-am luat un angajament ferm (sună cam lugubru), trebuie să îl respect cumva, cu iluzia că ratarea mea nu va fi definitivă.
Mă întorc la secvența de dinaintea lecturii. Am ricanat perfid la vederea titlului – ce neinspirat!, te duce cu gândul ba la proza lui Sadoveanu, ba la cea a lui Henry Miller, iar subtitlul, Jurnal 2012-2015, mi-a întărit suficiența acestui gând – pe cine ar interesa în 2017 un jurnal scris acum câțiva ani? Ce preocupări irezistibile sau reprezentări sacrosancte ar scoate textul la iveală, într-o asemenea măsură, încât tentația lecturii să nu poată fi stăvilită, e vorba totuși de o realitate tangibilă, prelinsă în prezentul nostru.
Jurnalul lui Radu Vancu, Zodia Cancerului, e concomitent domestic și intelectual, dark și plin de o umanitate fosforescentă, hiperlivresc și altruist cu banale detalii fiziologice, balansând jucăuș între aceste două atitudini irepresibile, fiecare îmblânzind-o și asaltând-o pe cealaltă într-o inseminare și anihilare reciproce. Resimți în țesutul scriiturii influențe „elitiste”, Cărtărescu, Hrabal, Bolaño, opulența imaginației și umorul detaliului „insignifiant”, scriitorii ajung în jurnal atât din poziția lor umană, biologică, cât și prin comentariile (admirative sau mai puțin) la adresa scrierilor lor. O dublă prezență.
Poetul Radu Vancu despletește frânghia realității în fire multiple, un fir e al reveriilor suicidare, altul e al vieții literare românești cu toată viermuiala ei fecundă, un altul – al vieții de familie (plasa de siguranță), al prieteniei (Claudiu Komartin, Mircea Ivănescu, Comanii), al reflecțiilor exegetice, al unei vaste experiențe de lectură, al realității politice de aici și de aiurea, al unei  precise competențe culturale, al fidelității față de poezie, al filiației și al unei biografii eruptive. Iar firele astea separate (ale frânghiei) se-ntretaie, se leagă-ntre ele, se intersectează, se-nnoadă, dialoghează, își aruncă ocheade cu subînțelesuri și-n cele din urmă se mulează hipnotic pe gâtul molatic al cititorului.
Început pentru a suplini neputința de a scrie poezie, jurnalul mediază trecerea de la „stazele” inspirației la articularea unui nou suflu poetic. Anii din jurnal sunt o formă comprimată a existenței, încapsulare în vederea unei eliberări ulterioare, iar descătușarea vine printr-o nouă carte de poezie, 4 A.M. Cantosuri domestice. Nu știu în ce măsură Jurnalul lui RV e chiar un jurnal, zic asta pentru că așa cum este scris el conține in nuce datele unei lucrări mult mai ample, regăsesc pagini admirabile despre vârstele și apucăturile modernității, una radicală, antiumană, anarhistă, care sfârșește în avangardă, și alta – reformatoare, recuperatoare a tradiției, mai fertilă deci. Apoi dacă Florian Illies doar face afirmația că violența avangardei anticipează violența războiului și a holocaustului, RV explică relația de cauzalitate dintre ele ca și cum nefiresc ar fi fost să nu se întâmple. Mare atenție deci la expresiile artistice!
Intru în coliziune cu autori de care, spre rușinea și impostura mea (aici eu chiar sunt sincer, nu ca RV), nu am auzit, cum ar fi acest poet Berryman (citesc mai târziu despre el pe Wiki, ce nevolnicie!), alunec printre multiple jaloane intertextuale, împărtășesc împreună cu autorul jurnalului admirația pentru Alexandru Vlad (my precious), cu atât mai mult cu cât RV merge mai departe și decodifică „structura de rezistență” a acestui prozator.
De câte ori RV spune despre sine – sunt stupid, prețios, ridicol sau alte asemenea desconsiderări, de atâtea ori am sentimentul (incert totuși) că  autorul gândește exact contrariul și că îmi livrează cumva prin „nesinceritatea sincerității absolute” un soi de disimulare. Și cu cât RV se ia mai mult peste picior, cu atât conștientizez mai acut prezența unei personalități puternice și bine definite. Oricât ar expune ecorșeul sincerității, noi știm (oare de ce folosesc pluralul?) că simplul gest de a scrie anunță deja o erupție orgolioasă. Lumea literară pe care RV o rescrie, descrie, transcrie m-a cam înspăimântat, pare de la distanța subiectivă a  paginii o forfotă autodevoratoare cu rare accese de  înălțare „astrală”.  Demolator cu unii, dar în același timp corect politic („interbelicul meu de elecțiune”), autorul jurnalului își argumentează de fiecare dată opțiunile și predilecțiile printr-o grilă concomitent estetică, morală și umanistă.
La un moment dat nu îți mai poți reprima ideea – dar oare RV nu își bate joc de mine, tot invocând acest „cancer fals”, aceste detalii intimidante (sângerări rectale, pete căcănii), după care mă poartă prin câmpia unor comentarii dense și pline de substanță, din care ies (mai ies?) absolut năucit. Și apoi iarăși câteva secvențe mundane, pedestre, după care din nou  traducerea și hermeneutica lui Pound, mistici medievali, redefinirea   poeziei politice, morbiditate (târâie- sicriu) și poeți suicidari, poezia ca individuație și ca gen al biograficului. Și tocmai această confesiune împletită, aceste salturi succesive din uman în livresc și invers mă deconcertează peste măsură și mă devorează voluptuos.
Figura preeminentă a lui Mircea Ivănescu se strecoară ca un fir roșu prin frânghia hârtiei peste care RV desenează litere și cuvinte, e firul continuu și vizibil care aduce cu el amintirea refugiului în alcool și al distilăriei literare. O lectură care să te dezarmeze într-un asemenea hal nu mi-a fost dat să trăiesc în ultima perioadă, îți oferă tandru o invitație la eșafod, devii așijderea unui condamnat în fața plutonului căruia nu-i rămâne decât înaltul cerului (ce platitudine!) și răcoarea zidului (oricum inutilă).
Iar pentru final rescriu aici notația lui RV din 22 iunie 2013: „Azi, la examen, una dintre fete (scria despre Bacovia) avea așezată în fața ei pe bancă o pălărie albă de panama. În sala în care se scria despre poeți era un feeling de priveghi. Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi.” Un poem.
Acest text nu e o cronichetă, nici măcar un comentariu, poate cel mult un insignifiant jurnal la jurnal, așa cum și Jurnalul lui RV e printre altele un excelent jurnal la jurnal la jurnal…
_______
Radu Vancu, Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Ed. Humanitas, 2017, 348 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Read Full Post »

Older Posts »