Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Jurnal’ Category

L-am descoperit pe Radu Pavel Gheo întâmplător, așa cum șade bine unei relații de durată între cititor și scriitor, fără intermediari de conjunctură sau recomandări impetuoase. Se întâmpla prin 2004, eram student la Litere și trebuie să recunosc că majoritatea cursurilor nu-mi provocau vreo plăcere demnă de reținut. Am descoperit mult mai târziu formula – „morgă academică”, pe care nu am ezitat să o extind vindicativ asupra acelei perioade anoste, de culturalizare forțată. Căutam altceva, prin librării, și așa am dat de Adio, adio, patria mea cu î din i cu â din a, un titlu șăgalnic și atrăgător, iar apoi totul a (de)curs firesc, ca fluxul unui râu. DEX-ul și sexul, din care înveți doar lucruri deștepte (e verificat), îmi oferea trei porții consistente (de cultură, natură și umplutură), iar Românii e deștepți umbla nonșalant pe la clișeele noastre mioritice și mai desțelenea salutar din ele. Și am știut atunci că m-am întâlnit cu un autor care nu mă va dezamăgi. Chiar dacă nu i-am acoperit încă toate titlurile și am efectuat acum un salt acrobatic până la cel mai recent dintre ele, cititorul nu poate fi prejudiciat de dreptul său la anticipație și la o proiecție valorică pe care textul de față o poate confirma sau nu.
Radu Pavel Gheo își scrie textele cu î din i, are argumente trainice pe care le îmbrățișează chiar și cei care au adoptat scrierea cu â din a, e o opțiune de autor și nu e singura. În Disco Titanic, ultima sa carte apărută la Polirom în toamna anului trecut, autorul își reconfirmă poziția (chiar dacă nu mai era nevoie) de foarte bun scriitor, cum puțini autori români reușesc. Ne oferă o construcție epică majoră, de o amploare neobișnuită, cu filiații profunde și o „bătaie” largă ce depășește zbaterile pur românești. Cine s-ar fi gândit la o astfel de proiecție narativă, trasând granițe imaginare peste cele oficiale, amestecând genurile literare cu o duioșie plină de naturalețe?
De la prezentul anului 2011 și de la o discuție la bere, ca-ntre băieți, textul face trimiteri succesive și turbionare la un trecut învolburat în care există multe pete albe, detalii de viață necunoscute, ieșite treptat la suprafață cu o violență pe care nu am fi anticipat-o inițial. Radu Pavel Gheo(rghiță), să-i spunem o dată și numele complet, exploatează cu succes mai multe tehnici narative și recurge la formule complementare pentru a-și desăvârși edificiul romanesc. Vom regăsi astfel dialoguri înfipte într-un cotidian insipid, discuții frivole, sporovăială plimbată printr-un stil colocvial, fără a bănui câtuși de puțin spre ce se îndreaptă firul narativ, desigur, până apar primele indicii, plasate și ele atât cât să incite sau să deconcerteze, dar fără a fi explicite până la capăt. Contrabalansarea se produce treptat, căci pe măsură ce înaintăm cu lectura, romanul capătă însușirile unui thriller, necunoscutele își fac tot mai simțită prezența, ca niște năluci care-n sfârșit s-au hotărât să iasă-n lume la o oră vesperală.
Scrierea unui capitol al romanului sub formă de scenariu de film, excelent adaptat rigorilor narative, cu observații psihologice migăloase, schimbă inevitabil ritmul lecturii și alertează simțurile privitorului. E un experiment literar pe care l-am considerat reușit întrucât sporește capacitatea de vizualizare și receptare, realitatea prozei e trăită, prin urmare, cinematografic. Comentariile aplicate narațiunii, didascaliile, intervențiile auctoriale, construcția multietajată a textului și bineînțeles tușele autoreflexive se topesc într-un text ironic și inteligent, traversat de o undă melancolică. Fidelitatea reprezentării nu ar trebui confundată cu mimetismul inodor, personajele lui Radu Pavel Gheo „vorbesc urât”, cu greșeli de limbă, înjură, comit ilegalități minore sau mai grave, pufnesc la orice bagatelă, dar nu pot fi încadrate definitiv într-o anumită categorie axiologică, nu sunt nici bune, nici rele, asistăm mirați și poate contrariați la transformarea lor pe tot parcursul romanului. Sunt personaje în formare continuă. Niciun comportament nu e definitiv, personajele nu ni se dezvăluie niciodată în totalitate, întotdeauna rămâne o parte umbrită, o fațetă invizibilă, ceva confuz și nedeclarat sau, mai bine zis, o ambiguitate fecundă. Dincolo de poveștile multiple pe care cartea le adună meticulos și din abundență între paginile ei, rămân personaje memorabile, verosimile, pentru că în ele pulsează o poftă de viață nebănuită și se lasă vizitate de o multitudine de sentimente contradictorii.
Vlad Jivan e proprietarul unei edituri marginale din Timișoara, rănit la revoluție, trece prin dureroasa tranziție românească și ajunge să facă afaceri cu un fost securist (Dom Vergil), prosperă, până la urmă, obligat însă la compromisuri dureroase. Se hotărăște împreună cu fiul și soția sa, Emilia, profesoară și poetesă (publicată la propria editură), să facă o călătorie la Split, acolo unde mai fusese în ’89, înainte de căderea lui Ceaușescu și înainte de războiul civil care avea să cuprindă fosta Iugoslavie. Nu va fi o simplă călătorie, cum suntem tentați să credem, ci o revizitare a propriei istorii personale, bine tăinuite, și a implicațiilor traumatizante pe care memoria nu le mai poate reprima. Cum va ieși protagonistul din această călătorie, din această coborâre în infern?
Textul ascunde drame personale (Emilia pare că l-a înșelat pe Vlad), câteva obsesii legate de fulguranta independență a Banatului și provinciale puseuri naționaliste, întâmplări aparent banale, care adună însă frustrări nebănuite, paginile se lasă înțesate de tot felul de „însemne” specifice anilor trecuți – de la vestimentație la articole de igienă, disecă psihologia neîncadrabilă a adolescentului și „dezleagă” antagonisme greu de observat. Timișoara face parte dintr-o geografie imaginară, de parcă dincolo de granițele oficiale ar exista altele, nevăzute, croind discret limite topografice supradimensionale, unii atașau Banatul Iugoslaviei, o lume spre care priveau cu admirație irepresibilă. Personajul Vlad Jivan are această conștiință a alterității, care de cele mai multe ori îi prilejuiește suficiente neplăceri și frecușuri amicale.
Radu Pavel Gheo ajunge personaj episodic în propriul roman, asistăm așadar la o delimitare ficțională, acesta e privit detașat, cu un ochi ironic și critic. E nevoie de curaj pentru a recurge la un astfel de exercițiu de personalitate prin care să-i lași și pe alții să arunce o privire în propria-ți oglindă. Autorul își ia nenumărate măsuri asiguratorii, își minează bine teritoriul epic, încât un demers critic poate fi riscant, dacă îndrăznești să aduci în discuție „voluptatea detaliului” sau limbajul de canon al unei cronici de întâmpinare, vulnerabil prin limitele inerente pe care le presupune.
Textul lui Radu Pavel Gheo ne scufundă într-o istorie personală, intimă a unui personaj fictiv, după care cu același aplomb ne mai trece o dată printr-o nemiloasă istorie colectivă a Iugoslaviei. După o asemenea lectură n-ai cum să mai ieși la suprafață la fel de inocent și indiferent. Un roman care va fi citit și peste granițele naturale ale limbii române.
_______
Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Ed. Polirom, 2016, 464 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »

Peisaje bolnave

Am macerat ficțiunile

și visele

ale mele și ale prietenului meu

bun și ușor aerian

dar nu reușesc

decît peisaje bolnave

 

poate lumina inimii

ar trebui să răzbată altfel spre voi?

 

mi-e frică întruna

că scrisul meu înghesuie lumea

 

Vasile Gârneț, Peisaje bolnave, Chișinău Literatura Artistică, 1990

Read Full Post »

glorie-tarzie_1_fullsizeAceastă carte avea toate șansele să nu apară niciodată, o tăcere impasibilă de peste un secol se putea prelungi la nesfârșit. Nu i-ar fi remarcat nimeni absența, întrucât nimeni nu știa să fi existat vreodată. Abia după apariția ei ne-am dat seama conștiincioși că a umplut un gol nevăzut. Arthur Schnitzler, prolific scriitor austriac, și-a scris nuvela în anul 1894, din varii motive apariția a tot fost amânată, ba textul era conceput de dimensiuni prea mari ca să fie publicat în revistele literare ale timpului, ba familia, după moartea scriitorului în 1931, ezita să publice totul deodată din rațiuni pecuniare și o îndreptățită strategie de receptare.
Arhiva scriitorului a fost salvată de pericolul distrugerii naziste și cu ajutorul consulului britanic la Viena a fost scoasă în anul 1938 din Austria și păstrată în siguranță la Cambridge. Prea bine păstrată, spunem noi azi! Nuvela Glorie târzie a apărut în anul 2014 și a fost percepută ca un eveniment literar total inedit, luându-i prin surprindere până și pe cei mai abili cercetători, ea ne dezvăluie o imagine transfigurată a lumii literare vieneze de sfârșit de secol XIX. E o pictură miniaturală, o privire întoarsă către niște timpuri îndepărtate, incerte, ale căror gusturi literare cochetau intens cu ideea inovației moderniste și a inciziei psihologice. Și iată că observația lui Alex. Leo Șerban – „sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!” – cade cât se poate de bine peste umbra istorică a acestui text.
O astfel de apariție literară trezește întotdeauna un interes profund și sincere curiozități, e ca o poză veche, dantelată, dintr-un album ce ar putea reconfigura un destin uitat, reajusta un detaliu trecut pe nedrept cu vederea, iar ceea ce miră și surprinde plăcut (plăcerea lecturii!) e chiar propensiunea textului pentru gestul minimalist, dar „împlinit” de semnificații, pentru psihologia umană disecată în franjuri dialectice. Și pe măsură ce lectura avansează cititorul român constată, prin similaritățile pe care inevitabil nu le poate stăvili, prezența unei nedisimulate prospețimi literare, o trecere a esteticului prin grila stilului asumat al austerității și a preciziei analitice. În fond și această carte e despre una din multiplele ipostaze ale singurătății și despre avatarurile imagin(ăr)ii de sine, incarnări succesive ale falselor proiecții personale. Să fie oare o coincidență faptul că la nici zece ani distanță un alt scriitor marcant, Strindberg, scria poetic un roman despre un alt fel de singurătate? Teme comune ale celor doi scriitori, tratate însă cu mijloace literare diferite, unul scriind o proză poematică, iar cel de față făcând recurs la concepția teatrală, și ca o precizare de ordin tehnic – nuvela sa ar putea fi ușor pusă în scenă. Revenind la similaritățile pe care cititorul român le-ar putea remarca, ele țin de structura „caragialiană” a discursului narativ. Replici echivoce, aluzii cu subînțelesuri multiple, malițiozități minore, dezamăgiri abrupte, grandomanii bolnăvicioase și nespusa, dar prezenta – „au mai pățit-o și alții” împing Gloria târzie spre o parabolă a eșecului și a autoamăgirii, dar și spre autoironie vindecătoare și resemnare placidă.
Eduard Saxberger, „bătrânul care nu primea aproape niciodată vizite”, scrisese în tinerețe un volum de poezii, Pribegiile, de care nici măcar el nu-și amintea decât arareori. O vizită inopinată a tânărului Meier îi schimbă perspectiva asupra propriei sale existențe, pe care o vedea până atunci mediocră. Devine un răsfățat al clubului literar „Entuziasmul”, se bucură din partea membrilor de o complezență ieșită din comun, e aproape idolatrizat, cunoaște o atenție și o amabilitate cu care nu fusese obișnuit. Cum să reacționeze în fața unui astfel de asalt admirativ? – […]„un reprezentant al acestor suflete alese este astăzi printre noi! Niciodată nu a căutat să iasă în față, a stat singur în chilia lui, departe de lume, disprețuind lumea care nu îl înțelegea. Acum însă s-au ivit oamenii care îl înțeleg, iar ei s-au dus în pelerinaj la el, l-au implorat să se așeze în fruntea lor și i-au zis: „Poartă Tu stindardul, nimeni nu e mai demn s-o facă”. (Bravo, bravo!) Ai dăruit națiunii o operă de artă, dar ea nu a băgat-o în seamă. Noi însă vom spune națiunii cine ești, o vom obliga să asculte! Stindardului pe care tu îl porți, noi îi jurăm credință acum. Tu ești profesorul nostru, maestrul nostru! Cinste ție, Eduard Saxberger!” – i se spune în față, fără ocolișuri discrete, încât chiar el însuși ajunge să le dea crezare, mecanismul său interior începe să funcționeze la o intensitate accelerată. Și ceea ce trebuia să fie „o seară de lectură”, o lansare fulminantă, epocală sfârșește printr-o replică anonimă aruncată din sală la adresa sa – Prăpăditule! Și printre aplauze monocolore, nediferențiate, sudalma îl tot urmărește, îl împunge și nu-i dă pace, până constată că de fapt a trăit o farsă usturătoare și că nimeni nu i-a citit Pribegiile. Textul lui Schnitzler construiește tipologii umane, caractere și arată prin tușe subtile pretențiile nemăsurate ale unor așa-ziși literați, înregistrează atitudini cabotine și panseuri frivole.
Admirația celorlalți slăbește ca vederea unui miop, Saxberger ajunge să se simtă o piesă de decor, un personaj dispensabil, ingurgitează aluzii jignitoare. Doar hohotul de râs, salvator, și reîntoarcerea la vechile cunoștințe, la vechea respirație existențială coboară împăciuitor peste „fostul venerabil poet”.
___________
Arthur Schnitzler, Glorie târzie, Ed. Humanitas, 2016, 148 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »

downloadDe prea multe ori avem tendința instinctivă de a gândi separat, pe căprării, de a secționa timpul în felii într-un mod artificial. Reperele cronologice sunt de o relevanță incontestabilă, reprezintă niște borne temporale trebuincioase, însă au în subsidiar și un efect mai puțin cunoscut – distrug linearitatea, deformează importanța vieții de zi cu zi și împart semnificațiile inechitabil, încât ajungem să percepem istoria printr-o alternanță cronologică oarecum falsă, iluzorie. Doar simpla invocare a secolului douăzeci trezește (simptomatic) în mințile noastre repere cronologice indelebile.
Și dacă am încerca un exercițiu de imaginație și ne-am spune astfel – (acest om a trăit optzeci și cinci de ani), până aici nu ar fi nimic spectaculos, răvășitor, dar dacă am continua proiecția și am fixa vârsta între niște limite exacte (a trăit între anii 1885 – 1970), abia acum am simți potența „ficțiunii” și am fi în stare să „încuvântăm” mirarea – se poate trăi continuu și într-o perioadă marcată de enorme rupturi. Știu că mi se poate reproșa această alunecare în divagație, mi se pot aduce contraexemple de vieți longevive și memorabile, în spațiul românesc avem cel puțin două în clipa-n care scriu aceste rânduri, numai că ele acoperă o cu totul altă perioadă. Să te naști în Belle époque și să prinzi apoi lansarea albumului solo semnat Paul McCartney!, parcă e mai mult decât să te fi născut în anii ’30 și să fi prins Olimpiada de la Beijing. Exagerez ca să mă fac înțeles! (Ah! Cât de ușor m-aș putea contrazice eu însumi!) Dar ce-ar fi să ne oprim ceva mai devreme, la începuturile secolului douăzeci, în anul 1913, la Vara secolului? Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat apoi.
Florian Illies e un autor german, născut în anul 1971, pe versoul coperții găsim câteva informații utile despre activitatea sa literară. S-a impus în atenția publicului după primul său roman, Generation Golf, care a și ajuns un bestseller. A doua sa carte, 1913 Vara secolului, asupra căreia vom rămâne concentrați pe parcursul acestui text, l-a confirmat în postura unui scriitor demn de luat în considerație. De data aceasta vom purcede la o lectură inversă, o vom lua de la coadă spre început. „Bibliografia selectivă”, din finalul cărții, anunță o documentare solidă, parcurgerea acestor titluri (peste nouăzeci la număr) reprezintă un demers scriitoricesc înfăptuit cu scrupulozitate și un efort admirabil. Și-atunci de ce s-o fi hotărât autorul să ne livreze această sinteză culturală sub forma unui roman atipic? Ar fi putut apela, din comoditate, la o altă formulă, la un studiu doctoral, la o incursiune academică ce l-ar fi eliberat de orice răspundere „estetică”, însă autorul a scris un roman polivalent, senzorial, secvențial și a reușit trecerea spre zona „senzuală” a literaturii. Personajul central al cărții e chiar anul 1913, pe care îl ia la disecat pe luni, din ianuarie până în decembrie, oferindu-ne instantanee ale vieții culturale din marile orașe europene, Berlin, Paris, München, Viena.
1913 e anul în care Oswald Spengler lucrează deja la Declinul Occidentului, iată că există un sfârșit iminent continuu, pentru că și lumea de la 1913 trăia vaga senzație că acesta nu mai poate fi evitat și totul avea să se surpe; anul în care francezul Marcel Duchamp expune Nud coborând o scară, fără să bănuiască câtuși de puțin că va ajunge peste un secol să fie evocat în cărțile scriitorilor germani, la Bernhard Schlink în Femeia de pe scări, de exemplu; anul în care „Hitler și Stalin se întâlnesc întâmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn”, dezastrul a început printr-o subtilă și discretă apropiere; anul în care Alma Mahler și Oskar Kokoschka trăiesc o iubire pătimașă, fără ca Alma să mai ajungă vreodată soția acestuia, în schimb a rămas posterității tabloul care-i înfățișează pe cei doi – Mireasa Vântului, capodopera pictorului; anul în care Gustav Klimt și Egon Schiele pictează femei goale, bănuim că pentru ei anul 1913 nu a fost o excepție, iar Kafka ezită în continuare, îi trimite scrisori lui Felice și se-ntreabă – Ce s-ar întâmpla cu mine într-o căsătorie?; pe când în școala de corecție Louis Armstrong ia trompeta în mână și „nu se mai oprește niciodată, devine cel mai mare trompetist de jazz din istorie”; Hermann Hesse e nefericit alături de soția sa și „tematizează adesea nu doar eșuarea căsniciei sale, ci și imposibilitatea principială ca un artist să rămână el însuși în căsnicie și societate”; Virginia Woolf și-a scris prima sa carte și totodată se confruntă cu prima tentativă de suicid; anul în care Thomas Mann începe să scrie Ucenicul Vrăjit, care mai apoi avea să devină Muntele vrăjit, iar Freud dezvoltă teoria patricidului și se desparte definitiv de Jung; anul în care gruparea artistică Die Brücke se destramă; Picasso își trăiește gloria chiar din timpul vieții și nu a trebuit să aștepte decenii ca în cazul altor artiști; Musil și Joyce fac însemnări preliminare pentru marile lor romane, iar Proust publică destul de anevoios primul volum din În căutarea timpului pierdut și doar el „voia să-și aducă aminte de trecut, toți ceilalți voiau să o tot ia înainte”; Emil Nolde pleacă în Marea Sudului pe urmele lui Paul Gauguin, în căutarea paradisului pierdut și „speră să mai găsească structuri necompromise de contactul cu europenii – vede că a întâlnit o cultură aflată în momentul declinului ei, așa încât consideră acuarelele sale ca fiind o documentare a acestei culturi pe cale de dispariție”; anul în care Împăratul Wilhelm al II-lea consideră tangoul vulgar și „emite un edict imperial prin care ofițerilor în uniformă li se interzice de acum înainte să mai danseze tango”; Mona Lisa e găsită și se reîntoarce la Luvru. Toate s-au întâmplat în 1913. Dacă veți considera că am enumerat prea multe personalități, atunci sunt obligat să consemnez următorul fapt – nu sunt decât o infimă parte, cea mai vizibilă, din puhoiul de nume care se perindă prin cartea lui Florian Illies. Rămân Kirchner, Trakl, Einstein, Chaplin, Rilke, Camille Claudel, Gertrude Stein, Else Lasker-Schüler și mulți, mulți alții.
Foarte bine documentată, apelând la surse exacte, cum ar fi printre altele jurnalul lui Kafka, autor din care ni se pare că citează cu încântare, cartea lui Illies răscolește istoria anului 1913 de la un capăt la altul și dezvelește cutume, moravuri, surprinde decadența învolburată a unei
epoci, scoate la iveală tentațiile neobosite ale unor grupări artistice, extenuarea și inovația, se-ntreabă în ce măsură violența avangardei e o profeție a ceea ce urma să se-ntâmple, căci anul 1913 conține germenii declanșatori ai marilor cataclisme din secolul douăzeci. Cu doar un an înainte se scufundase Titanicul și unii vedeau în asta „o adâncă dimensiune simbolică”.
Vara secolului, pe lângă biografiile intime pe care le developează, mușcă fotografic și din ceea ce numim într-un mod egocentric „spiritul epocii”, ne oferă din plin imaginea unui tablou social, gradul de civilizație (la Berlin, în 1913, funcționau peste 200 de cinematografe), preferințele în materie de modă, curiozități amuzante, fapte abominabile, dar și zbuciumul lăuntric al protipendadei. Chiar dacă au trecut mai bine de o sută de ani, constatăm oarecum contrariați că preocupările societății actuale sunt aceleași, temeri și ruminații comune, aceiași dușmani imaginari („pericolul tehnicii și mecanizării”), aceleași ipohondrii. Coexistau, în ciuda diferențelor ireconciliabile, reticența față de nou și explozia experimentului, iată că „civilizația spectacolului” nu era doar o scurgere lentă, insesizabilă prin istorie, ci o permanență vorace.
Orice lectură provoacă asociații livrești, se lasă încadrată într-o moștenire achiziționată treptat prin parcurgerea altor cărți. Dacă ar fi să extragem doar artiștii plastici din textul lui Illies și să reducem discursul la sfera artelor vizuale, ne-am apropia tot mai mult de Paradisul de după colț al lui Llosa (care „fie vorba între noi”, ca să recurg aici la o jucăușă intimitate auctorială, așa cum face și Florian Illies cu cititorii săi, nu e o carte doar despre turismul sexual timpuriu, cum considera Mircea Cărtărescu). Am descoperi numeroase similitudini, ambele cărți reclamă un rețetar comun, să fie citite cu un album de artă prin preajmă. Textul autorului german a presupus documentare academică, reconstituire ficțională, comentarii aplicate, reflecții pe seama artei și poeziei, metamorfozare și, nu în cele din urmă, literaturizarea unei vaste experiențe culturale. În același timp, proiectează imaginea unei elite culturale bovarice, exuberante, bântuite de demonul absolutismului – de totul sau nimic. Florian Illies recurge deseori la citate din autorii vremii, însă nu toate au indicate sursa în josul paginii, așa că nu suntem siguri dacă sunt reale sau fictive, însă tindem să le luăm drept adevărate datorită bibliografiei abundente. Cum am putea cuprinde în câteva mii de semne vălmășagul de idei, fapte, informații adunate cu acribie din culisele anului 1913?
Să nu ne imaginăm că existența biologică a unui pictor, scriitor, filosof e îmbibată în solemnități radioase, în corectitudini diafane, pentru că – nu-i așa? – sunt în stare să lase urme artistice, culturale nemuritoare. De cealaltă parte, în laboratorul inaccesibil privirilor noastre, rămân eșecuri dureroase, intrigi amoroase, orgolii iraționale, emulații flamboaiante, epifanii ratate, uneori turpitudini și malversații greu de acceptat. De prea puține ori știm cu adevărat ce s-a aflat în spatele unei „mari opere”, ce mobil interior a declanșat-o, de unde își trage filonul și inspirația, ce anume o alimentează. Poate dacă am ști, ne-am îngrozi. 1913 a fost ultimul an de pace înaintea Primului Război Mondial. După ce termini cartea nu-ți rămâne decât să plonjezi cu o poftă nebănuită, suicidară, în istoria vie, spasmodică a literaturii și a artelor.

P.S. Oskar Kokoschka a trăit între anii 1886-1980.
_________
Florian Illies, 1913 Vara secolului. Traducere din limba germană și note de Vasile V. Poenaru. Editura Polirom, 2016, 296 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Read Full Post »

Istorii amestecate

downloadPrecizările autorului din finalul cărții mi-au dat peste cap un întreg scenariu de lectură. Octogenarul scriitor mi-a întins o cursă de zile mari. Abia în ultimele pagini ale cărții aflăm că aceasta a fost scrisă în anii 1986 și 1988. Astfel, toate presupozițiile mele și tacticile de asalt s-au dezumflat brusc, eram curios mai degrabă să aflu cum se pliază discursul narativ al unui autor ajuns la o vârstă considerabilă pe tendințele romanești ceva mai recente. Dar m-am pricopsit cu o lectură pe care, într-un alt context și dând dovadă de ceva mai multă sagacitate, aș fi evitat-o cu eleganță. Numele lui Vartan Arachelian ne sună cunoscut, îl știm ca pe un om de radio și televiziune, mai puțin ca pe un scriitor, deși a publicat un număr de cărți considerabil. O primă precizare, de ordin tehnic, ar fi aceasta: cartea a fost scrisă acum treizeci de ani, autorul a păstrat manuscrisul, l-a recitit, i-a plăcut și ni l-a propus și nouă spre lectură.
O a doua precizare de natură epică ar fi că ni se livrează un roman de nepovestit, ambiguu, lipsit de o linie (sau linii) narativă coerentă, populat cu câteva personaje anodine, dezechilibrate. Dar acceptăm totuși justificările auctoriale – „Scrierea poveștii în stil picaresc a fost pentru mine o evadare în anii optzeci ai secolului trecut” – și comentariile (supărătoare) pe seama eventualului cititor, care pot fi adunate într-o remarcă de genul: oare va înțelege cititorul ce-am vrut eu să spun, va depune un efort să pătrundă semnificațiile ascunse ale operei mele? Sau îmi va arunca plictisit, vorba unui personaj din carte, un „hai, sictir”. De fapt subiectul acestei cărți e chiar încercarea de a scrie o carte, chinul moșirii unui roman.
La capătul nopții, romanul lui Vartan Arachelian, adună cu spor mai multe contrarii, pe de o parte îți dai seama că te întâlnești cu un autor hiperinteligent, ce stăpânește un limbaj bogat, variat, din diverse domenii, iar pe de altă parte edificiul literar al romanului e destul de șubred, descurajator și nu reușește să țeasă o poveste. Până la urmă însă orice lectură e subiectivă, nu e nimic definitiv, nu se împănează nimeni cu certitudini și poate e vorba doar de o nepotrivire de gusturi între cititor și scriitor, de maturități diferite și de o optică neadecvată. Dar și lipsa unei povești ar putea fi o poveste. Ce-ar fi de reținut? Scriind o carte, justifici o experiență culturală, încerci să îndrepți lumea arătându-i metehnele și apucăturile gregare. Recursul la o parabolă literară, invocarea istoriei poetului Ovidiu, cu toate distorsionările lumești, deconspiră și dinamitează excesele, ridicolul, absurdul unei comunități în derivă, fără repere. Ironizarea limbajului de lemn, a interpretărilor și realizărilor cantitative, toate puse în slujba unei demonstrații colective, al cărei rezultat e oricum dinainte știut, scot la suprafață o realitate nefastă, de tristă amintire.
Nu știm câtă valoare estetică conține textul, uneori întâlnim fraze greoaie, prolixe, paralizate de o topică planturoasă, dar cu siguranță îi putem atribui o valoare etică și morală. Și anume, reîmprospătarea memoriei prin reluarea, rescrierea unor fapte, evenimente majore ce au marcat întreg secolul douăzeci, de la războaie sângeroase la dictaturi molipsitoare și revoluții agrare, de la grave imposturi la totalitarisme nocive. Revizitarea istoriei facilitează igienizarea conștiinței, un proces benefic, pentru că trăim vremuri în care răul s-a banalizat și auzim tot mai des disfuncționalul – „înainte era mai bine”. Ironia subtilă, o dovadă certă a inteligenței, e cea mai des întâlnită, concrește pe trupul textului, pulsează vizibil în aproape orice frază, nu scapă de înțepături nici categoria poeților și scriitorilor, nici muncitorii stahanoviști, nici clasele intermediare, nici sistemele economice, nici idolii culturali, nici cotropitorii de orice culoare.
Valeriu Timișana, dezmierdat mai des Valerică, e un jurnalist de provincie care tinde să-și depășească acest statut și să treacă în categoria mai demnă a scriitorilor. Preocupat de istoricul „micilor parizieni”, de statuia lui Ovidiu, de Piața Chiliei, alături de doi ciobani sibieni veniți să-și vândă brânza la Constanța, de tablagiul Muzafer și iluzionistul Girondini, Valerică încearcă să pună cap la cap evenimente, coboară până în timpurile incerte ale exilului poetului latin, aleargă plin de sârg, cu dezinvoltura unui atlet african prin desișul greu de străbătut al istoriei. E un observator al vieții și îmbracă succesiv mai multe postúri.
Cel mai „captivant” capitol al romanului, Scrisoarea lui Pillat, pune ordine în discurs, echilibrează narațiunea, comentează textul din manuscris, elaborează reflecții pe seama romanului, imaginează cititorul model. Întrupează și o delimitare ficțională de propria scriitură și o justificare a lipsei de „portretizare”. Însă e prea puțin pentru a „drege” imaginea de ansamblu. Nu e o lectură prea agreabilă (această constatare poate fi interpretată și ca un elogiu adus romanului, și ca o neputință a cititorului de a pătrunde în tenebrele scriiturii), ci un exercițiu util de revizitare a unei camere cu vechituri, cu antichități, care pot reînvia oricând. Am rămas totuși cu o senzație confuză, pe care o consemnez aici – efortul scriitoricesc, editorial, managerial e mult mai mare decât valoarea finală a cărții. Ar fi fost mai potrivită scrierea acestei cărți sub forma unui jurnal onest, a unei confesiuni deschise, eliberate din strânsoarea unei fabule artificiale, garnisite cu reflecții freudiene și referințe gratuite. Textul lui Vartan Arachelian m-a obligat la o cronică de idei și mai puțin la una literară. Dar fiecare carte are dreptul la viață și o șansă să-și descopere cititorii.
________
Vartan Arachelian, La capătul nopții, Ed. Polirom, 2015, 256 pag.

Articol publicat în revista Contrafort 

 

Read Full Post »

downloadÎntâmplarea face ca înainte de-a mă lăsa dezinvolt în mrejele romanului Lunetistul să fi citit o remarcabilă carte de interviuri, cu un titlu de o ingenuitate școlărească – Ce-a vrut să spună autorul, volum coordonat de Marius Chivu. După încheierea lecturii romanului am revenit asupra interviului, mai exact, asupra dialogului intelectual pe care cronicarul Dilemei îl poartă cu Marin Mălaicu-Hondrari, autorul romanului sus-citat. În cele câteva pagini se poate întrezări ceva din crezul literar al scriitorului transilvănean (chiar dacă ambele sintagme sună cumva cam perimat). Iată câteva din afirmațiile sale ce ne pot orienta spre o înțelegere mai profundă, adecvată, a literaturii pe care o scrie – (biografismul înseamnă trecut, iar trecutul e ficțiune, chiar dacă o ficțiune mai austeră; cumințenia e bună pentru saloane, dar în budoar și literatură e nevoie de exces; tot timpul ceva rămâne suspendat, ceva nu se spune și nu se întâmplă până la capăt; cărțile se scriu din cărți) –, pe care tot scriitorul o cataloghează drept o „șmecherie borgesiană”. Interviul nu ne mai apare drept un corp străin, disparat, neconcludent, ci chiar un fragment din romanul pe care Marin Mălaicu-Hondrari urma să-l scrie, hipnotic și poematic. Am regăsit idei comune, fraze identice, ceea ce face din textul interviului o prelungire firească a romanului. Aceeași carte. Un preambul.
Romanul românesc de după revoluție suferă de o anumită omogenitate tematică, obsesii ideologice comune, raportări identice, încât ieșirea din tipar, părăsirea granițelor naturale, vizitarea unui alt topos, reîncadrarea decorului, recursul la o onomastică „străină” îmi apar ca o noutate demnă de remarcat, revigorantă. E preferabil un astfel de personaj (lunetistul, mercenarul) verosimilitatea căruia e discutabilă uneori, decât aceleași figuri monotone, prinse în păienjenișul obscur al unor psihologii redundante. Din acest punct de vedere romanul Lunetistul are o respirație largă, dezvoltă un metabolism intertextual intens, iar personajele suferă enorm, până la o destructurare interioară, și își înmoaie tribulațiile în literatură, alcool și nepăsare. Volumul debutează cu o frază de roman sud-american – (Dis-de-dimineață, Constantin a ieșit din locuința lui, a făcut douăzeci de pași, apoi s-a întors și s-a închis în casă până a doua zi), acumulând energii extatice, proiectând pe câmpia imaginației cititorului mistere greu de descifrat, semnificații absconse. Impactul emoțional pe care îl generează e similar unui alt început memorabil de roman – Omul era înalt și atât de slab, încât părea mereu văzut din profil. Preferința naratorilor (căci sunt mai mulți, aici l-aș contrazice pe autor, care declară în același interviu – întotdeauna e o singură voce) pentru autorii de limbă spaniolă e mai mult decât vizibilă. Sunt invocați voluptuos, „cu o poftă de expresie abia stăpânită”, Roberto Bolaño, Julio Cortázar și alți mari scriitori, iar textul literar țese în continuare mitologii seducătoare, duce povestea mai departe, o rostogolește ca pe un bulgăr de zăpadă. Scriitorii ajung personaje, personajele scriitori, încât Carlos Murillo Ponti, un personaj al romanului, pare a fi până la urmă adevăratul autor al cărții pe care tocmai am citit-o. Unul îl subminează pe celălalt, construcție și deconstrucție într-un mod în care „revelația ambiguității” ne proiectează în zona ludicului dezangajat, în aria imaginației fecunde. Confesiunea Cris­ti­nei din „Caietul Constantin”, de o sinceritate dezarmantă, aproape inconștientă, se întretaie cu o altă istorie, toarsă imparțial, cu o lentoare concupiscentă, în care timpul e oprit câteodată, așa cum se oprește trenul într-o gară, pentru un bliț fotografic, pentru un stop-cadru, pentru o decupare mentală, ca și cum tot el, timpul, ar putea fi tăiat în felii. Așezată pe o structură de roman polițist, cartea depășește cu mult acest tipic literar, profită ingenios de avantajele unui gen care amplifică misterul, care te ține prins în încordarea unei prezumtive crime. Gusturile literare ale personajelor răspândesc în întreg textul o atmosferă tandră, un curs încetinit și reîncarnează vizual un tip de lumină inconfundabil (așa cum vom ști pentru totdeauna că The Shawshank Redemption și The Green Mile îl au în spate pe Frank Darabont).
Țintele Lunetistului sunt multiple și am putea afirma că au fost atinse neîndoios – istoria unei relații de iubire eșuate, Constantin și Cristina, drumul diferit al fiecăruia și apoi intersectările neașteptate, spectaculoase, redescoperirea copilăriei prin scene cinematografice minimaliste, excavații psihologice în mentalul unor tipologii umane, dragostea pentru literatură topită între paginile unei cărți, o carte despre cum se scrie o carte, scrisul ca o cale de acces către sine. Biografia poate fi o sursă pentru ficțiune cu o condiție dură însă, experiența proprie, individuală, brută să se amestece creator cu cea culturală, livrescă și să se îmbogățească reciproc într-un dans riscant și plin de pasiune. Și îi reușește. Pliată pe o structură de (fals) roman polițist, cartea își momește cititorii spre căutarea sensului literaturii, spre o deschidere labirintică tentantă și de nerefuzat.
Nu poți decât să constați, cu un zâmbet ușor melancolic, că autorul pe care tocmai l-ai citit are printre preferințele sale muzicale un compozitor estonian care te fascinează și pe tine. Textul de față a fost scris ascultând în surdină Arvo Pärt. O lectură cât o surpriză estivală.
_________
Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul, Ed. Polirom, 2013, 248 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

 

Read Full Post »

arvo

Iar într-o zi privirea mea
se va obișnui cu frumusețea
de la celălalt capăt al vieții
și abia atunci voi ști
că se apropie

Read Full Post »

Older Posts »