Imaginea de pe copertă, titlul fac parte inevitabil din arsenalul paratextual al unei cărţi. Să-ţi intitulezi romanul Laika şi să pui pe copertă poza unui câine (nu ştim dacă a fost ideea autorului, dar cu siguranţă a acceptat-o) mi s-a părut, înainte de începerea lecturii, prea explicit, un soi de redundanţă şi un mijloc deloc atrăgător pentru o invitaţie la lectură. Lectura propriu-zisă a anulat într-o mare măsură serenitatea absolută a acestei idei.
Atunci când aştepţi o nouă carte de Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Dan Lucian Teodorovici, Filip Florian sau Cătălin Dorian Florescu, adică autori din care ai mai citit, surpriza nu poate fi totală, variaţiile se încadrează într-o normă stilistică ce nu lasă prea mult loc mirării exoftalmice. Însă acum, am descoperit un autor, pe Adrian Alui Gheorghe. La ce să te aştepţi? Ştiam doar că e coordonatorul antologiei de poezie Născut în ’58,volum pe care mi l-am însuşit, sincer să fiu, de dragul altor autori.
Despre perioada comunistă din România s-a scris enorm, tone de maculatură, din mai multe perspective, unii într-o manieră propagandistică şi protocronistă, legitimând un regim criminal, căzând apoi într-un anonimat obscur, opera acestora fiind nulă din punct de vedere estetic, alţii, chiar de atunci, şi-au asumat acea sintagmă vagă şi oarecum confortabilă – rezistenţa prin cultură. Şi ar mai fi o categorie, drept că minoritară, a celor care au scris o „literatură de sertar” sau au înfruntat pe faţă tentaculele cenzurii. Cartea lui Adrian Alui Gheorghe confirmă o idee salutară – e loc pentru fiecare, întotdeauna se mai poate spune ceva, cu riscul ca unele teze şi interpretări să se suprapună.
Dacă în Ploile amare (febleţea mea) „satul” întruneşte particularităţile toposului literar şi se topeşte într-o copie miniaturală a unui întreg totalitar, în romanul Laika (îi spun roman, deşi formula narativă ar corespunde mai multor specii literare) „sanatoriul de la Glod” e un fel de urmă de lut din preistoria conştiinţei comuniste. Satul lovit de diluviul apocaliptic versus sanatoriul – apendice al unui regim totalitar. Înainte de a arunca o privire asupra cărţii luate aici în discuţie, aş vrea să mai pomenesc un titlu – Copiii lui Hansen de Ognjen Spahić. Merită citită, în tandem.
Personajul acestei cărţi e chiar sanatoriul, un personaj colectiv, cei care se perindă necontenit pe acolo, de la angajaţi de duzină şi pacienţi care mai de care până la directori scorţoşi şi şefi atotştiutori, nu sunt (unii dintre ei) decât nişte figuri găunoase, nişte fantoşe, alţii – victime ale naivităţii şi bunei intenţii. Joacă roluri sordide, intră vremelnic în scenă, îşi spun rolul (o întâmplare, o istorioară) şi apoi dispar definitiv în anonimat. E aproape imposibil să reţii numele personajelor, sunt multe. Dar nu cred că numele lor contează cu adevărat, scriitorul apelează la o onomastică mai pestriţă, caricaturală chiar, ci sursa „beteşugului” care i-a orientat către această destinaţie.
Uneori, pentru a te face înţeles e nevoie să împingi textul spre exagerare, până la absurd, e o modalitate eficientă de a nu mai putea fi prea uşor contrazis, de a-i dezarma pe cei mefienţi. Istoria personală a sanatoriului se suprapune peste cea a ţării, e o prelungire „nevinovată” a acesteia, o excrescenţă firească. Pe trupul sanatoriului e proiectată astfel o istorie sintetizatoare a celor aproape 50 de ani de comunism într-o manieră mult mai convingătoare decât ar face-o un tratat oficial de istorie. Două personaje – doctorul Bîlbîială şi doctorul Pantazi, sunt cele care reţin cel mai mult atenţia şi care au o vizibilitate mai pregnantă. Se apropie revoluţia şi sanatoriul de la Glod o va trăi în felul său, ghidându-se după imaginile de la televizor, oscilând după oscilaţia altora, magnetizat de ceea ce se întâmplă pe sticlă. Pune în scenă o revoluţie minoră, un mort, un viol colectiv, escapade bahice şi suportă o dizolvare finală. Revoluţia de la Bucureşti şi abuzul sexual de la sanatoriu se petrec concomitent. Privit retrospectiv, violul pare un preambul a ceea ce urma să vină mai târziu.
Incursiunea în istoria intimă a sanatoriului, un fel de intestin al Leviathanului, se pliază pe un scenariu al reconstituirii arheologice, din care nu e exclusă minuţia sociologică. Reuşita autorului constă în acest „tupeu” scriitoricesc de a pune totul la un loc, fără ca supradoza să provoace prejudicii textului, greţuri sau indigestii estetice – cititorului. Aşa cum am mai spus – o excelentă capacitate de sinteză, concluzii ce derivă din întâmplări banale, din dialoguri tipice, e ca şi cum autorul ar fi întors ocheanul invers. Cartea e o mărturie literară – constrângeri şi interdicţii, accente distopice, intrigi amoroase, vinovăţii ruşinoase, complicităţi dezonorante, găinării amuzante, mistificări grosolane, rateuri incredibile, întâmplări groteşti, reconstituiri arhivistice. Totul împins până în cele mai insignifiante detalii ale vieţii.
România acelor vremuri apare ca un experiment inconştient, unde totul este posibil, unde deciziile sunt luate arbitrar, iar turnătorii ajung să-şi legitimeze existenţa la Europa Liberă. Lipsa totală a reperelor generează situaţii elucubrante, orice potenţială abatere sau faptă interpretată ca un afront e sancţionată prin trimiterea la sanatoriu. Şi nu era cel mai nefericit loc posibil! Textul surprinde cu pertinenţă transformarea cameleonică a unor indivizi, dedublarea patologică, acomodarea lor instantanee, luminoasă, fără remuşcări la noua ordine. Laika rescrie realităţi dureroase într-un chip parodic, apelează uneori şi la pastişă, diluându-le astfel. Umorul, burlescul, oralitatea, stilul colocvial muşcă fără milă din tarele şi neputinţele unei societăţi aflate în derivă. O ţară cât un experiment, cât un ospiciu, cât un spital de boli nervoase.
Ceea ce atrage atenţia în această carte e recursul la o convenţie literară care permite utilizarea unor informaţii diverse, abundente, mediate de scurte istorii individuale, pline de tâlc, peste care autorul trage groase tuşe parodice. Ubicuitatea securităţii, exterminarea partizanilor din munţi, emigrarea clandestină (acolo e zonă de graniţă, e greu…) se întrezăresc laolaltă cu poftele lumeşti, înguste, de zi cu zi ale celor implicaţi în soarta sanatoriului. Sunt luate în vizor şi delaţiunile intelectualităţii, şi moravurile breslei scriitoriceşti, apar invocate simptomatic numele lui Dan Deşliu, Sabin Bălaşa (în text – Bălăşoiu), bardului Păunescu, numele lui Dumitru Popescu, Sergiu Nicolaescu, Mihail Sadoveanu (decedat în 1961, nu în 1960, cum apare în text, naratorul are dreptul să greşească). Toţi cei care au slujit cu râvnă la menţinerea unui regim periculos, ca apoi să confişte scena democraţiei cu acelaşi aplomb patriotard. Odată cu sfârşitul revoluţiei întreg personalul sanatoriului e disponibilizat şi totul pare să sfârşească într-un autodafé purificator. Aceeaşi istorie spusă altfel, mult mai convingător!
__________
Adrian Alui Gheorghe, Laika, Editura Cartea Românească, 2014, 304 pag.
Articol publicat in revista Contrafort –
Talex 
Lasă un răspuns