Feeds:
Articole
Comentarii

arvo

Iar într-o zi privirea mea
se va obișnui cu frumusețea
de la celălalt capăt al vieții
și abia atunci voi ști
că se apropie

sa-nu-vinzi-inger-pazitor_1_fullsize„Noi n-am văzut niciodată marea… niciodată”

Trăim uneori cu prejudecata că a scrie literatură pentru copii e un exercițiu lejer, o butaforie estivală. Și, deși ne e cam rușine să o spunem, o dovadă de imaturitate din partea scriitorului, așa cum prin extensie se mai afirmă câteodată, eronat însă, că un critic literar nu-i decât un scriitor ratat. Or, a avea din start un public țintă mi se pare deja un efort de concentrare, de sublimare artistică și de asumare a unor riscuri sporite. A scrie literatură pentru copii e de fapt o adevărată probă de acribie, un mers funambulesc. Succesul poate fi fulminant, eșecul – dramatic. O ratare la milimetru te plasează definitiv în afara reușitei. De fiecare dată când îmi cade în mâini o carte ai cărei protagoniști au o vârstă fragedă și plonjează ideatic în universul fastuos al copilăriei îmi pun o serie de întrebări. Va reuși autorul să se strecoare discret în umbra personajelor? Își va domoli orgoliul auctorial? Își va păstra în mod salutar invizibilitatea? Va putea retrăi autentic experiențe îndepărtate, pe care apoi să ni le furnizeze ambalate, abia perceptibil, în candori irepetabile?
Se scrie în continuare literatură pentru copii, cu vocație și fidelitate. E firesc. (Am putea invoca și spațiul basarabean ca unul propice acestui gen de literatură, Spiridon Vangheli fiind, probabil, numele cel mai cunoscut.) Iar atunci când produsul literar, în forma livrată publicului, reușește rara performanță de a se adresa concomitent mai multor vârste de lectură, de a fi supus unor multiple grile de interpretare și chiar să depășească limitele destinației inițiale, e un lucru remarcabil.
Jutta Richter (n. 30 septembrie 1955) e o scriitoare germană, autoare de literatură pentru copii, care și-a scris prima carte la vârsta de cincisprezece ani, pe când se afla pentru un an în Detroit. Are o formație culturală solidă, a studiat teologia, literatura germană și comunicarea. Opera sa e tradusă în mai multe limbi și e recompensată cu importante premii internaționale. Să nu vinzi înger păzitor! (Hinter dem Bahnhof liegt das Meer) e o carte de mici dimensiuni, un microroman, însă de o intensitate emoțională copleșitoare. Nu ai cum să nu te gândești la romanul fluviu, cum ar fi cel al lui Romain Rolland, și să nu le contrapui (măcar de dragul unei speculații inocente), dovadă că literatura încape și-n „spații mici”.
Pe lângă povestea propriu-zisă cartea sa vizitează teme grave, cum ar fi violența familială (prin reluarea unei pedagogii brutale – Pomu’ când e mic se-ndreaptă, Bătaia-i ruptă din rai), situația copiilor abandonați sau rămași singuri, prostituția, mediul periferic, așa cum e perceput de ochii unui copil. În centrul tabloului narativ se află doi copii, Nono, un băiețel de nouă ani, și Corsaru, ceva mai mare. Ambii sunt într-o situație deplorabilă, singuri, nemâncați, dar totalmente deschiși către improvizație și reverie. Nono a tot suportat bătăile „tipului cel nou” al mamei, până când a trebuit să fugă de acasă. E răvășit de imaginea mamei, care-l vizitează în clipele de vis și fantasmare. Cei doi copii au o dorință, să ajungă la mare și să-și deschidă o prăvălioară cu băuturi răcoritoare. Lucru aproape imposibil. Dormind prin case părăsite, își încearcă norocul la un birt, poate obțin ceva de mâncare. Soarta îi surâde în cele din urmă lui Nono, căci el e băgat la înaintare și, după o desfătare culinară înlesnită de filantropia Reginei (un personaj salvator, întotdeauna la locul potrivit), cei doi își dezvăluie întregul plan. Regina va accepta să le dea bani (bineînțeles, nu din prima, doar e nevoie și de suspans), dar ei vor trebui să ofere ceva la schimb. Neavând nimic valoros, Nono renunță la propriul înger păzitor. Troc acceptat! Și primesc o groază de bani. Dar pe timpul nopții Corsaru e năpădit de ispite și asemenea unui Sméagol (doar în această secvență) ia banii și fuge, urmărit de ecoul propriului nume. Va regreta, se va întoarce și va încerca să-și convingă partenerul că nu a avut nicio intenție rea. Numai că Nono e bolnav, frisoanele au pus stăpânire pe trupul său și drumul lor spre mare va sfârși mult mai repede decât și-au imaginat. Aici sunt punctul culminant al cărții și intensitatea maximă, cele mai negre scenarii se perindă prin mintea cititorului. Oare va permite autoarea să se petreacă o nenorocire? Să frângă destinul unui copilaș? Bineînțeles că nu! Finalul cărții e oarecum convențional și cu o tentă moralizator-educațională, un happy-end cu gust amar. Intervenția auctorială e vizibilă, dar e de înțeles, Jutta Richter scrie în primul rând pentru copii și e aproape o datorie să-i protejezi de cruzime și să le oferi speranța binelui. Acești copii, în special Nono, proiectează imagini fastuoase, fantasmează și modifică realitatea, deși sunt niște „pârliți” ca vai de ei (calificativul le aparține), dar își protejează demnitatea cu o dârzenie de „colonel căruia nu are cine să-i scrie”. Substratul cărții ar putea fi mult mai profund, textul ne-ar permite să reconstituim și un mit biblic, și o istorie donquijotescă. Cartea începe și sfârșește cu același poem. Plasat acolo de două ori, înseamnă că ar merita și atenția noastră –
Uneori chiar trebuie să plecăm.
Acolo unde e vară.
Poate că… undeva în sud.
Poate… la mare.
Pornim la drum și miroase a soare și vânt.
Pornim la drum și miroase a pește, gudron
și alge.
Pornim la drum și rândunicile sunt
pescăruși.
O cotim.
Iată gara.
Iar în spatele gării,
știm sigur,
în spatele gării se întinde marea.
________
Jutta Richter, Să nu vinzi înger păzitor! Traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas, 2013, 92 pag

Articol publicat în revista Contrafort 

siacumcefacem-micutule-5639Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul. Mai există și alte situații, rețeta e în continuă formare, după atacul asupra celor de la Charlie Hebdo, francezii au găsit de cuviință să-l recitească pe Voltaire, Traité sur la tolérence, gestul lor depășind cu mult simpla curiozitate academică, iar după carnagiul de la Bataclan l-au redescoperit pe Hemingway cu a sa carte – Paris est une fête. Sensul unei cărți e modificat și actualizat de realitatea înconjurătoare. Crizele economice, sociale, marasmul identitar, demagogia revanșardă îl pot determina pe cititor să citească cu alți ochi o carte. Să se facă „vinovat” de interpretări insolite, bineînțeles, în limitele generoase ale textului.
Și acum ce facem, micuțule?, romanul scriitorului german Hans Fallada, pică într-un context istoric ce-l favorizează, acțiunea e plasată cu multe decenii în urmă, pe timpul marii crize, și romanul curge linear, având o construcție cuminte, tradițională și ușor de asimilat. Hans Fallada e un pseudonim împrumutat din povestirile fraților Grimm. Rudolf Ditzen, pe numele său adevărat, a trăit între anii 1893 – 1947 și, după cum putem lesne observa, viața sa acoperă cea mai neagră perioadă din istoria omenirii. A avut o existență tumultuoasă, marcată de accidente și excese neobișnuite, asemenea epocii din care a făcut parte. Un scriitor prolific căruia Editura Polirom i-a tradus două titluri, unul în 2012 – Singur în Berlin, și al doilea recent, în 2015, asupra căruia ne vom ostoi privirea. Biografia sa intimă intră în contradicție flagrantă cu stilul liniștit, curgător, limpede al scriiturii. Dependența de morfină, omorârea unui prieten în timpul unui duel, tentativa de suicid, șubreda sănătate mintală rămân, după încheierea lecturii, simple curiozități biografice, nimic din aceste metehne lumești nu transpare dincolo de „pânza freatică” a textului. Poate doar fina observație psihologică, așa cum am mai întâlnit-o și la Virginia Woolf, s-ar topi într-o subtilă și discretă sugestie autoreferențială. Însă textul literar își are propria viață, o confirmă lectura acestei cărți, la peste 80 de ani de la apariție.
Romanul lui Fallada urmărește cu scrupulozitate destinul unui cuplu de tineri, Johannes Pinneberg și Emma Mörschel (Mielușica), ambii în vârstă de 23 de ani, în perioada ce avea să preceadă ascensiunea nazismului și resurecția antisemitismului. Cei doi își programează o vizită la un cabinet ginecologic în vederea identificării unei metode de contracepție cât mai sigure, dar află, mirați, contrariați, în cele din urmă… fericiți, că e prea târziu, că vor avea un copil. Și din acest punct cerul existenței lor se înnorează, Pinneberg ascunde o habă de vreme faptul că e căsătorit, pentru a-și păstra locul de muncă. În cele din urmă e concediat și se mută împreună cu soția la Berlin, la mama sa, damă de consumație, de care nu îl leagă mai nimic, e ajutat să se angajeze vânzător la magazinul de confecții Mandel, de unde va fi din nou dat afară, li se va naște un băiat, iar finalul cărții îi găsește pe toți trei într-o colonie din afara Berlinului, disperați, dar încă neacceptând compromisuri jenante. Am „înșurubat” un schelet neutru, fără a căuta cauzalități, fără a intra în detalii de budoar, fără a explica unele decizii și rateuri, fără a invoca alte personaje, calitățile și rolul pe care l-au jucat în viața celor doi. Lectura cărții ar fi cea mai bună completare, o incarnare a scheletului de mai sus.
În această carte m-au copleșit detaliile, mediul periferic, „oamenii mărunți”, relațiile dintre ei, observația psihologică, oglindirea istoriei mari în gesturi minore și aparent nesemnificative, ruptura dintre clasele sociale, căci, după cum am putut vedea, subiectul în sine e lipsit de spectaculozitate, e aproape anost, o felie de viață. Dacă neputința ar avea chip, atunci imaginea lui Pinneberg din rândurile ce urmează e revelatoare: Se trântește pe canapeaua mare și zace așa, cu fața în mâini, zace mult timp nemișcat. Da, se simte mărunt și amărât, țipă și se târăște și dă din coate pentru a-și găsi locul în viață, dar își merită oare locul? E un nimic. (pag. 220) Ura, inechitatea socială, excluziunea au generat un cocteil ce avea să arunce în aer o lume-ntreagă.
Romanul lui Fallada, din punct de vedere compozițional, e o prelungire a cutumei tradiționaliste, iar din perspectiva observației critice se apropie de canavaua naturalistă, cu intarsii mizerabiliste. Personajele pun întrebări abrupte, nu se menajează mai deloc, trăiesc situații umilitoare, kafkiene, cu accente distopice (controlul asupra angajaților, îndeplinirea cotei de vânzare), angajarea la Mandel e pentru Pinneberg o corvoadă înjositoare. Mielușica ajunge să cârpească ciorapi pe la casele unor doamne care uită să o mai plătească, banii din șomaj le sunt insuficienți, sunt obligați să încropească liste de cheltuieli lunare, să-și lase copilul mic nesupravegheat timp de 5-6 ore. Degradarea treptată a celor doi nu poate fi împiedicată, cu toate că finalul cărții mai păstrează o brumă de speranță, e încurajator chiar. Ceea ce nu au pierdut niciodată protagoniștii rămâne candoarea.
Sărăcia favorizează apariția nazismului, textul surprinde gestația acestui flagel criminal, în egală măsură „fixează” și apetența altora pentru comunism. Ni se înfățișează o lume măruntă, pătrunsă de mici orgolii provinciale, de zbateri și convulsii sociale în care pâra, șantajul, aluziile compromițătoare fac parte din meniul cotidian, otrăvind relațiile colocviale și profesionale. Disparițiile misterioase ale unor personaje, aparițiile la fel de inopinate ne duc cu gândul la o lume nesigură, fragilă, gata în orice clipă să se surpe. Și cu toate astea există și prietenii necondiționate (Heilbutt) și gesturi mărinimoase, neașteptate. Nașterea fiului e un prilej de reflecție și de rememorare a clipelor de iubire, iar discuțiile dintre tați, la maternitate, consumă ceea ce numim câteodată „apologia clișeului”. Experiențele noastre sunt similare, obsesiv-repetitive și atunci cum mai izbutește o astfel de experiență să devină totuși unică și irepetabilă? Hans Fallada reușește în literatură ceea ce va reuși mult mai târziu Andy Warhol în sfera artelor vizuale, adică să sublimeze clișeul, să reproducă dialoguri și situații cotidiene cu fidelitatea unui metronom.
_____
Hans Fallada, Și acum ce facem, micuțule?, Editura Polirom, 2015, 368 pag.

Articol publicat în revista Contrafort  

despre fericire

să fii copleşit de apele muzicii

să asculţi Vivaldi şi Mario Lanza

să plouă mult şi liniştit

şi tu să citeşti din Proust şi să priveşti

la copacul singuratic din grădină

să ai o lăcomie a simţurilor, o poftă

de expresie abia stăpânită

să te refugiezi în cuvinte rare

de pildă  să foloseşti adjective manieriste

să fii percutat de ambiguităţi frumoase

să gândeşti negrăbit – ah, ”ocolul răbdător

al cunoaşterii”! – şi

să împingi gândul până la starea de vis

să aluneci senin pe coridoarele memoriei

şi acolo să vezi arena de zinc în care

fericit te scăldai când erai copil

 

Vasile Gârneţ, Câmpia Borges, Ed. Vinea 2002.

  1. Carol (nu vrea să demonstreze nimic)
  2. The Hateful eight (Tarantino, libertate, umor)
  3. The Revenant (pe alocuri neverosimil, pe alocuri previzibil)
  4. Danish Girl (bun și-n acelasi timp tezist)
  5. Room (pân la jumate- excelent, după – cusut cu ață albă)
  6. The bridge of spies (slab, patetic)

downloadImaginea de pe copertă, titlul fac parte inevitabil din arsenalul paratextual al unei cărţi. Să-ţi intitulezi romanul Laika şi să pui pe copertă poza unui câine (nu ştim dacă a fost ideea autorului, dar cu siguranţă a acceptat-o) mi s-a părut, înainte de începerea lecturii, prea explicit, un soi de redundanţă şi un mijloc deloc atrăgător pentru o invitaţie la lectură. Lectura propriu-zisă a anulat într-o mare măsură serenitatea absolută a acestei idei.
Atunci când aştepţi o nouă carte de Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Dan Lucian Teodorovici, Filip Florian sau Cătălin Dorian Florescu, adică autori din care ai mai citit, surpriza nu poate fi totală, variaţiile se încadrează într-o normă stilistică ce nu lasă prea mult loc mirării exoftalmice. Însă acum, am descoperit un autor, pe Adrian Alui Gheorghe. La ce să te aştepţi? Ştiam doar că e coordonatorul antologiei de poezie Născut în ’58,volum pe care mi l-am însuşit, sincer să fiu, de dragul altor autori.
Despre perioada comunistă din România s-a scris enorm, tone de maculatură, din mai multe perspective, unii într-o manieră propagandistică şi protocronistă, legitimând un regim criminal, căzând apoi într-un anonimat obscur, opera acestora fiind nulă din punct de vedere estetic, alţii, chiar de atunci, şi-au asumat acea sintagmă vagă şi oarecum confortabilă – rezistenţa prin cultură. Şi ar mai fi o categorie, drept că minoritară, a celor care au scris o „literatură de sertar” sau au înfruntat pe faţă tentaculele cenzurii. Cartea lui Adrian Alui Gheorghe confirmă o idee salutară – e loc pentru fiecare, întotdeauna se mai poate spune ceva, cu riscul ca unele teze şi interpretări să se suprapună.
Dacă în Ploile amare (febleţea mea) „satul” întruneşte particularităţile toposului literar şi se topeşte într-o copie miniaturală a unui întreg totalitar, în romanul Laika (îi spun roman, deşi formula narativă ar corespunde mai multor specii literare) „sanatoriul de la Glod” e un fel de urmă de lut din preistoria conştiinţei comuniste. Satul lovit de diluviul apocaliptic versus sanatoriul – apendice al unui regim totalitar. Înainte de a arunca o privire asupra cărţii luate aici în discuţie, aş vrea să mai pomenesc un titlu – Copiii lui Hansen de Ognjen Spahić. Merită citită, în tandem.
Personajul acestei cărţi e chiar sanatoriul, un personaj colectiv, cei care se perindă necontenit pe acolo, de la angajaţi de duzină şi pacienţi care mai de care până la directori scorţoşi şi şefi atotştiutori, nu sunt (unii dintre ei) decât nişte figuri găunoase, nişte fantoşe, alţii – victime ale naivităţii şi bunei intenţii. Joacă roluri sordide, intră vremelnic în scenă, îşi spun rolul (o întâmplare, o istorioară) şi apoi dispar definitiv în anonimat. E aproape imposibil să reţii numele personajelor, sunt multe. Dar nu cred că numele lor contează cu adevărat, scriitorul apelează la o onomastică mai pestriţă, caricaturală chiar, ci sursa „beteşugului” care i-a orientat către această destinaţie.
Uneori, pentru a te face înţeles e nevoie să împingi textul spre exagerare, până la absurd, e o modalitate eficientă de a nu mai putea fi prea uşor contrazis, de a-i deza­rma pe cei mefienţi. Istoria personală a sanatoriului se suprapune peste cea a ţării, e o prelungire „nevinovată” a acesteia, o excrescenţă firească. Pe trupul sanatoriului e proiectată astfel o istorie sintetizatoare a celor aproape 50 de ani de comunism într-o manieră mult mai convingătoare decât ar face-o un tratat oficial de istorie. Două personaje – doctorul Bîlbîială şi doctorul Pantazi, sunt cele care reţin cel mai mult atenţia şi care au o vizibilitate mai pregnantă. Se apropie revoluţia şi sanatoriul de la Glod o va trăi în felul său, ghidându-se după imaginile de la televizor, oscilând după oscilaţia altora, magnetizat de ceea ce se întâmplă pe sticlă. Pune în scenă o revoluţie minoră, un mort, un viol colectiv, escapade bahice şi suportă o dizolvare finală. Revoluţia de la Bucureşti şi abuzul sexual de la sanatoriu se petrec concomitent. Privit retrospectiv, violul pare un preambul a ceea ce urma să vină mai târziu.
Incursiunea în istoria intimă a sanatoriului, un fel de intestin al Leviathanului, se pliază pe un scenariu al reconstituirii arheologice, din care nu e exclusă minuţia sociologică. Reuşita autorului constă în acest „tupeu” scriitoricesc de a pune totul la un loc, fără ca supradoza să provoace prejudicii textului, greţuri sau indigestii estetice – cititorului. Aşa cum am mai spus – o excelentă capacitate de sinteză, concluzii ce derivă din întâmplări banale, din dialoguri tipice, e ca şi cum autorul ar fi întors ocheanul invers. Cartea e o mărturie literară – constrângeri şi interdicţii, accente distopice, intrigi amoroase, vinovăţii ruşinoase, complicităţi dezonorante, găinării amuzante, mistificări grosolane, rateuri incredibile, întâmplări groteşti, reconstituiri arhivistice. Totul împins până în cele mai insignifiante detalii ale vieţii.
România acelor vremuri apare ca un experiment inconştient, unde totul este posibil, unde deciziile sunt luate arbitrar, iar turnătorii ajung să-şi legitimeze existenţa la Europa Liberă. Lipsa totală a reperelor generează situaţii elucubrante, orice potenţială abatere sau faptă interpretată ca un afront e sancţionată prin trimiterea la sanatoriu. Şi nu era cel mai nefericit loc posibil! Textul surprinde cu pertinenţă transformarea cameleonică a unor indivizi, dedublarea patologică, acomodarea lor instantanee, luminoasă, fără remuşcări la noua ordine. Laika rescrie realităţi dureroase într-un chip parodic, apelează uneori şi la pastişă, diluându-le astfel. Umorul, burlescul, oralitatea, stilul colocvial muşcă fără milă din tarele şi neputinţele unei societăţi aflate în derivă. O ţară cât un experiment, cât un ospiciu, cât un spital de boli nervoase.
Ceea ce atrage atenţia în această carte e recursul la o convenţie literară care permite utilizarea unor informaţii diverse, abundente, mediate de scurte istorii individuale, pline de tâlc, peste care autorul trage groase tuşe parodice. Ubicuitatea securităţii, exterminarea partizanilor din munţi, emigrarea clandestină (acolo e zonă de graniţă, e greu…) se întrezăresc laolaltă cu poftele lumeşti, înguste, de zi cu zi ale celor implicaţi în soarta sanatoriului. Sunt luate în vizor şi delaţiunile intelectualităţii, şi moravurile breslei scriitoriceşti, apar invocate simptomatic numele lui Dan Deşliu, Sabin Bălaşa (în text – Bălăşoiu), bardului Păunescu, numele lui Dumitru Popescu, Sergiu Nicolaescu, Mihail Sadoveanu (decedat în 1961, nu în 1960, cum apare în text, naratorul are dreptul să greşească). Toţi cei care au slujit cu râvnă la menţinerea unui regim periculos, ca apoi să confişte scena democraţiei cu acelaşi aplomb patriotard. Odată cu sfârşitul revoluţiei întreg personalul sanatoriului e disponibilizat şi totul pare să sfârşească într-un autodafé purificator. Aceeaşi istorie spusă altfel, mult mai convingător!
__________
Adrian Alui Gheorghe, Laika, Editura Cartea Românească, 2014, 304 pag.

Articol publicat in revista Contrafort –

Jurnal

http://ziarulnational.md/vasile-garnet-psihoterapie-colectiva-cu-vladimir-putin/

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.