Feeds:
Articole
Comentarii

downloadNu mi s-a mai întâmplat ca după lectura unei cărți să trăiesc atât de intens perplexitatea, să mă simt atât de pustiit, golit și aspirat de substanță umană. Ar trebui să  rezum comentariul la carte în doar câteva cuvinte –  nu sunt în măsură să o comentez, după care să las pagina nescrisă, ar fi mai în siguranță, îmi lipsesc atât competențele, cât și expertiza într-un „domeniu” atât de atotcuprinzător cum e poezia, și istoria poeziei, și ceea ce nu se vede, dar tot poezie e, însă pentru că mi-am luat un angajament ferm (sună cam lugubru), trebuie să îl respect cumva, cu iluzia că ratarea mea nu va fi definitivă.
Mă întorc la secvența de dinaintea lecturii. Am ricanat perfid la vederea titlului – ce neinspirat!, te duce cu gândul ba la proza lui Sadoveanu, ba la cea a lui Henry Miller, iar subtitlul, Jurnal 2012-2015, mi-a întărit suficiența acestui gând – pe cine ar interesa în 2017 un jurnal scris acum câțiva ani? Ce preocupări irezistibile sau reprezentări sacrosancte ar scoate textul la iveală, într-o asemenea măsură, încât tentația lecturii să nu poată fi stăvilită, e vorba totuși de o realitate tangibilă, prelinsă în prezentul nostru.
Jurnalul lui Radu Vancu, Zodia Cancerului, e concomitent domestic și intelectual, dark și plin de o umanitate fosforescentă, hiperlivresc și altruist cu banale detalii fiziologice, balansând jucăuș între aceste două atitudini irepresibile, fiecare îmblânzind-o și asaltând-o pe cealaltă într-o inseminare și anihilare reciproce. Resimți în țesutul scriiturii influențe „elitiste”, Cărtărescu, Hrabal, Bolaño, opulența imaginației și umorul detaliului „insignifiant”, scriitorii ajung în jurnal atât din poziția lor umană, biologică, cât și prin comentariile (admirative sau mai puțin) la adresa scrierilor lor. O dublă prezență.
Poetul Radu Vancu despletește frânghia realității în fire multiple, un fir e al reveriilor suicidare, altul e al vieții literare românești cu toată viermuiala ei fecundă, un altul – al vieții de familie (plasa de siguranță), al prieteniei (Claudiu Komartin, Mircea Ivănescu, Comanii), al reflecțiilor exegetice, al unei vaste experiențe de lectură, al realității politice de aici și de aiurea, al unei  precise competențe culturale, al fidelității față de poezie, al filiației și al unei biografii eruptive. Iar firele astea separate (ale frânghiei) se-ntretaie, se leagă-ntre ele, se intersectează, se-nnoadă, dialoghează, își aruncă ocheade cu subînțelesuri și-n cele din urmă se mulează hipnotic pe gâtul molatic al cititorului.
Început pentru a suplini neputința de a scrie poezie, jurnalul mediază trecerea de la „stazele” inspirației la articularea unui nou suflu poetic. Anii din jurnal sunt o formă comprimată a existenței, încapsulare în vederea unei eliberări ulterioare, iar descătușarea vine printr-o nouă carte de poezie, 4 A.M. Cantosuri domestice. Nu știu în ce măsură Jurnalul lui RV e chiar un jurnal, zic asta pentru că așa cum este scris el conține in nuce datele unei lucrări mult mai ample, regăsesc pagini admirabile despre vârstele și apucăturile modernității, una radicală, antiumană, anarhistă, care sfârșește în avangardă, și alta – reformatoare, recuperatoare a tradiției, mai fertilă deci. Apoi dacă Florian Illies doar face afirmația că violența avangardei anticipează violența războiului și a holocaustului, RV explică relația de cauzalitate dintre ele ca și cum nefiresc ar fi fost să nu se întâmple. Mare atenție deci la expresiile artistice!
Intru în coliziune cu autori de care, spre rușinea și impostura mea (aici eu chiar sunt sincer, nu ca RV), nu am auzit, cum ar fi acest poet Berryman (citesc mai târziu despre el pe Wiki, ce nevolnicie!), alunec printre multiple jaloane intertextuale, împărtășesc împreună cu autorul jurnalului admirația pentru Alexandru Vlad (my precious), cu atât mai mult cu cât RV merge mai departe și decodifică „structura de rezistență” a acestui prozator.
De câte ori RV spune despre sine – sunt stupid, prețios, ridicol sau alte asemenea desconsiderări, de atâtea ori am sentimentul (incert totuși) că  autorul gândește exact contrariul și că îmi livrează cumva prin „nesinceritatea sincerității absolute” un soi de disimulare. Și cu cât RV se ia mai mult peste picior, cu atât conștientizez mai acut prezența unei personalități puternice și bine definite. Oricât ar expune ecorșeul sincerității, noi știm (oare de ce folosesc pluralul?) că simplul gest de a scrie anunță deja o erupție orgolioasă. Lumea literară pe care RV o rescrie, descrie, transcrie m-a cam înspăimântat, pare de la distanța subiectivă a  paginii o forfotă autodevoratoare cu rare accese de  înălțare „astrală”.  Demolator cu unii, dar în același timp corect politic („interbelicul meu de elecțiune”), autorul jurnalului își argumentează de fiecare dată opțiunile și predilecțiile printr-o grilă concomitent estetică, morală și umanistă.
La un moment dat nu îți mai poți reprima ideea – dar oare RV nu își bate joc de mine, tot invocând acest „cancer fals”, aceste detalii intimidante (sângerări rectale, pete căcănii), după care mă poartă prin câmpia unor comentarii dense și pline de substanță, din care ies (mai ies?) absolut năucit. Și apoi iarăși câteva secvențe mundane, pedestre, după care din nou  traducerea și hermeneutica lui Pound, mistici medievali, redefinirea   poeziei politice, morbiditate (târâie- sicriu) și poeți suicidari, poezia ca individuație și ca gen al biograficului. Și tocmai această confesiune împletită, aceste salturi succesive din uman în livresc și invers mă deconcertează peste măsură și mă devorează voluptuos.
Figura preeminentă a lui Mircea Ivănescu se strecoară ca un fir roșu prin frânghia hârtiei peste care RV desenează litere și cuvinte, e firul continuu și vizibil care aduce cu el amintirea refugiului în alcool și al distilăriei literare. O lectură care să te dezarmeze într-un asemenea hal nu mi-a fost dat să trăiesc în ultima perioadă, îți oferă tandru o invitație la eșafod, devii așijderea unui condamnat în fața plutonului căruia nu-i rămâne decât înaltul cerului (ce platitudine!) și răcoarea zidului (oricum inutilă).
Iar pentru final rescriu aici notația lui RV din 22 iunie 2013: „Azi, la examen, una dintre fete (scria despre Bacovia) avea așezată în fața ei pe bancă o pălărie albă de panama. În sala în care se scria despre poeți era un feeling de priveghi. Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi.” Un poem.
Acest text nu e o cronichetă, nici măcar un comentariu, poate cel mult un insignifiant jurnal la jurnal, așa cum și Jurnalul lui RV e printre altele un excelent jurnal la jurnal la jurnal…
_______
Radu Vancu, Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Ed. Humanitas, 2017, 348 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Anunțuri

Biografiile romanțate nu m-au atras niciodată, mi s-au părut niște modalități suspecte de popularizare a vieții unor personalități din varii domenii ale artei. Sau un tip de revizitare și reabsorbție pus în slujba unui deziderat incert. O uniformizare stilistică dezagreabilă. Mi se livra pentru uz personal un produs infiltrat într-un fals ambalaj. Îmi aduc aminte de colecția Oameni de samă, apărută la Cartea Moldovenească, pe care o priveam cu o neîncredere domoală, adolescent fiind nu puteam scăpa de senzația cețoasă că sunt oarecum înșelat. Prea se potriveau toate.
Însă mai târziu percepția mi-a fost substanțial modificată, de data aceasta în urma lecturii romanului Viețile paralele. Acum vreo cinci ani Florina Ilis se aventura într-o călătorie scriitoricească mai mult decât riscantă. Ce s-ar mai putea scrie în plus despre Eminescu? Cu ce detalii și interpretări insolite ți-ai mai putea surprinde cititorii? Când există o revărsare abundentă de texte „închinate” poetului și o înghesuială de studii eminescologice. Însă odată lectura încheiată mi s-a confirmat ideea că întotdeauna se mai poate spune ceva, că în literatură e loc pentru orice fel de încercare, timpul urmând să cearnă valorile, fără tăgadă.
Și uite așa am ajuns și la cartea din care acest text va mușca cea mai mare felie, Splendoarea vieții, de Michael Kumpfmüller. Scriitorul german, născut în 1961, contemporan cu noi și cu obsesiile noastre, umple ficțional un gol din biografia lui Franz Kafka. În anul 1933, Gestapoul confiscă de la Dora Diamant, ultima iubită a lui Kafka, treizeci și patru de scrisori și douăzeci de caiete de notițe. Nu vor fi găsite niciodată. Michael Kumpfmüller, un excelent cunoscător al vieții și operei lui Kafka, imaginează cu minuție savantă o poveste care să completeze acest hiatus biografic.
Riscurile sunt majore, distanța de la o banală reconstituire biografică, în care ar prima doar preocupările factologice, la o înșurubare estetică, cu mize literare directe, e uriașă. Și atunci, prin intermediul textului, ne putem întreba, oare există rețete? Cum anume un text devine literatură? Ce ingrediente magice îi sunt adăugate ca în cele din urmă textul să poată respira singur, să-și câștige autonomia, să se poată susține fără a-și prejudicia existența literară? Deși punctul de pornire al romanului e atât de vizibil și de explicit, cronologia și onomastica sunt respectate întocmai, Michael Kumpfmüller scrie literatură, intră alternativ în mințile celor doi și aspiră realitatea cu o forță, dar și cu o sensibilitate rar întâlnite. Și dacă am încerca un exercițiu de imaginație, să schimbăm numele protagoniștilor și să facem abstracție de biografia lui Kafka, am rămâne surprinși că textul își păstrează prospețimea și puterea de convingere. Nimic nu îl alterează în urma acestei permutări imaginare. E dovada concretă că romanul Splendoarea vieții se poate bucura de o receptare independentă de virgulele istoriei, cu toate că detaliile de pe fundalul poveștii de iubire dintre Kafka și Dora își au rolul lor incontestabil, – o criză economică răvășitoare, reînvierea antisemitismului, traumele primului război, acumularea frustrărilor, ascensiunea nazismului, identificarea unui fals dușman, dar și complicate relații de familie, rare prietenii, devenite între timp celebre (ca cea dintre Franz Kafka și Max Brod).
În vara anului 1923, Kafka o întâlnește la Müritz pe malul Mării Baltice pe Dora Diamant, o tânără evreică de douăzeci și cinci de ani, trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, în care apropierea se produce treptat, prin aluzii subtile și observații de un erotism tandru. Culoarea unei rochii, timbrul vocii și amintirea despre ele. Se reîntâlnesc la Berlin, unde schimbă trei apartamente, sunt martorii unor realități dureroase, nu au certitudinea zilei de mâine, sănătatea doctorului Kafka devine tot mai șubredă și sunt puși în fața unei noi despărțiri. Dora îl va revedea abia la Viena și va sta alături de el, în sanatoriul din Kierling, până când acesta își va găsi sfârșitul. Comunică prin scrisori, atunci când nu sunt împreună, și fiecare scrisoare e însoțită de o proiecție imaginară – „Ochii ei sunt albastru închis. Îi știe privirea, dar poate că nici măcar nu e privirea, ci efectul ei, impresia unei atingeri, chiar și acum, în timp ce citește ce i-a scris ea, o femeie din est, în vârstă de douăzeci și cinci de ani.” (pag. 36)
Să îți duci viața alături de un scriitor nu e ușor, Kafka își are propriile tabieturi, o rutină existențială diferită, un ritm al observației molcom, trecute, bineînțeles, prin filtrul scriiturii lui Kumpfmüller. Acceptăm convenția. Iată o imagine, un mod de a-l percepe pe Kafka într-o ipostază creatoare – „La drept vorbind, e foarte frumos, ceva străin, îi vine să spună aproape sacru, nu știe nici ea. Odată l-a urmărit prin ușa întredeschisă. Părea să fie o muncă grea, nu atât așteptarea, deși și ea face parte tot din muncă, dar în seara aceea scria și tot scria, ca și cum ar fi izbit cu un ciocan și, i se părea ei, ca și cum hârtia ar fi fost de piatră, ceva ce nu se lăsa supus cu ușurință, până la urmă cedând totuși, după care totul părea ușor, nu mai era un chin, ca și cum el ar fi înotat tot mai departe de mal, se gândea ea, tot mai departe, în larg.” (pag. 93)
Ultimul an din viața lui Kafka, în care acesta pare că s-a eliberat de sub povara autorității familiale, e 1924 și de atunci textele sale au trebuit să reziste în fața asaltului criticii, care le-a încărcat cu tot soiul de interpretări și a dirijat astfel lectura și receptarea pe niște cărări limitate. Și l-au subjugat pe Kafka, or, Kumpfmüller îl scoate din zona reprezentării de manual, din interpretările care ucid frumusețea lecturii și îl reconstituie uman, plin de viață și de tandrețe, fin observator al detaliilor, cu o predispoziție firească spre reflecție și visare, vizitat de ezitări dureroase și de capricii trecătoare. Cartea invită la o lectură a operei kafkiene eliberate de constrângerile comentariilor tranșante și ale opiniilor definitive. Nenumărate trimiteri la prozele scriitorului praghez își fac loc în textul lui Kumpfmüller.
E o performanță să oferi în final un produs literar de calitate, chiar dacă mobilul construcției e diferit și moștenirea istorică e alta, să ne amintim de intelectualismul rafinat al lui Borges, din care biografia pare expulzată în totalitate, sau de artificiile ficționale ale lui Nabokov, unde datele biografice sunt atât de bine mascate. Pe când acum Michael Kumpfmüller nu ascunde nimic, ci pune peste o structură arhicunoscută observații exacte, simțiri imponderabile, analogii și reverberații, gesturi tandre, priviri nostalgice. Și i-a ieșit.
Există multe fragmente în Splendoarea vieții care ar merita să fie reluate, reflecții despre teme grave în contrapunere cu frumusețea unor detalii nesemnificative, imagini care îți rămân pe retină, una dintre ele ar fi cea în care Kafka își gândește apropierea morții. Poate fi găsită. E la pagina 196.
_______
Michael Kumpfmüller, Splendoarea vieții. Traducere din limba germană de Iulia Dondorici. Editura Univers, 2015, 204 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  

Aud tot mai des, într-o cursă a adjudecării definitive, termenii marginal, periferic, însă nu pot să nu observ că ei au fost pe nedrept confiscați și împinși egoist către o zonă profund ideologizată. Din ei se face astăzi, acolo unde nu este cazul, un amăgitor titlu de glorie. Să spui despre cutare scriitor că e marginal ar putea însemna cel puțin două lucruri – o dată își face loc interpretarea clasică, un scriitor neînsemnat, minor, lipsit de profunzime și valoare estetică, iar a doua oară – un scriitor ce tratează teme marginale, neobservate de alții, în răspăr cu moda vremii și care își duce existența departe de zgomotul furios al expunerii publice. Sunt suficiente exemple pentru a ilustra ambele situații, însă aș vrea să ne oprim la marginalitatea discretă, tematică, sinceră și lipsită de orice vibrație orgolios-demonstrativă.
Ce ar face un om obișnuit în clipa în care ar afla că are cancer? Dar un scriitor? Răspunsul deloc evaziv, ci direct, abrupt, fără pavoazări alintate pe care ni-l dă Lucian Dan Teodorovici este următorul – scrie o carte! O terapie prin scris și o confirmare a vieții, chiar dacă aceasta se desfășoară în condiții extreme, acolo unde fragilitatea psihică este o normă și nu o excepție. Vom citi o carte despre eșecul scrierii unui roman și transformarea reușită a acestui eșec într-o altă carte cu accente autobiografice și irizări ficționale. Cel care cheamă câinii, explicația aluzivă a titlului o regăsim în paginile textului, dar suntem siguri că la mijloc e vorba și de o metaforă mai largă, nu se poate altfel, suprapune și amestecă cu o sinceritate (iarăși) dezarmantă pagini de jurnal (timpul real) cu reflecții estetice, amintiri declanșate întâmplător sau sub autoritatea unor stimuli externi, asociații livrești sau simple fișe de observație.
Autorul nu se lamentează, nu-și pierde cumpătul, ci reușește chiar o detașare surprinzătoare și amuzantă față de propriul trup și față de propria-i boală. Trecut prin furcile caudine ale sistemului de sănătate românesc, Lucian Dan Teodorovici povestește cu haz, dar și cu amărăciunea inevitabilă parcursul său prin clinicile ieșene, promisiunile onctuoase și doldora de aplomb ale doctorilor, apoi eschivele nevertebrate ale acelorași personaje. Totuși, vocea cărții nu condamnă, nu-și strigă disperarea apocaliptic, ci mai degrabă urmărește (mirată, contrariată, amuzată) și trage concluzii personale, care ajung în pagină sub forma unor notații filtrate prin comicul de situație și supuse unei concepții narative, des invocate în text.
Cartea a fost scrisă în doar câteva luni, de la aflarea diagnosticului până la vindecare, iar în timp ce o scrie Lucian Dan Teodorovici ne face și un serviciu, o comentează – […] îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe-un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală. (p. 186) Își recitește frazele, expresiile, le reia acolo unde e cazul și marchează cu ele imposibilitatea exprimării absolute, ca și cum am putea aduce în discuție nu doar limitele interpretării, ci și limitele scriiturii. Textul trece natural, fără fluctuații bruște, de la preocupările personale la unele de ordin general, dar care ne-au afectat mai mult sau mai puțin – alegerile din SUA, cele din R. Moldova, efectul Brexit-ului, atentatele teroriste, apucăturile iliberale ale unor lideri est-europeni, toate își găsesc ecou în siajul confesiunii. Prin ele autorul își dublează mărturia cu un comentariu atent și subtil.
Schimbare de registru. Pentru că ai păstrat niște vinovate reminiscențe adolescentine ce ating proiecția nenaturală pe care școala, cu o insistentă grijă, ți-o induce atunci când te familiarizează cu romantismul și cu amplitudinea deșirată a geniului de secol XIX, ceva din această imagine iconodulă se răsfrânge automat asupra oricărui scriitor. Și pare de necrezut că un scriitor important al literaturii române (să ne amintim de excelentul Matei Brunul, ce va fi publicat în SUA și Marea Britanie cu un text pe copertă de David Lodge) trece prin aceleași suplicii generate de proasta administrare spitalicească și de indiferența asasină a unora (deși la Cluj a fost altfel, suntem atenționați discret) și nu cade în păcatul generalizării lipsite de nuanțe, din contra, feliază realitatea cu grijă, ici o prietenie dezangajată și un sacrificiu dezinteresat, colo niște comportamente precare, găunoase, în altă parte câteva proiecții hâde, pe care textul ni le relevă în scurte istorisiri cu efect literar și tâlc.
De unde a pornit acest demers scriitoricesc, ce rațiuni lăuntrice l-au împins spre suprafață?, – „[…]sprijinită de un stâlp de metal, printre gunoaie, o pancartă măcar stranie, atât de neașteptată și de nepotrivită prin mesajul scris pe ea cu litere mari, mov, pe fond negru. Writing is the only way of life”. O imagine ademenitoare, care-l va urmări continuu și la care va face deseori referire. O coincidență bizară declanșează un proiect literar, îl justifică, cu toate că cel care scrie trăiește uneori „rușinea de a fi scriitor”.
Pentru Lucian Dan Teodorovici boala pare mai exact un pretext pentru a scrie o carte, o și spune de altfel, și pe măsură ce scrie, pe măsură ce trec și curele de chimioterapie, autorul face tot posibilul să o bagatelizeze, să o minimalizeze, chiar să o ridiculizeze – „[…] amărâtul ăsta de cancer caraghios și răsuflat, strecurat și el printre cancerele serioase ale lumii”. (p. 153) Cu o colecție de boli deloc de neglijat, LDT include în povestea sa bunicii, mama, după care începe să țeasă istorii, să creioneze relații, să dezlege cauzalități, printre care strecoară reflecții etice, preocupări anatomice, observații religioase. O poveste despre oglinzi, spune textul la un moment dat, acolo unde apar scene din copilărie, priviri aruncate furtiv peste umăr, alternative la cotidian, cum ar fi jocul Clash of Clans, jucat cu nerv și voluptate, un fel de viață virtuală și paralelă, așa cum „[…] literatura însăși nu e pentru scriitor decât tot un mod de a-și crea, activ, iluzia unor vieți paralele”. (p.183)
Asistăm la „facerea” textului, el e scris sub ochii noștri dintr-o mulțime de alte „desfaceri”, iar „facerea” e concomitent explicată de parcă autorul ar trimite „scrisori către un tânăr romancier”. Și peste osatura textului se așază cărnos expresii inofensive, dar care într-un spital oncologic își pierd inocența – „Vai, dar ce cancer e aici, nu știu cum rezistați!”, empatii pline de tristețe, haz de necaz, dispute arțăgoase și contre malițioase, o aluzie „maestroasă” la un incomparabil roman rusesc, drama personală în oglinda dramei planetare, exerciții de ficțiune urmate de reveniri mundane, demitizare și dezvrăjire atunci când scrie despre condiția scriitorului. În final ajungem la concluzia că e o carte prea puțin despre boala unui om, cât despre multiplele ipostaze ale condiției umane și bineînțeles o declarație de fidelitate adresată literaturii. Cel care cheamă câinii începe și sfârșește cu două fragmente care nu au o legătură directă cu restul textului, ele vin din „folder-ul meu cu eșecuri literare”, dar sunt unite de zbuciumul interior, de teamă și apoi eliberare.
Iar pentru final vă propun un fragment din carte, nu îi aparține scriitorului, e un monolog dintr-un film iranian, plasat acolo dintr-un motiv mai mult decât literar – „Era chiar după ce m-am căsătorit. Aveam tot felul de necazuri. Eram așa de sătul, încât am decis să-mi închei socotelile cu toate. Într-o dimineață, înaintea zorilor, mi-am pus o funie în mașină. Eram hotărât, voiam să mă omor… Am pornit spre Mianeh. Asta se întâmpla în 1960. Am ajuns la o plantație de duzi. Am oprit acolo. Încă era întuneric. Am aruncat funia peste crengile unui copac, dar nu s-a agățat. Am încercat o dată, de două ori, dar fără niciun folos. Așa că m-am cățărat în copac și am legat strâns funia. Atunci am simțit ceva moale sub mână. Dude. Dude dulci, delicioase. Am mâncat una. Era zemoasă. Apoi o alta, pe urmă o a treia. Am observat că soarele se ivea deasupra piscurilor. Și încă ce soare, ce peisaj, câtă verdeață! Deodată, am auzit niște copii îndreptându-se spre școală. S-au oprit pentru a se uita la mine. M-au rugat să scutur copacul. Dudele au căzut, iar ei le-au mâncat. M-am bucurat. Apoi am cules niște dude pentru a le duce acasă. Soția mea încă dormea. Când s-a trezit a mâncat și ea dude. Și i-au plăcut și ei.”
„M-a impresionat într-atât monologul ăsta, încât mi-am dorit încă de când” am citit cartea „să-l pot plasa, cândva,” într-un comentariu.
_______
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017, 264 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (261-262), mai-iunie 2017

L-am descoperit pe Radu Pavel Gheo întâmplător, așa cum șade bine unei relații de durată între cititor și scriitor, fără intermediari de conjunctură sau recomandări impetuoase. Se întâmpla prin 2004, eram student la Litere și trebuie să recunosc că majoritatea cursurilor nu-mi provocau vreo plăcere demnă de reținut. Am descoperit mult mai târziu formula – „morgă academică”, pe care nu am ezitat să o extind vindicativ asupra acelei perioade anoste, de culturalizare forțată. Căutam altceva, prin librării, și așa am dat de Adio, adio, patria mea cu î din i cu â din a, un titlu șăgalnic și atrăgător, iar apoi totul a (de)curs firesc, ca fluxul unui râu. DEX-ul și sexul, din care înveți doar lucruri deștepte (e verificat), îmi oferea trei porții consistente (de cultură, natură și umplutură), iar Românii e deștepți umbla nonșalant pe la clișeele noastre mioritice și mai desțelenea salutar din ele. Și am știut atunci că m-am întâlnit cu un autor care nu mă va dezamăgi. Chiar dacă nu i-am acoperit încă toate titlurile și am efectuat acum un salt acrobatic până la cel mai recent dintre ele, cititorul nu poate fi prejudiciat de dreptul său la anticipație și la o proiecție valorică pe care textul de față o poate confirma sau nu.
Radu Pavel Gheo își scrie textele cu î din i, are argumente trainice pe care le îmbrățișează chiar și cei care au adoptat scrierea cu â din a, e o opțiune de autor și nu e singura. În Disco Titanic, ultima sa carte apărută la Polirom în toamna anului trecut, autorul își reconfirmă poziția (chiar dacă nu mai era nevoie) de foarte bun scriitor, cum puțini autori români reușesc. Ne oferă o construcție epică majoră, de o amploare neobișnuită, cu filiații profunde și o „bătaie” largă ce depășește zbaterile pur românești. Cine s-ar fi gândit la o astfel de proiecție narativă, trasând granițe imaginare peste cele oficiale, amestecând genurile literare cu o duioșie plină de naturalețe?
De la prezentul anului 2011 și de la o discuție la bere, ca-ntre băieți, textul face trimiteri succesive și turbionare la un trecut învolburat în care există multe pete albe, detalii de viață necunoscute, ieșite treptat la suprafață cu o violență pe care nu am fi anticipat-o inițial. Radu Pavel Gheo(rghiță), să-i spunem o dată și numele complet, exploatează cu succes mai multe tehnici narative și recurge la formule complementare pentru a-și desăvârși edificiul romanesc. Vom regăsi astfel dialoguri înfipte într-un cotidian insipid, discuții frivole, sporovăială plimbată printr-un stil colocvial, fără a bănui câtuși de puțin spre ce se îndreaptă firul narativ, desigur, până apar primele indicii, plasate și ele atât cât să incite sau să deconcerteze, dar fără a fi explicite până la capăt. Contrabalansarea se produce treptat, căci pe măsură ce înaintăm cu lectura, romanul capătă însușirile unui thriller, necunoscutele își fac tot mai simțită prezența, ca niște năluci care-n sfârșit s-au hotărât să iasă-n lume la o oră vesperală.
Scrierea unui capitol al romanului sub formă de scenariu de film, excelent adaptat rigorilor narative, cu observații psihologice migăloase, schimbă inevitabil ritmul lecturii și alertează simțurile privitorului. E un experiment literar pe care l-am considerat reușit întrucât sporește capacitatea de vizualizare și receptare, realitatea prozei e trăită, prin urmare, cinematografic. Comentariile aplicate narațiunii, didascaliile, intervențiile auctoriale, construcția multietajată a textului și bineînțeles tușele autoreflexive se topesc într-un text ironic și inteligent, traversat de o undă melancolică. Fidelitatea reprezentării nu ar trebui confundată cu mimetismul inodor, personajele lui Radu Pavel Gheo „vorbesc urât”, cu greșeli de limbă, înjură, comit ilegalități minore sau mai grave, pufnesc la orice bagatelă, dar nu pot fi încadrate definitiv într-o anumită categorie axiologică, nu sunt nici bune, nici rele, asistăm mirați și poate contrariați la transformarea lor pe tot parcursul romanului. Sunt personaje în formare continuă. Niciun comportament nu e definitiv, personajele nu ni se dezvăluie niciodată în totalitate, întotdeauna rămâne o parte umbrită, o fațetă invizibilă, ceva confuz și nedeclarat sau, mai bine zis, o ambiguitate fecundă. Dincolo de poveștile multiple pe care cartea le adună meticulos și din abundență între paginile ei, rămân personaje memorabile, verosimile, pentru că în ele pulsează o poftă de viață nebănuită și se lasă vizitate de o multitudine de sentimente contradictorii.
Vlad Jivan e proprietarul unei edituri marginale din Timișoara, rănit la revoluție, trece prin dureroasa tranziție românească și ajunge să facă afaceri cu un fost securist (Dom Vergil), prosperă, până la urmă, obligat însă la compromisuri dureroase. Se hotărăște împreună cu fiul și soția sa, Emilia, profesoară și poetesă (publicată la propria editură), să facă o călătorie la Split, acolo unde mai fusese în ’89, înainte de căderea lui Ceaușescu și înainte de războiul civil care avea să cuprindă fosta Iugoslavie. Nu va fi o simplă călătorie, cum suntem tentați să credem, ci o revizitare a propriei istorii personale, bine tăinuite, și a implicațiilor traumatizante pe care memoria nu le mai poate reprima. Cum va ieși protagonistul din această călătorie, din această coborâre în infern?
Textul ascunde drame personale (Emilia pare că l-a înșelat pe Vlad), câteva obsesii legate de fulguranta independență a Banatului și provinciale puseuri naționaliste, întâmplări aparent banale, care adună însă frustrări nebănuite, paginile se lasă înțesate de tot felul de „însemne” specifice anilor trecuți – de la vestimentație la articole de igienă, disecă psihologia neîncadrabilă a adolescentului și „dezleagă” antagonisme greu de observat. Timișoara face parte dintr-o geografie imaginară, de parcă dincolo de granițele oficiale ar exista altele, nevăzute, croind discret limite topografice supradimensionale, unii atașau Banatul Iugoslaviei, o lume spre care priveau cu admirație irepresibilă. Personajul Vlad Jivan are această conștiință a alterității, care de cele mai multe ori îi prilejuiește suficiente neplăceri și frecușuri amicale.
Radu Pavel Gheo ajunge personaj episodic în propriul roman, asistăm așadar la o delimitare ficțională, acesta e privit detașat, cu un ochi ironic și critic. E nevoie de curaj pentru a recurge la un astfel de exercițiu de personalitate prin care să-i lași și pe alții să arunce o privire în propria-ți oglindă. Autorul își ia nenumărate măsuri asiguratorii, își minează bine teritoriul epic, încât un demers critic poate fi riscant, dacă îndrăznești să aduci în discuție „voluptatea detaliului” sau limbajul de canon al unei cronici de întâmpinare, vulnerabil prin limitele inerente pe care le presupune.
Textul lui Radu Pavel Gheo ne scufundă într-o istorie personală, intimă a unui personaj fictiv, după care cu același aplomb ne mai trece o dată printr-o nemiloasă istorie colectivă a Iugoslaviei. După o asemenea lectură n-ai cum să mai ieși la suprafață la fel de inocent și indiferent. Un roman care va fi citit și peste granițele naturale ale limbii române.
_______
Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Ed. Polirom, 2016, 464 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Peisaje bolnave

Am macerat ficțiunile

și visele

ale mele și ale prietenului meu

bun și ușor aerian

dar nu reușesc

decît peisaje bolnave

 

poate lumina inimii

ar trebui să răzbată altfel spre voi?

 

mi-e frică întruna

că scrisul meu înghesuie lumea

 

Vasile Gârneț, Peisaje bolnave, Chișinău Literatura Artistică, 1990

glorie-tarzie_1_fullsizeAceastă carte avea toate șansele să nu apară niciodată, o tăcere impasibilă de peste un secol se putea prelungi la nesfârșit. Nu i-ar fi remarcat nimeni absența, întrucât nimeni nu știa să fi existat vreodată. Abia după apariția ei ne-am dat seama conștiincioși că a umplut un gol nevăzut. Arthur Schnitzler, prolific scriitor austriac, și-a scris nuvela în anul 1894, din varii motive apariția a tot fost amânată, ba textul era conceput de dimensiuni prea mari ca să fie publicat în revistele literare ale timpului, ba familia, după moartea scriitorului în 1931, ezita să publice totul deodată din rațiuni pecuniare și o îndreptățită strategie de receptare.
Arhiva scriitorului a fost salvată de pericolul distrugerii naziste și cu ajutorul consulului britanic la Viena a fost scoasă în anul 1938 din Austria și păstrată în siguranță la Cambridge. Prea bine păstrată, spunem noi azi! Nuvela Glorie târzie a apărut în anul 2014 și a fost percepută ca un eveniment literar total inedit, luându-i prin surprindere până și pe cei mai abili cercetători, ea ne dezvăluie o imagine transfigurată a lumii literare vieneze de sfârșit de secol XIX. E o pictură miniaturală, o privire întoarsă către niște timpuri îndepărtate, incerte, ale căror gusturi literare cochetau intens cu ideea inovației moderniste și a inciziei psihologice. Și iată că observația lui Alex. Leo Șerban – „sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!” – cade cât se poate de bine peste umbra istorică a acestui text.
O astfel de apariție literară trezește întotdeauna un interes profund și sincere curiozități, e ca o poză veche, dantelată, dintr-un album ce ar putea reconfigura un destin uitat, reajusta un detaliu trecut pe nedrept cu vederea, iar ceea ce miră și surprinde plăcut (plăcerea lecturii!) e chiar propensiunea textului pentru gestul minimalist, dar „împlinit” de semnificații, pentru psihologia umană disecată în franjuri dialectice. Și pe măsură ce lectura avansează cititorul român constată, prin similaritățile pe care inevitabil nu le poate stăvili, prezența unei nedisimulate prospețimi literare, o trecere a esteticului prin grila stilului asumat al austerității și a preciziei analitice. În fond și această carte e despre una din multiplele ipostaze ale singurătății și despre avatarurile imagin(ăr)ii de sine, incarnări succesive ale falselor proiecții personale. Să fie oare o coincidență faptul că la nici zece ani distanță un alt scriitor marcant, Strindberg, scria poetic un roman despre un alt fel de singurătate? Teme comune ale celor doi scriitori, tratate însă cu mijloace literare diferite, unul scriind o proză poematică, iar cel de față făcând recurs la concepția teatrală, și ca o precizare de ordin tehnic – nuvela sa ar putea fi ușor pusă în scenă. Revenind la similaritățile pe care cititorul român le-ar putea remarca, ele țin de structura „caragialiană” a discursului narativ. Replici echivoce, aluzii cu subînțelesuri multiple, malițiozități minore, dezamăgiri abrupte, grandomanii bolnăvicioase și nespusa, dar prezenta – „au mai pățit-o și alții” împing Gloria târzie spre o parabolă a eșecului și a autoamăgirii, dar și spre autoironie vindecătoare și resemnare placidă.
Eduard Saxberger, „bătrânul care nu primea aproape niciodată vizite”, scrisese în tinerețe un volum de poezii, Pribegiile, de care nici măcar el nu-și amintea decât arareori. O vizită inopinată a tânărului Meier îi schimbă perspectiva asupra propriei sale existențe, pe care o vedea până atunci mediocră. Devine un răsfățat al clubului literar „Entuziasmul”, se bucură din partea membrilor de o complezență ieșită din comun, e aproape idolatrizat, cunoaște o atenție și o amabilitate cu care nu fusese obișnuit. Cum să reacționeze în fața unui astfel de asalt admirativ? – […]„un reprezentant al acestor suflete alese este astăzi printre noi! Niciodată nu a căutat să iasă în față, a stat singur în chilia lui, departe de lume, disprețuind lumea care nu îl înțelegea. Acum însă s-au ivit oamenii care îl înțeleg, iar ei s-au dus în pelerinaj la el, l-au implorat să se așeze în fruntea lor și i-au zis: „Poartă Tu stindardul, nimeni nu e mai demn s-o facă”. (Bravo, bravo!) Ai dăruit națiunii o operă de artă, dar ea nu a băgat-o în seamă. Noi însă vom spune națiunii cine ești, o vom obliga să asculte! Stindardului pe care tu îl porți, noi îi jurăm credință acum. Tu ești profesorul nostru, maestrul nostru! Cinste ție, Eduard Saxberger!” – i se spune în față, fără ocolișuri discrete, încât chiar el însuși ajunge să le dea crezare, mecanismul său interior începe să funcționeze la o intensitate accelerată. Și ceea ce trebuia să fie „o seară de lectură”, o lansare fulminantă, epocală sfârșește printr-o replică anonimă aruncată din sală la adresa sa – Prăpăditule! Și printre aplauze monocolore, nediferențiate, sudalma îl tot urmărește, îl împunge și nu-i dă pace, până constată că de fapt a trăit o farsă usturătoare și că nimeni nu i-a citit Pribegiile. Textul lui Schnitzler construiește tipologii umane, caractere și arată prin tușe subtile pretențiile nemăsurate ale unor așa-ziși literați, înregistrează atitudini cabotine și panseuri frivole.
Admirația celorlalți slăbește ca vederea unui miop, Saxberger ajunge să se simtă o piesă de decor, un personaj dispensabil, ingurgitează aluzii jignitoare. Doar hohotul de râs, salvator, și reîntoarcerea la vechile cunoștințe, la vechea respirație existențială coboară împăciuitor peste „fostul venerabil poet”.
___________
Arthur Schnitzler, Glorie târzie, Ed. Humanitas, 2016, 148 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort 

downloadDe prea multe ori avem tendința instinctivă de a gândi separat, pe căprării, de a secționa timpul în felii într-un mod artificial. Reperele cronologice sunt de o relevanță incontestabilă, reprezintă niște borne temporale trebuincioase, însă au în subsidiar și un efect mai puțin cunoscut – distrug linearitatea, deformează importanța vieții de zi cu zi și împart semnificațiile inechitabil, încât ajungem să percepem istoria printr-o alternanță cronologică oarecum falsă, iluzorie. Doar simpla invocare a secolului douăzeci trezește (simptomatic) în mințile noastre repere cronologice indelebile.
Și dacă am încerca un exercițiu de imaginație și ne-am spune astfel – (acest om a trăit optzeci și cinci de ani), până aici nu ar fi nimic spectaculos, răvășitor, dar dacă am continua proiecția și am fixa vârsta între niște limite exacte (a trăit între anii 1885 – 1970), abia acum am simți potența „ficțiunii” și am fi în stare să „încuvântăm” mirarea – se poate trăi continuu și într-o perioadă marcată de enorme rupturi. Știu că mi se poate reproșa această alunecare în divagație, mi se pot aduce contraexemple de vieți longevive și memorabile, în spațiul românesc avem cel puțin două în clipa-n care scriu aceste rânduri, numai că ele acoperă o cu totul altă perioadă. Să te naști în Belle époque și să prinzi apoi lansarea albumului solo semnat Paul McCartney!, parcă e mai mult decât să te fi născut în anii ’30 și să fi prins Olimpiada de la Beijing. Exagerez ca să mă fac înțeles! (Ah! Cât de ușor m-aș putea contrazice eu însumi!) Dar ce-ar fi să ne oprim ceva mai devreme, la începuturile secolului douăzeci, în anul 1913, la Vara secolului? Ca și cum n-am ști ce s-a întâmplat apoi.
Florian Illies e un autor german, născut în anul 1971, pe versoul coperții găsim câteva informații utile despre activitatea sa literară. S-a impus în atenția publicului după primul său roman, Generation Golf, care a și ajuns un bestseller. A doua sa carte, 1913 Vara secolului, asupra căreia vom rămâne concentrați pe parcursul acestui text, l-a confirmat în postura unui scriitor demn de luat în considerație. De data aceasta vom purcede la o lectură inversă, o vom lua de la coadă spre început. „Bibliografia selectivă”, din finalul cărții, anunță o documentare solidă, parcurgerea acestor titluri (peste nouăzeci la număr) reprezintă un demers scriitoricesc înfăptuit cu scrupulozitate și un efort admirabil. Și-atunci de ce s-o fi hotărât autorul să ne livreze această sinteză culturală sub forma unui roman atipic? Ar fi putut apela, din comoditate, la o altă formulă, la un studiu doctoral, la o incursiune academică ce l-ar fi eliberat de orice răspundere „estetică”, însă autorul a scris un roman polivalent, senzorial, secvențial și a reușit trecerea spre zona „senzuală” a literaturii. Personajul central al cărții e chiar anul 1913, pe care îl ia la disecat pe luni, din ianuarie până în decembrie, oferindu-ne instantanee ale vieții culturale din marile orașe europene, Berlin, Paris, München, Viena.
1913 e anul în care Oswald Spengler lucrează deja la Declinul Occidentului, iată că există un sfârșit iminent continuu, pentru că și lumea de la 1913 trăia vaga senzație că acesta nu mai poate fi evitat și totul avea să se surpe; anul în care francezul Marcel Duchamp expune Nud coborând o scară, fără să bănuiască câtuși de puțin că va ajunge peste un secol să fie evocat în cărțile scriitorilor germani, la Bernhard Schlink în Femeia de pe scări, de exemplu; anul în care „Hitler și Stalin se întâlnesc întâmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn”, dezastrul a început printr-o subtilă și discretă apropiere; anul în care Alma Mahler și Oskar Kokoschka trăiesc o iubire pătimașă, fără ca Alma să mai ajungă vreodată soția acestuia, în schimb a rămas posterității tabloul care-i înfățișează pe cei doi – Mireasa Vântului, capodopera pictorului; anul în care Gustav Klimt și Egon Schiele pictează femei goale, bănuim că pentru ei anul 1913 nu a fost o excepție, iar Kafka ezită în continuare, îi trimite scrisori lui Felice și se-ntreabă – Ce s-ar întâmpla cu mine într-o căsătorie?; pe când în școala de corecție Louis Armstrong ia trompeta în mână și „nu se mai oprește niciodată, devine cel mai mare trompetist de jazz din istorie”; Hermann Hesse e nefericit alături de soția sa și „tematizează adesea nu doar eșuarea căsniciei sale, ci și imposibilitatea principială ca un artist să rămână el însuși în căsnicie și societate”; Virginia Woolf și-a scris prima sa carte și totodată se confruntă cu prima tentativă de suicid; anul în care Thomas Mann începe să scrie Ucenicul Vrăjit, care mai apoi avea să devină Muntele vrăjit, iar Freud dezvoltă teoria patricidului și se desparte definitiv de Jung; anul în care gruparea artistică Die Brücke se destramă; Picasso își trăiește gloria chiar din timpul vieții și nu a trebuit să aștepte decenii ca în cazul altor artiști; Musil și Joyce fac însemnări preliminare pentru marile lor romane, iar Proust publică destul de anevoios primul volum din În căutarea timpului pierdut și doar el „voia să-și aducă aminte de trecut, toți ceilalți voiau să o tot ia înainte”; Emil Nolde pleacă în Marea Sudului pe urmele lui Paul Gauguin, în căutarea paradisului pierdut și „speră să mai găsească structuri necompromise de contactul cu europenii – vede că a întâlnit o cultură aflată în momentul declinului ei, așa încât consideră acuarelele sale ca fiind o documentare a acestei culturi pe cale de dispariție”; anul în care Împăratul Wilhelm al II-lea consideră tangoul vulgar și „emite un edict imperial prin care ofițerilor în uniformă li se interzice de acum înainte să mai danseze tango”; Mona Lisa e găsită și se reîntoarce la Luvru. Toate s-au întâmplat în 1913. Dacă veți considera că am enumerat prea multe personalități, atunci sunt obligat să consemnez următorul fapt – nu sunt decât o infimă parte, cea mai vizibilă, din puhoiul de nume care se perindă prin cartea lui Florian Illies. Rămân Kirchner, Trakl, Einstein, Chaplin, Rilke, Camille Claudel, Gertrude Stein, Else Lasker-Schüler și mulți, mulți alții.
Foarte bine documentată, apelând la surse exacte, cum ar fi printre altele jurnalul lui Kafka, autor din care ni se pare că citează cu încântare, cartea lui Illies răscolește istoria anului 1913 de la un capăt la altul și dezvelește cutume, moravuri, surprinde decadența învolburată a unei
epoci, scoate la iveală tentațiile neobosite ale unor grupări artistice, extenuarea și inovația, se-ntreabă în ce măsură violența avangardei e o profeție a ceea ce urma să se-ntâmple, căci anul 1913 conține germenii declanșatori ai marilor cataclisme din secolul douăzeci. Cu doar un an înainte se scufundase Titanicul și unii vedeau în asta „o adâncă dimensiune simbolică”.
Vara secolului, pe lângă biografiile intime pe care le developează, mușcă fotografic și din ceea ce numim într-un mod egocentric „spiritul epocii”, ne oferă din plin imaginea unui tablou social, gradul de civilizație (la Berlin, în 1913, funcționau peste 200 de cinematografe), preferințele în materie de modă, curiozități amuzante, fapte abominabile, dar și zbuciumul lăuntric al protipendadei. Chiar dacă au trecut mai bine de o sută de ani, constatăm oarecum contrariați că preocupările societății actuale sunt aceleași, temeri și ruminații comune, aceiași dușmani imaginari („pericolul tehnicii și mecanizării”), aceleași ipohondrii. Coexistau, în ciuda diferențelor ireconciliabile, reticența față de nou și explozia experimentului, iată că „civilizația spectacolului” nu era doar o scurgere lentă, insesizabilă prin istorie, ci o permanență vorace.
Orice lectură provoacă asociații livrești, se lasă încadrată într-o moștenire achiziționată treptat prin parcurgerea altor cărți. Dacă ar fi să extragem doar artiștii plastici din textul lui Illies și să reducem discursul la sfera artelor vizuale, ne-am apropia tot mai mult de Paradisul de după colț al lui Llosa (care „fie vorba între noi”, ca să recurg aici la o jucăușă intimitate auctorială, așa cum face și Florian Illies cu cititorii săi, nu e o carte doar despre turismul sexual timpuriu, cum considera Mircea Cărtărescu). Am descoperi numeroase similitudini, ambele cărți reclamă un rețetar comun, să fie citite cu un album de artă prin preajmă. Textul autorului german a presupus documentare academică, reconstituire ficțională, comentarii aplicate, reflecții pe seama artei și poeziei, metamorfozare și, nu în cele din urmă, literaturizarea unei vaste experiențe culturale. În același timp, proiectează imaginea unei elite culturale bovarice, exuberante, bântuite de demonul absolutismului – de totul sau nimic. Florian Illies recurge deseori la citate din autorii vremii, însă nu toate au indicate sursa în josul paginii, așa că nu suntem siguri dacă sunt reale sau fictive, însă tindem să le luăm drept adevărate datorită bibliografiei abundente. Cum am putea cuprinde în câteva mii de semne vălmășagul de idei, fapte, informații adunate cu acribie din culisele anului 1913?
Să nu ne imaginăm că existența biologică a unui pictor, scriitor, filosof e îmbibată în solemnități radioase, în corectitudini diafane, pentru că – nu-i așa? – sunt în stare să lase urme artistice, culturale nemuritoare. De cealaltă parte, în laboratorul inaccesibil privirilor noastre, rămân eșecuri dureroase, intrigi amoroase, orgolii iraționale, emulații flamboaiante, epifanii ratate, uneori turpitudini și malversații greu de acceptat. De prea puține ori știm cu adevărat ce s-a aflat în spatele unei „mari opere”, ce mobil interior a declanșat-o, de unde își trage filonul și inspirația, ce anume o alimentează. Poate dacă am ști, ne-am îngrozi. 1913 a fost ultimul an de pace înaintea Primului Război Mondial. După ce termini cartea nu-ți rămâne decât să plonjezi cu o poftă nebănuită, suicidară, în istoria vie, spasmodică a literaturii și a artelor.

P.S. Oskar Kokoschka a trăit între anii 1886-1980.
_________
Florian Illies, 1913 Vara secolului. Traducere din limba germană și note de Vasile V. Poenaru. Editura Polirom, 2016, 296 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort