Talex

Cum să ne trăim viețile? Cum să trecem peste războiul de lângă noi? E prea aproape ca să nu-l resimțim. Nu știu cum au reușit oamenii să-și vină în fire după nebunia celui de-al doilea război mondial. Flagelul ciumei stă la pândă. Imi este foarte greu. Să citesc o carte mi se pare o deșertăciune. În timp ce oamenii mor împușcați. Și nu mor frumos ca-n filme. E un delir al Rusiei. Și ne bagă și pe noi acolo. Câteodată aș vrea să uit că sunt basarabean, să plec într-o țară îndepărtată și să-mi pierd memoria. Să nu mai știu cine sunt și de unde vin. Însă e imposibil. Și e dureros. Nu pot funcționa decât într-o societate normală. Războiul ne desparte. Unele rude de-ale mele văd o Rusie măreață și pacifistă, o Americă hrăpăreață și îndrăcită. Și ne vorbim tot mai rar. Ce să le spui? Cum să le explici că Putin e scenaristul, că el a provocat războiul și că acum joacă rolul împăciuitorului, că trăiește într-o altă realitate, că nu dă doi bani nici pe ruși, nici pe „voluntari” și nici pe ucraineni. Că pur și simplu nu-i pasă de viețile altora. „Aș vrea să fiu de partea cealor mulți, să mă bucur de victoria asupra huntei româno-fasciste, să mă scald în bicolora panglică separatistă”, însă nu pot, rațiunea îmi spune că ei nu au dreptate, bunul-simț îmi zice că, deși eu sunt în minoritate, trebuie să-mi mențin poziția. Cât de insidios se strecoară propaganda rusească. Și măcar dacă ar fi ceva ieșit din comun, însă e ieftină, de proastă calitate, brută. Și uite că prinde. Inventează dușmani imaginari, fetițe violate sau omorâte, nu ține cont de nimic, o bravadă plină de speculații. Citesc puțin, intermitent. Moartea e prea aproape ca să găsesc un rost, o motivație substanțială. Aproape că-mi este rușine că mă mai gândesc la cărți, când, colo, peste gard, unii mor așa cum cineva ar fuma o țigară. Resimt o stare de neputință și o uriașă pală de stânjeneală. Și multă tristețe. Ca o ceață iernatică.