Oare ce-ar fi să începem acest text într-o manieră previzibilă și comodă, cu dezinvoltura unei duioase și senine constatări? – „Dan Lungu nu mai are nevoie de nicio prezentare”. Sau am putea, printr-un efort al imaginației colective, împrumuta din retorica pomădată a prezentatorilor de concerte, eventual provinciale, – „X ne cântă și ne-ncântă”. Nu o vom face însă. E pusă-n joc soarta literaturii.
Din clipa în care te prinzi de miza cărții, îți dai seama că ai în fața ochilor o variantă îmbunătățită a romanului Lilianei Corobca – Kinderland, pentru că Dan Lungu își lărgește consistent aria de cercetare și de reconstituire, nu doar lumea văzută prin ochii celor mici – Rădița (Cristina, în cazul scriitoarei basarabene), ci și lumea celor mari, cu toate deziluziile generate de „interminabila tranziție” și de fenomenul emigrației. Ochiul naratorial urmărește minuțios câteva destine și relațiile mai mult sau mai puțin sinuoase dintre ele, coboară endoscopic în cele mai ascunse cotloane sufletești, urmărind stări clare sau confuze, gesturi false, inutile, mărinimoase, deschizând pliuri invizibile ale conștiinței.
Dan Lungu ar putea exclama în propria sa apărare – Totul e ficțiune!, însă noi știm că Vali și Letiția, Rădița și Mălina, Bunu și Buna sunt figuri recognoscibile, îi vedem atunci când coborâm scările, atunci când mergem la o plimbare prin parc. Personajele lui Dan Lungu absorb o stare de fapt, o realitate dureroasă, întruchipează fragilitatea (și frivolitatea) ființei umane și ceea ce rămâne în încercarea de a supraviețui și de a te agăța de lucruri amăgitoare. Penuria cotidiană, colapsul economic o împing pe Letiția să plece în Italia, la muncă. Își lasă familia, soțul și cele două fiice, în speranța unei întoarceri rapide. Dar întoarcerea nu-i decât o formă a amânării, o eternă promisiune. Ieșirea din normalitate duce la experiențe umilitoare, muncile pe care trebuie să le facă cei emigrați îi coboară la condiția unui animal de povară. Și astfel cititorul asistă neputincios la o lentă destrămare familială, la pierderea contururilor, la o efasare treptată și inconturnabilă. Aproape că nimeni din familie nu-și mai dorește cu adevărat ca Letiția să se-ntoarcă și singura care pricepe treaba asta, într-un puseu de luciditate infantilă, e Rădița. Nimic nu poate intermedia o apropiere reală, nici telefonul mobil, nici calculatorul. Iată că și tehnologia se supune „limitelor comunicării”.
Finalul cărții e surprinzător și emoționant totodată, iar cititorul îi este recunoscător scriitorului că n-a omorât-o pe Rădița, că n-a trimis-o afară, în noaptea iernatică. Ci a ținut-o în viață cu riscul de a fi martoră ascunsă a unui incest consimțit. Abia aici ne dăm seama de ce Mălina „[…] mirosea a parfumul mamei și la gât avea una din eșarfele ei, aceea vaporoasă, cu frunză de viță-de-vie […]”. Romanul conturează imaginea unei societăți în derivă, în care domină bășcălia, lenea, șpaga, instinctul hoției, gălăgia și obrăznicia unor emisiuni televizate, atmosfera de bacanală. Nimic nu e așa cum ar trebui să fie, par să gândească la unison toate personajele.
Aș îndrăzni să spun că Dan Lungu scrie de fapt două cărți, una – intrând în universul copilăriei și explorând lumea prin ochii Rădiței, iar a doua – contabilizând sociologic fenomene, comportamente și tendințe contradictorii. Își ia rolul unui colecționar. Îl prefer pe Dan Lungu din prima carte, cel care trăiește mirarea, redescoperă jocurile copilăriei, percepe realitatea cu mintea unui copil și o transpune într-un limbaj poetic, ingenuu – „Drumul se lungea ca o gumă de mestecat”. În cea de-a doua – literatura apelează la mijloace sociologice și e constrânsă parcă de acestea. Sociologia se substituie literaturii – motivația emigrării, relațiile dintre emigranți, relația cu localnicii din țara dată, reprezentările reciproce.
Uneori am avut impresia că autorul trișează un pic, se folosește de propriile personaje ca să-i iasă demonstrația, ca totul să se potrivească, și chiar dacă acestea sunt distincte, rămâne ceva ce le trădează, de parcă în spatele lor ar sta o singură ființă. O recunoaște – „Dar el nu știe, sărmanul, că nu e vina lui, ci a mea. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorința mea de a-mi găsi liniștea”. Naratorul iese la suprafață, capătă corporalitate, devine personaj, își amplifică existența. Oricum ar fi, găsesc acest truc gratuit într-o poveste aproape clasică, în care capitolele alternează într-o logică fără sincope. O piruetă textualistă. Cel mai credibil personaj rămâne totuși Rădița, ea înregistrează cu o precizie de giruetă orice abatere sentimentală, orice inflexiune a vocii. Memoria celorlalte personaje glisează fără întrerupere pe axa temporală, unii își aduc aminte de perioada comunistă, de revoluție, alții de anii studenției, își rememorează însă cu toții eșecurile și poticnelile. E ceea ce-i unește.
Revenind la umor și la detașarea ironică, mărci distincte ale scriiturii lui Dan Lungu, am putea spune că nu mai par atât de spectaculoase ca-n precedentele cărți, are loc o „aclimatizare” a cititorului la stilul glumelor, la vraja vorbelor de duh. Umorul e adaptat situațiilor narative, e pliat pe o atmosferă existențială oscilantă și iluzorie.
Prin intermediul Letiției, aflată, cum spuneam, în Italia, avem acces la confesiunea Laurei, savuroasă și tristă în același timp, o altă istorie a decăderii și promiscuității, dar și a supraviețuirii. Ne pune în fața unei dileme – compasiune caldă sau dispreț reținut? Imigrantul român e un personaj colectiv psihanalizabil, autorul îi atribuie reflecții neobișnuite – „Avea să înțeleagă, cu timpul, că ei, imigranții, cu cât situația le era mai precară, cu atât aveau mai multă nevoie de veștile proaste din țară. Astfel sacrificiul lor căpăta sens și, mai ales atunci când o duceau rău, se alinau cu gândul că, dacă ar fi rămas acasă, ar fi dus-o și mai prost.”
Risc din nou o afirmație „insolentă”, așa cum am făcut-o și atunci când am scris despre „În iad toate becurile sunt arse”. În „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” scriitorul Dan Lungu nu și-a autodepășit performanțele.
____
Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Ed. Polirom, 2014, 360 pag.
Articol publicat in Revista Contrafort Nr. 1-2 (233-234), ianuarie-februarie 2015
Talex 