Talex

Și primul și al doilea roman au venit dintr-o zonă mai puțin așteptată, am putea zice acum, fără prea mari îndoieli, că nimic nu le-a profețit zămislirea și apariția, că au picat oarecum din senin, fără a-și fi anunțat ritos prezența. Surprinzător, nu au fost scrise de un autor consacrat, de un nume pe care să îl asociezi direct cu zona „sidefată” și orgolioasă a literaturii, cu o direcție evidentă, ci s-a prelins dintr-o margine tranzitorie, dintr-o latură timidă a peisajului, încât mulți, printre care și eu, au rămas de-a dreptul nedumeriți. Realitatea își striga durerea, dezabuzarea, voluptatea bolnavă, eșecurile necicatrizate și epifaniile târzii prin interstiții invizibile, prin spații deschise, acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat. Dacă despre cel dintâi roman – Vara în care mama a avut ochii verzi, Radu Vancu vorbea cu admirație, iar eu puneam atitudinea binevoitoare și pe seama unei comune apartenențe generaționiste, atunci când Ion Vianu spune despre aceeași carte că e genială, declicul s-a produs instantaneu, autoritatea și solida competență a personajului mi-au trezit o nestăvilită curiozitate.
Atribuiam reușita primului roman unei elaborate strategii narative și îmi ziceam – ce înseamnă să îți scoți personajele din fadul și inodorul context basarabean, să scapi de localismul insipid al unei provincii îndepărtate (tinda cosmică), să îți proiectezi personajele într-un Occident sclipitor (și iluzoriu), să le „universalizezi” destinul, să le mărești aria de circulație și bătaia aripii, textul să aibă o respirație largă, cu un țesut bine oxigenat, să abordezi o temă care înspăimântă și-ncrețește, emoționează și „forțează” nervurile empatiei. Ce șiretenie, îmi spuneam! Și vine apoi un alt roman, Grădina de sticlă, care anulează aproape toate supozițiile mele (o bună parte din ele s-au spulberat chiar în urma încheierii lecturii primului roman), șterge cu buretele întreg eșafodajul meu referitor la decontextualizare vicleană, localism asfixiant, particularitate neinteresantă și exuberanța neutralității.
Grădina de sticlă e o carte curajoasă și (extrem de) riscantă, tandră și cinică, blândă și alunecoasă, dar și plină de asperități tăioase, delicată și caldă, atrăgătoare și expeditivă, brutală și aspră, cu teritorii (Oleg Garaz) aride și oaze răcoroase, cu vegetație luxuriantă și miraje îmbătătoare, e indiscutabil romanul unei generații ajunse la maturitate. Literatura își poate găsi întruparea sub diferite forme, convenționale și mai puțin, verificate și experimentale, ficțiune pură și realitate sublimată. În cazul Tatianei Țîbuleac, distanța dintre mărturisire și trăire e infinitezimală, de aici irupe și adânca impresie a autenticității, o realitate dură și irigată poematic își anunță tranșant prezența. O realitate neglijată și nevăzută, domestică, proximă, atât de apropiată, așezată pe epiteliu, încât a trecut neobservată, și care își aștepta dreptul la exorcizare literară. „Texistența” scriitoarei basarabene răzbună un timp în decadență, răzbună niște vremuri sulfuroase și niște personaje uitate – (O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate. – pag. 14), scoate cu forcepsul literaturii mizerii sclipitoare și gingașe proiecții existențiale, înregistrează cataclismul în sens invers, prin ultima sa undă, cea mai îndepărtată și firavă, și reconstituie arheologic un peisaj în descompunere.
În Grădina de sticlă narațiunea curge „zdrențuit” – (Unele amintiri mi se bagă în față, îmi sar la gât și îmi par mai importante ca altele. – pag. 37), personajul Lastocika, ajuns acum la maturitate, cu un copil suferind de boala oaselor de sticlă, își spune povestea halucinantă din care se ramifică multiple istorii – experiența orfelinatului, violența și abuzul psihologic, adopția și relația dificilă cu mama vitregă, ritualul colectării sticlelor și supraviețuirea în condiții extrem de dificile, învățarea dureroasă a limbii ruse și redescoperirea la fel de chinuitoare a limbii române, plonjarea într-un oraș multicultural și aparent pacifist. Textul pune în lumină relații umane în dezagregare, ambiții naive, traume psihice cu implicații și mutații neștiute, identități transfigurate, transformări psihologice uluitoare, un zbucium permanent și o căutare de sine continuă. Realitatea îi construiește personajului o urmă identitară alipită la multiple zone afective, uneori radical opuse și din care rezultă acumulări de tensiune și violente eliberări ulterioare. Textul șochează uneori, predispoziția unor personaje pentru morbid și catastrofă, pentru detalii „naturaliste”, cruzimea nesfârșită, contrapunerea violentă, imediată a unei imagini, schimbarea bruscă a perspectivei produc mișcări tectonice în câmpul imaginar al lecturii. Balansarea între două lumi, două atitudini culturale și două identități lingvistice întreține acel mecanism interior al durerii, tristeții și dezamăgirii, subîntins de altul al mirării, al frumuseții și al revelațiilor marcante.
„Transvazarea” acestei narațiuni dintr-o limbă în alta presupune riscuri majore, un mers pe sârmă funambulesc, fără plasă de siguranță, gândită în rusă și tradusă în română – (Sunt peste douăzeci de ani de când am venit la București și încă mai traduc), cu o topică pe dos, care e totodată o forma mentis și o particularitate a receptării realității, spune multe despre anatomia mentală și lingvistică a personajului, căci lui îi aparține discursul și nu autorului.
Perspectiva este esența oricărei cunoașteri, scria Andrei Codrescu într-unul din eseurile sale, iar cel ce pune vorbele în gura personajului pare că intuiește în profunzime adevărul acestei afirmații. E ca și cum am privi o fotografie din spatele luciului, am privi-o dinainte, ca ea să se adune și să încremenească în acea ipostază definitivă. Odată cu romanele Tatianei Țîbuleac intră în sfera literaturii din Basarabia exprimări stranii, pe care altădată și într-un alt context le-am fi considerat, fără prea mari bătăi de cap, simple greșeli, însă autoarea reușește printr-o salutară perfuzie poetică să le învie, să le conecteze la o sursă psihologică, să le supună unei „fotosinteze” literare. Întâlnim expresii poetice hipnotice – (Gazul ardea ca un nufăr albastru), (În oraș, femeile se dezbrăcau în rochii ușoare[…]),([…]și a scuipat gros pe fața acelei dimineți),(Stătea în cămașa lui albă, frumos ca un cocor și îmi plângea de milă), (Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârziase la propria înmormântare), (Dacă înfigi unghia în perete și o tragi după tine patruzeci de trepte, degetul începe a corecta cu roșu toate greșelile), poezia echilibrează narațiunea, fără ea exprimările sucite nu ar mai avea același impact.
Uneori, discursul literar suprasolicită comparația, regăsim pagini parcă prea încărcate cu elementul „ca”, e doar o observație de ordin tehnic, se mai strecoară din inerție și câte o comparație nepotrivită, un zmeu putrezit de ploi și vânt nu poate cădea niciodată ca un bolovan, mai apare și câte o incongruență hazlie, e greu de crezut că un personaj care folosește expresia rusească „тефтели в томатном соусе” spune imediat, în fraza următoare „pâlnie” și nu „лейка”, dacă tot pedalăm pe discursul autenticist.
Lastocika stă în avanscenă, își spune povestea, și-o despică, arată discret cu mâna spre decor și spre fundalul social și istoric, se-ntoarce către destinatari (spectatori-cititori, părinții naturali, dar absenți) și-i întreabă – Vouă cine vă netezește sfârșitul? Textul încalecă convenția, ești aspirat în poveste. Personajul narator al acestui roman ajunge depozitarul unei enorme experiențe de viață și prin intermediul textului instituie reabilitarea literară a unei realități nevralgice, căci și Chișinăul, central și arogant, își avea propriile cercuri concentrice, structuri etajate și sertare marginale.
Citit pe ambele maluri ale Prutului, romanul Grădina de sticlă va media un veritabil dialog cultural, va contribui la o mai bună cunoaștere reciprocă și la acceptarea și conștientizarea „diferenței”. Vivisecția literară înfăptuită de Tatiana Țîbuleac învârte caleidoscopic, construind/ deconstruind, interogații care te scot din amorțire, adevăruri iluzorii și tandre minciuni, face din Grădina de sticlă un roman al lucidității fascinante, al maturizării forțate, al feminității reprimate violent, al descompunerii ineluctabile și al unei fecunde nostalgii.
_______
Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă. Roman. Editura Cartier, 2018, 276 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 11-12 (279-280), noiembrie-decembrie 2018