Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 decembrie 2018

De data aceasta miza cărții ar trebui să fie una exclusiv estetică, dacă în „Constanța Târțău. Ultimul Dialog” cititorul a căutat mărturisirea autentică, adecvarea la realitate, excavarea unor fapte și motivații ascunse, înfățișarea unei lumi apuse, justificarea unui talent incomensurabil, aici, în romanul-confesiune Vulpea argintie, raportarea e cu totul alta, verosimilitatea contează cel mai mult (minte-mă frumos), intransigența receptării nu poate fi ocolită în niciun caz. Din capul locului suntem puși în fața unei evidente convenții literare, prologul aparține unei voci narative, iar restul romanului pretinde a fi un jurnal scris de un personaj, Sonia. Însă stilul trădează aceeași mână, aceeași voce, indubitabil.
Microromanul Antoninei Sârbu se leagă târziu, abia pe la pagina șaizeci intriga capătă consistență, poate de vină sunt trecerile prea rapide de la o stare la alta, de la un episod grav, morbid la unul superfluu din inerția cotidianului, de la o traumă inimaginabilă (moartea propriului copil) la o iubire devoratoare și pasională. Puse împreună, la distanțe minime, fără a fi protejate de capitonajul unor pasaje pline de carnație, efectul e contrar celui dorit, produc perplexitate, uneori chiar sincer amuzament, are loc o contaminare nedorită, deși intenția autoarei a fost cu siguranță alta.
Romanul Vulpea argintie urmărește destinul unei femei născute în anul 1932 în Basarabia, pătimașe și bovarice, prinse în plasele voluptății, nimerite parcă la o adresă greșită a timpului, purtând cu ea crâmpeie din memoria altor personaje care i-au vorbit de o lume solară, sonorități magice, cum ar fi cuvântul „faleză”. O lume inaccesibilă acum. De fapt, aici rezidă drama umană a acestui personaj, intuiește ce i se întâmplă, își pune întrebări, își imaginează lumea altfel, conștientizează pierderea și marginalizarea, interiorizează intens această absență și își găsește refugiul în confecționarea covoarelor, într-o meserie neîncadrabilă, acolo unde libertatea personală s-ar putea manifesta fără prea mari riscuri. Policromia, ozorul, incarnarea vizuală a unor emoții par că dau sens unei existențe greu puse la încercare.
Viața Soniei acoperă o perioadă neagră a umanității, demonii extremismului, crima ca politică oficială, războiul și tot ce a urmat după, foametea și persecuțiile. Istoria acestui personaj e o lungă negociere cu sine a unei forme de supraviețuire. Sonia trece prin mai multe căsnicii dureroase, cunoaște pulsația iubirii, revărsarea violenței și recluziunea. Nu știm dacă personajul și tot ce i s-a întâmplat (parcă prea multe) au un corespondent în viața reală, suntem totuși atenționați că avem în față un roman-confesiune. Însă nu e singurul personaj care suportă suplicii de asemenea amploare. Și apar întrebări firești – în ce relație intră autoarea cu propriile sale personaje? Până unde se întinde autoidentificarea? Câtă empatie își face loc în interiorul acestei legături bulversante? Totuși, pentru a releva o traumă psihică nu e neapărat nevoie să o dublezi cu una fizică, infirmitatea corporală excesivă aplicată în tușe grele peste niște personaje și așa nenorocite îngroașă peste măsură, iar simpla sugestie își pierde total relevanța, de la un crochiu care să provoace imaginația se ajunge la portrete umane tranșante.
Cernăuți, Cetatea Albă, Iași fixează limitele unei topografii intime și domestice, în interiorul acestui spațiu se consumă drame umane, îndelungi tribulații, strigăte mute de neputință. Confesiunea Soniei, din perspectivă istoriografică, edulcorează interbelicul românesc (noi știm cui îi aparține de fapt confesiunea), nu există nici un punct de vedere care să contrabalanseze această atitudine serenă – („Veneam dintr-o lume unde parfumul era un lux, cărțile erau un însemn al culturii, iar cunoașterea limbilor și muzica făceau parte din sistemul de educație a copiilor din familii bune.” – p. 101).
Antonina Sârbu e totodată un intelectual și un personaj admirabil, a scris o carte remarcabilă „Constanța Târțău. Ultimul Dialog”, trecerea la ficțiune, voită și vizibilă, s-a dovedit plină de riscuri și de capcane nevăzute. Tirajul acestei ediții, 500 de exemplare, se va epuiza rapid, pentru că penultima carte a autoarei a creat o așteptare înaltă, o nouă ediție a romanului ar avea nevoie imperios de o rescriere, de o frazare mai amplă, de corpolență textuală, de eliminarea locurilor comune (nu sunt puține), de evitarea exprimărilor neclare pe care cititorul nonbasarabean le poate cel mult intui – să solicite urgența (probabil ambulanța), exprimări pretențioase – se prefăceau a mă crede, altele ambigue –[…] astfel că nu mă prea dădeam cu mângâieri sau cu multe cuvinte, sau o formulare interesantă care m-a pus pe gânduri –[…] o culoare cum nu mai văzusem altădată și prin alte locuri, o astfel de exprimare cade bine într-o frază afirmativă, însă folosind negația se potrivește mult mai bine un „nicăieri” sau un „niciunde”.
Rămâne însă ceva ce nu poate fi trecut cu vederea, destinul nefericit al omului în regimurile opresive, surghiunul pe care-l trăiește acesta zi de zi, mai ales atunci când și-a păstrat luciditatea minții, discernământul și limpezimea gândului. Să înțelegi ce ți se-ntâmplă!
_______
Antonina Sârbu, Vulpea argintie. Roman-confesiune. Editura ARC, 2018, 132 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »