Talex

Să îți lași personajele să vorbească cu mintea și inima lor, să îți înfrânezi orice tentativă de orgoliu auctorial, să te retragi discret în penumbra textului, iar absența ta să îl îmbogățească constant, să îi confere suflu autentic și atmosferă tandră, învăluitoare. Să meșterești la decor și la fundal cu iscusința unui giuvaiergiu, să faci să cadă o lumină crepusculară, chihlimbarie peste marginile lumii, să dezghioci istoria în zeci de pâlpâiri amăgitoare, să îl consolezi pe cel care are nevoie de cuvintele tale blajine – („Nu plânge, Vanea! Vin acasă în fiecare luni și mergem cu barca pe lacuri. Ascultăm nisetrii și urmărim bâtlanii. Citim știrile din 1919. Nu plânge, mereu am să mă gândesc la tine.” – p. 72), să îi învii pe cei morți, pentru că asta faci când scrii despre ei, să le mai acorzi o șansă, o ultimă reprezentație în spațiul infinit dintre cele două coperți, și să se audă o muzică în spate – un Caruso, un Irving Berlin, un Stephen Foster, ca o orchestră care ar vrea să rămână și să nu mai înceteze niciodată.
Romanul lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea, e o splendidă reconstruire ficțională, o fascinantă poveste țesută cu migală din alte istorii individuale și colective, destine uitate din timpuri de odinioară, celebrități, artiști, temerari (Amelia Earhart), dar și figuri necunoscute, simpli trecători curioși, martori întâmplători, prinse toate în spectacolul inexorabil al umanității, asemenea râurilor învolburate care curg până la urmă într-un singur fluviu, spre estuar.
Imersiunea lui CDF în interiorul unui secol tumultuos și îndârjit se înfăptuiește prin intermediul a trei generații de o parte și de alta a celor doi povestitori. Vocile narative aparținând lui Ray și Elenei sunt timide la început, puținele referințe la propriile biografii nu le transformă încă în personaje, abia în ultimele capitole vocile capătă individualitate și intră în scenă ca două personaje vizibile, bine conturate, încep să își scrie povestea comună, să dialogheze neîntrerupt, să se încolăcească ficțional unul în jurul altuia, să își facă mărturisiri (autoreflexive) – („Îmi place să mă pun în pielea altuia, să întrupez un nou personaj. Și când reușesc într-adevăr, efectul e ca acela al unui drog: e ca și când aș avea două, trei, multe vieți. Și dacă acel altul e o vedetă, multele mele vieți sunt pline de miracole și măreție.” – p. 223).
Ținem în fața ochilor un roman al apropierii, al tatonării și al regăsirii, două spații diferite și îndepărtate, New York și Sulina, East River și Dunărea, furnicarul american cu interminabila-i viermuială și Delta încremenită, nepăsătoare, cu verile sufocante și iernile vântoase – („Știrile ajungeau cu o întârziere de zile sau de săptămâni, ca un ecou al unor evenimente îndepărtate; ca un val, care se născuse afară, departe, în mijlocul mării, și se spărgea de mal abia după ore întregi. Când știrile astea îi agitau pe prizonierii Deltei, istoria trecuse de multă vreme mai departe.” – p. 113). Două cartografii contradictorii care par să se respingă reciproc până în clipa în care își face loc moartea cu respirația ei uniformizatoare, cu indiferența ei fără sfârșit. Incontinența suferinței, disoluția ca un dat inevitabil apropie aceste spații îndepărtate și astfel privite cele două orașe de la capătul lumii ne apar asemănătoare, pline de similarități evidente, pentru că suferința unește întotdeauna și scurtează calea către sine.
Există atât de multe istorii în această carte, unele povestite pe de-a-ntregul, altele doar pomenite aluziv, celelalte evocate nostalgic, spuse înainte și apoi concomitent cu istoria celor două personaje, Ray – artistul imitator – și Elena – copila orfană, ajunsă lucrătoare într-o fabrică de textile, încât textul dobândește o carnație bogată și susține jocul „molipsitor” al plăcerii lecturii. Anii 1899 și 2001 reprezintă bornele temporale majore ale romanului, între aceste repere cresc și se dezvoltă volutele celor două povești, ar fi putut rămâne două istorisiri distincte dacă tragedia Turnurilor Gemene nu le-ar fi intermediat apropierea, în acest punct al desfășurării destinele se intersectează, ca și poveștile celor doi, pe care și le spun unul altuia. Ray relatează povestea bunicului său, vânzător de ziare, lustragiu și cântăreț amator, și a timpurilor învârtejite în care acesta a trăit, a faptelor comise în încercarea disperată de a supraviețui, fără a-l judeca câtuși de puțin, a ghetoului insalubru și morbid, a emigrației irlandeze, italienești, evreiești, est-europene, a celor care intrau vii printr-o latură a orașului și ieșeau morți prin cealaltă, a unei realități dure în care cel slab nu avea nicio șansă, în care senzualitatea și truculența, gesturile
de prietenie și fidelitate, trădarea și lașitatea locuiau împreună,
zi de zi.
Iar Elena și-o deapănă pe a sa, începând cu povestea bunicii Leni dintr-un sat din Deltă, de la începutul interbelicului, și apoi cu cea a mamei, care nu a mai ajuns în America, dar a cărei cenușă, pusă-ntr-un borcan de murături, avea să fie plimbată pe străzile New Yorkului, prin largile cimitire în căutarea unui loc de tihnă, iar într-un final, amestecată accidental cu altă cenușă, va fi readusă acasă. Cum poți condensa un secol într-o carte fără a lăsa impresia de preaplin și surplus? Cum reușești să proiectezi pe fundal evenimente ce au marcat decisiv secolul douăzeci, modelându-i fizionomia, fără a imprima textului o tentă enciclopedică sau una ideologică? Doar îmbibându-le în poezie și în visare, în aluzii legendare și reprezentări mitologice, mângâiate de aripa protectoare a unor mituri biblice, de pulsațiile intense ale unor expresii metaforice, de frumusețea care poate fi descoperită prin cuvinte, oriunde.
Emigrația, apariția antisemitismului, lupta pentru drepturile fundamentale, dictaturile de toate culorile, războaiele mondiale, cenușiul comunismului – („Am trăit în comunism. Acolo nu se întâmplă prea multe. Vin câțiva oameni pe lume, mor câțiva. Ostenești și mori. Ești ca într-o buclă fără sfârșit.” – p. 248), continua transformare a lumii – o morișcă de neoprit, ajung în carte ca un ecou îndepărtat, de parcă am fi în fața unui ecran imens pe care curg unele după altele imagini fotografice emoționante, vechi instantanee revelatoare, pe care nu-ți rămâne decât să le contempli în liniște și mirare.
Literatura lui CDF este vie și vizuală, cuvântul citit se preschimbă în imagine, e o literatură cu intarsii cromatice și olfactive, în care redescoperi fragranțe tari, fraza sa țintește simțurile în întregime, înfățișează cinematografic și teatral realitatea. Scriitorul e un excelent creator de atmosferă, găsește întotdeauna recuzita potrivită și limbajul adecvat, fie că descrie ebuliția unor cartiere newyorkeze, fie că surprinde decăderea și penuria altora, fie că revizitează o „pagină” invernală – („În ziua următoare gerul se simțea pe piele ca niște împunsături de cuțit. Era aproape imposibil să respiri și să înaintezi, vântul se dezlănțuise și frigul îi silea pe oameni să se retragă în cele mai ascunse și cele mai calde unghere din casele lor, să lase sobele și căminele să ardă întruna și să verifice îngrijorați rezervele de lemne. Stâlpii de telegraf se prăbușeau, acoperișurile de lemn se îndoiau sub greutatea zăpezii, străzile erau acoperite cu un strat gros de zăpadă. În port, țurțuri uriași atârnau pe balustradele vapoarelor. New York se prefăcuse într-o lume bizară, tăcută și pustie.” – p. 104), fie că scrie despre un pescar lipovean din Deltă, despre leprozerie și estropiații de acolo, despre lumea boemă a cartierelor de lux sau despre spelunci gălăgioase, despre Sulina și cimitirul populat cu personaje din vremea de glorie sau despre zgomotul continuu al șalandei. Romanul lui CDF mi-a amintit de emoționanta zicere a lui Stanisław Lem, nu-i prilej mai nimerit de a o relua aici – „Suntem așternuturi nupțiale pentru marile nunți ale pulberii.” Cum să o uiți?
_______
Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea. Editura Humanitas, 2018, 272 pag.

Read Full Post »