Talex

Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul. Mai există și alte situații, rețeta e în continuă formare, după atacul asupra celor de la Charlie Hebdo, francezii au găsit de cuviință să-l recitească pe Voltaire, Traité sur la tolérence, gestul lor depășind cu mult simpla curiozitate academică, iar după carnagiul de la Bataclan l-au redescoperit pe Hemingway cu a sa carte – Paris est une fête. Sensul unei cărți e modificat și actualizat de realitatea înconjurătoare. Crizele economice, sociale, marasmul identitar, demagogia revanșardă îl pot determina pe cititor să citească cu alți ochi o carte. Să se facă „vinovat” de interpretări insolite, bineînțeles, în limitele generoase ale textului.
Și acum ce facem, micuțule?, romanul scriitorului german Hans Fallada, pică într-un context istoric ce-l favorizează, acțiunea e plasată cu multe decenii în urmă, pe timpul marii crize, și romanul curge linear, având o construcție cuminte, tradițională și ușor de asimilat. Hans Fallada e un pseudonim împrumutat din povestirile fraților Grimm. Rudolf Ditzen, pe numele său adevărat, a trăit între anii 1893 – 1947 și, după cum putem lesne observa, viața sa acoperă cea mai neagră perioadă din istoria omenirii. A avut o existență tumultuoasă, marcată de accidente și excese neobișnuite, asemenea epocii din care a făcut parte. Un scriitor prolific căruia Editura Polirom i-a tradus două titluri, unul în 2012 – Singur în Berlin, și al doilea recent, în 2015, asupra căruia ne vom ostoi privirea. Biografia sa intimă intră în contradicție flagrantă cu stilul liniștit, curgător, limpede al scriiturii. Dependența de morfină, omorârea unui prieten în timpul unui duel, tentativa de suicid, șubreda sănătate mintală rămân, după încheierea lecturii, simple curiozități biografice, nimic din aceste metehne lumești nu transpare dincolo de „pânza freatică” a textului. Poate doar fina observație psihologică, așa cum am mai întâlnit-o și la Virginia Woolf, s-ar topi într-o subtilă și discretă sugestie autoreferențială. Însă textul literar își are propria viață, o confirmă lectura acestei cărți, la peste 80 de ani de la apariție.
Romanul lui Fallada urmărește cu scrupulozitate destinul unui cuplu de tineri, Johannes Pinneberg și Emma Mörschel (Mielușica), ambii în vârstă de 23 de ani, în perioada ce avea să preceadă ascensiunea nazismului și resurecția antisemitismului. Cei doi își programează o vizită la un cabinet ginecologic în vederea identificării unei metode de contracepție cât mai sigure, dar află, mirați, contrariați, în cele din urmă… fericiți, că e prea târziu, că vor avea un copil. Și din acest punct cerul existenței lor se înnorează, Pinneberg ascunde o habă de vreme faptul că e căsătorit, pentru a-și păstra locul de muncă. În cele din urmă e concediat și se mută împreună cu soția la Berlin, la mama sa, damă de consumație, de care nu îl leagă mai nimic, e ajutat să se angajeze vânzător la magazinul de confecții Mandel, de unde va fi din nou dat afară, li se va naște un băiat, iar finalul cărții îi găsește pe toți trei într-o colonie din afara Berlinului, disperați, dar încă neacceptând compromisuri jenante. Am „înșurubat” un schelet neutru, fără a căuta cauzalități, fără a intra în detalii de budoar, fără a explica unele decizii și rateuri, fără a invoca alte personaje, calitățile și rolul pe care l-au jucat în viața celor doi. Lectura cărții ar fi cea mai bună completare, o incarnare a scheletului de mai sus.
În această carte m-au copleșit detaliile, mediul periferic, „oamenii mărunți”, relațiile dintre ei, observația psihologică, oglindirea istoriei mari în gesturi minore și aparent nesemnificative, ruptura dintre clasele sociale, căci, după cum am putut vedea, subiectul în sine e lipsit de spectaculozitate, e aproape anost, o felie de viață. Dacă neputința ar avea chip, atunci imaginea lui Pinneberg din rândurile ce urmează e revelatoare: Se trântește pe canapeaua mare și zace așa, cu fața în mâini, zace mult timp nemișcat. Da, se simte mărunt și amărât, țipă și se târăște și dă din coate pentru a-și găsi locul în viață, dar își merită oare locul? E un nimic. (pag. 220) Ura, inechitatea socială, excluziunea au generat un cocteil ce avea să arunce în aer o lume-ntreagă.
Romanul lui Fallada, din punct de vedere compozițional, e o prelungire a cutumei tradiționaliste, iar din perspectiva observației critice se apropie de canavaua naturalistă, cu intarsii mizerabiliste. Personajele pun întrebări abrupte, nu se menajează mai deloc, trăiesc situații umilitoare, kafkiene, cu accente distopice (controlul asupra angajaților, îndeplinirea cotei de vânzare), angajarea la Mandel e pentru Pinneberg o corvoadă înjositoare. Mielușica ajunge să cârpească ciorapi pe la casele unor doamne care uită să o mai plătească, banii din șomaj le sunt insuficienți, sunt obligați să încropească liste de cheltuieli lunare, să-și lase copilul mic nesupravegheat timp de 5-6 ore. Degradarea treptată a celor doi nu poate fi împiedicată, cu toate că finalul cărții mai păstrează o brumă de speranță, e încurajator chiar. Ceea ce nu au pierdut niciodată protagoniștii rămâne candoarea.
Sărăcia favorizează apariția nazismului, textul surprinde gestația acestui flagel criminal, în egală măsură „fixează” și apetența altora pentru comunism. Ni se înfățișează o lume măruntă, pătrunsă de mici orgolii provinciale, de zbateri și convulsii sociale în care pâra, șantajul, aluziile compromițătoare fac parte din meniul cotidian, otrăvind relațiile colocviale și profesionale. Disparițiile misterioase ale unor personaje, aparițiile la fel de inopinate ne duc cu gândul la o lume nesigură, fragilă, gata în orice clipă să se surpe. Și cu toate astea există și prietenii necondiționate (Heilbutt) și gesturi mărinimoase, neașteptate. Nașterea fiului e un prilej de reflecție și de rememorare a clipelor de iubire, iar discuțiile dintre tați, la maternitate, consumă ceea ce numim câteodată „apologia clișeului”. Experiențele noastre sunt similare, obsesiv-repetitive și atunci cum mai izbutește o astfel de experiență să devină totuși unică și irepetabilă? Hans Fallada reușește în literatură ceea ce va reuși mult mai târziu Andy Warhol în sfera artelor vizuale, adică să sublimeze clișeul, să reproducă dialoguri și situații cotidiene cu fidelitatea unui metronom.
_____
Hans Fallada, Și acum ce facem, micuțule?, Editura Polirom, 2015, 368 pag.

Articol publicat în revista Contrafort  Nr. 1-2 (245-246), ianuarie-februarie 2016