Talex

Am găsit cartea într-un anticariat, în singurul care a mai rămas în oraș, și am fost atras iremediabil de (aparenta, spun acum) contradicție a titlului – Istoria ca viitor, termeni care la prima vedere nu ar putea locui într-o vecinătate imediată: istoria operează, indiscutabil, cu pagini și secvențe ale trecutului peste care plasează interpretări „interesate”, contextuale, și doar forța ei anticipatoare, prin alternanța discretă a perspectivelor, proiectează în câmpul imaginar al conștiinței posibilitățile unei înțelegeri acute a prezentului și – de ce nu – a viitorului – („Și, pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.” p. 192).
Volumul Anei Blandiana, apărut la Editura Humanitas în 2017, cu titlul complet – Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini – aduce în actualitate problematicile majore ale societății românești, tarele postdecembriste cu rădăcini adânci în deceniile din urmă, zbaterile chinuite ale unei populații aflate în degringoladă. Conferințele, susținute cu diferite ocazii și adunate acum în volum, devoalează butaforia comunistă și postcomunistă, deconspiră regia brutală și recuzita de carton ale regimului politic fie de dinainte, fie de după căderea comunismului, întreg eșafodajul mistificării și al coruperii instituțiilor, coregrafia jalnică a imposturii și igrasia morală a veleitarilor cocoțați în funcții publice.
Textele incluse în volum au vârste diferite, unele sunt scrise în anii nouăzeci, la scurt timp după Revoluție și Mineriade, altele traversează tranziția, anii două mii și ajung până aproape de timpul nostru, la fel de actuale, vii și pulsatile prin ideile ocrotitoare pe care le conțin. Pericolele ce ne pândesc nu au slăbit, pare să ne sugereze autoarea, și-au schimbat veșmântul, și-au perfecționat cu șiretenie stratagemele și, în consecință, se pot strecura chiar prin intermediul bunelor intenții, prin epiderma gesturilor altruiste.
Eu am trăit în viitorul vostru – decreta Vladimir Bukovski într-unul din interviuri, o afirmație dură, riscantă, care îl plasa într-o poziție vulnerabilă și marginală, îl îndepărta totodată de elanul unificator european, de optimismul cvasigeneral. Însă a o neglija ab initio, a o arunca la coșul de gunoi al ideilor decrepite, fără un minim efort de filtrare și-n lipsa unor interogații obligatorii, poate fi o greșeală regretabilă, un hiatus al reflecției.
Grupate tematic în trei capitole – Convertibilitatea suferinței, Fragmente esticedespre libertate și La ce bun poeții în vremuri de restriște?, conferințele reprezintă un intens exercițiu de antrenare a memoriei, de „terapie prin adevăr”, cum numea Adam Michnik dezideratul de însănătoșire al est-europenilor. Textele scrise în anii nouăzeci pansează răni deschise și dau un diagnostic extrem de precis, concluzii dureroase și observații critice la adresa unei clase politice definitiv maculate. Frapează cu adevărat rapiditatea reacției, luciditatea analizei, promptitudinea intervenției publice, textele lasă impresia că scriitoarea Ana Blandiana înțelege evenimentele ce aveau să modeleze fizionomia următoarelor două decenii în timp ce acestea se desfășoară, le divulgă cu intransigență făcătura și intențiile ascunse. Ceea ce unii intelectuali au refuzat să vadă și să accepte, din comoditate sau dintr-un interes pecuniar, ceea ce oamenii simpli au înțeles peste ani, textele Istoriei ca viitor o spun răspicat, aproape concomitent cu producerea evenimentelor, fără patimi apăsate și fără iluzii otrăvitoare. Vocea autoarei e cu atât mai credibilă cu cât refuză înregimentarea politică, neacceptând sub nicio formă beneficii directe sau indirecte, trocul încetățenit, ea rămâne un observator onest și fidel al realității pentru că „[…] intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale”.
Răspunsul este o întrebare. Interogațiile grave ale autoarei decortichează stări de fapt îngrijorătoare pe care omul recent nu le poate evita și-n care e prins ca într-o invizibilă pânză de păianjen. Avem parte de pagini generoase din care se poate cita cu sentimentul răvășitor al încuvântării esențialului – („Justiția este ea însăși, în cele din urmă, o formă de memorie.” p. 35), parabola corsetului, nevroza libertății – („[…] descoperea cu spaimă că a fi liber este mai greu decât a nu fi liber.” p. 47), paradoxul interdicției și al cenzurii – („Interdicția a fost mai creatoare decât libertatea, dragostea și dăruirea s-au conservat mai bine în suferință decât în indiferență și consum.” p. 56), suferința ca patrimoniu și convertibilitatea acesteia în valori etice și estetice, reflecții despre poezie – („Căci poezia este cea care ne dă, ca un al șaselea simț, sentimentul prezenței ALTUIA în lumea înconjurătoare.” p. 74), situarea solidarității – („Solidaritatea este superlativul libertății.” p. 76), esența democrației – („Secretul democrației este în ultimă instanță un secret al proporțiilor și constă în înțelepciunea de a nu da nimănui o parte de putere atât de mare încât să poată naște ispita de a fi luată în întregime.” p. 77), neajunsul democrației – („Imperfecțiunea democrației constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiți pentru ea. Ei au obținut dreptul de a alege, dar nu și știința de a alege, […] p. 124), disoluția comunismului – („Comunismul nu a fost înfrânt nici de disidenți, nici de opozanți, nici de revoluții, ci de propria sa aberație economică.” p. 158), gânduri despre libertate – (Nu te simți liber decât atunci când te eliberezi sau când îți simți libertatea amenințată de o interdicție sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negația ei sau este locuită de valorile interdependenței.” p. 131), nocivitatea comunismului – (Deconstrucția memoriei – crimă în egală măsură contra naturii și contra istoriei – este opera primordială a comunismului.” p. 139), corectitudinea politică – cămașa de forță, noua dogmă, noua religie universală care instaurează o cenzură interioară cu efecte devastatoare – (Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare.” p. 195), iarăși despre poezie –([…] într-o lume în care se vorbește și se scrie atât de mult, rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea.” p. 162), despre mecanismele interioare ale acesteia – („Elocvența poeziei nu se mai măsoară prin dezlănțuirea cuvintelor, ci prin liniștea dintre ele. Idealul devine să exprimi puțin, să sugerezi mult.” p. 163), compromisul și compromiterea creației – (Prin fiecare vers scris, poetul își compromite poezia ascunsă, perfecțiunea bănuită de el. La limită, poetul, marele poet, n-ar trebui să scrie nici un vers.” p. 164).
Textele Anei Blandiana pun față în față concepte fundamentale, într-un exercițiu de oglindire reciprocă, cenzura politică vs. cenzura economică, omul din est vs. omul din vest, idealizarea vs. necunoașterea, rediscută și resuscită o sintagmă demonetizată între timp – „rezistența prin cultură”, iată că a rezista prin cultură nu înseamnă a te împotrivi eroic, cu arțag, ci a supraviețui prin cultură, prin intermediul acestui ultim refugiu al libertății interioare, astfel recitită sintagma „rezistă” în continuare. În cazul scriitoarei Ana Blandiana nu putem trece cu vederea rolul esențial pe care l-a avut în crearea Muzeului Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, un loc dedicat memoriei. Închei cu acest îndemn – Trebuie să rămânem în continuare atenți la propria noastră definiție. Istoria ca viitor – farmecul unei lecturi întâmplătoare!
_______
Ana Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura
Humanitas, 2017, 208 pag.