Radu Pavel Gheo e scriitorul de care te-ai atașat fără să vrei, cel pe care l-ai descoperit în timpul studenției și care a contribuit decisiv la formarea ta intelectuală, un scriitor care ți-a arătat că se poate scrie despre lucruri serioase și cu fruntea descrețită, fără a impune o mină aferată sau un sofisticat rictus academic. O bună vreme, am considerat că pentru a scrie (bine) literatură trebuie să faci abstracție de realitate, să o ascunzi cât mai adânc, negând-o, că literatura ține, în primul rând, de imaginație, e un fruct savuros al fantasmării, că ficțiunea e un fel de visătorie imaculată, în care plonjezi eliberat de orice constrângeri contextuale, în definitiv, că realitatea nu face decât să paralizeze și să paraziteze metamorfoza textului în literatură. Și toate astea de frica întrebării: cum devine un simplu text literatură?, ce ingrediente magice îi facilitează transformarea, parcursul de la o logică înșiruire de cuvinte, la o emanație estetizantă?
Filiația cu realitatea istorică, socială, culturală e în schimb inevitabilă, necesară și obligatorie, o descendență pe care nu o putem contrazice și nici anula definitiv. În volumul Un drum cu Ceapă, subintitulat cât se poate de sugestiv – clipuri și povești, Radu Pavel Gheo proiectează instantanee ale cotidianului, mici reprize de vivisecție socială și psihologică, colocvialități „nevinovate”, pe care le subsumează unei intenții de devoalare a moravurilor, cutumelor, prejudecăților, clișeelor ce se revarsă necontenit de la o generație la alta. Clipurile lui Radu Pavel Gheo țintesc fără milă tarele, reflexele și apucăturile unor indivizi anoști, banalitățile paralizante și cumva înăbușitoare, cinismul insurmontabil, delațiunea obraznică și malversațiunea, detaliul declanșator al acestor fapte.
Să scrii despre banalitate fără a fi câtuși de puțin banal! Să cauți sensul și plenitudinea în cel mai mărunt gest, abia schițat. Crochiurile lui Radu Pavel Gheo tratează teme majore, îndoite cu umor și ironie savuroasă, acestea constituie o fișă clinică, un diagnostic al carențelor și deficiențelor ce scaldă societatea românească. Din cele 33 de texte ce alcătuiesc acest volum, doar ultimele trei nu corespund acestei structuri și analogii caragialești, poveștile care închid volumul sunt scrise într-un alt registru, mai grav și mai sobru, respiră un aer supranatural și bizar, apropiind absurdul (inexplicabil) și magicul (frapant).
Radu Pavel Gheo își populează lumea cărții cu personaje obișnuite, cu oameni „mici”, călcați de istorie, pe care îi poți întâlni oriunde și oricând, indivizi anoști, cu o personalitate fisurată, dar foarte vocali și prezenți. De la primul la ultimul text, vor ieși la suprafață – o sinucidere provocată, încurajată violent; turnătoria generalizată; ine­vitabila pervertire a omului; experiențe adolescentine și prostituția mascată; lungul chin al cetățeanului cu birocrația; răutatea gratuită, exploatatoare; omul „mărunt”, oțărât, plăcerea perfidă de a face rău și hlizeala de după; degradarea jurnalismului de televiziune, căutarea senzaționalului cu orice preț; senectutea degradantă și goana oarbă după rating; impostura bisericii; inutilitatea unor reforme administrative; ecouri ale holocaustului și inofensive porniri criminale; banalitatea ca formă a libertății; problematicile „educației sexuale” și fățărnicia adulților; discrepanța enormă dintre discurs (proiecție) și faptă (realitate); caractere și tipologii umane previzibile, prejudecăți și gesturi moștenite; aceeași ruptură dintre imaginea edulcorată și realitatea brută, tristețea din spatele tăcerii; candoare și umanitate; realitatea coti­diană, ca sursă de inspirație, oferă material de lucru din plin, însă doar supus unei intense fertilizări literare acesta capătă valoare estetică; universul copilăriei cu toate curiozitățile, inclusiv cele sexuale; avântul adolescentin și comoditatea resemnării; minciuni nevinovate în siajul supraviețuirii și al micilor avantaje ale socializării; vechiul securist, beneficiar al soldelor, minimalizând violența; demitizarea oarbelor nostalgii; inadaptarea și traumele pe care le presupune; realități feroviare; timpul suspendat; umorul involuntar; întâmplări familiale și sacrificii inevitabile.
Volumul lui Radu Pavel Gheo deschide o perspectivă inedită asupra banalității din care stoarce, cu efect multiplicator, imaginea caricată a lumii în care trăim. Fraze și expresii de genul celor întâlnite în text auzim la tot pasul, ne copleșesc prin omniprezență – („Da, altfel erau oamenii pe vremea aia, ascultați-mă pe mine. Nu mai e lumea cum era.” p. 18), ipostaza umilitoare a cetățeanului – („[…] aplecându-se în dreptul ferestruicii de la ghișeu.” p. 28), impersonalul și inocentul – („S-a greșit undeva.” p. 31) certitudinea mulțumitoare – („Nu mai e respect, aia e! Nu mai e educație”. p. 41), bășcăliaargumentului – („[…]dar tu ești prea tinerel ca să ții minte.” p. 147), refrenul – („Nenea, îmi dai și mie un leu?” p. 156), inventarea unei lumi care n-a existat în realitate – („Dar pe vremea aia oamenii erau mult mai apropiați, nu ca acum.” p. 158). Un drum cu Ceapă e un antidot.
_______
Radu Pavel Gheo, Un drum cu Ceapă. Clipuri și povești, Ed. Polirom, 2020, 224 pag.

Read Full Post »

Coincidența face să mă întâlnesc din nou, într-o perioadă estivală, la o distanță de patru ani, cu vocea unui scriitor pe care o prețuiesc pentru subiectivitatea asumată, pentru pasiunea și migala cu care își construiește și urmărește apoi personajele. Găseam romanul Lunetistul atipic și neconvențional, îndepărtându-se salutar de trendul generalizat al romanului românesc postcomunist, și era dătător de speranță că se poate scrie altfel. Notam atunci – „Romanul românesc de după revoluție suferă de o anumită omogenitate tematică, obsesii ideologice comune, raportări identice, încât ieșirea din tipar, părăsirea granițelor naturale, vizitarea unui alt topos, reîncadrarea decorului, recursul la o onomastică „străină” îmi apar ca o noutate demnă de remarcat, revigorantă”. Fără să știu că observația își va păstra valabilitatea și-n cazul unei alte cărți a autorului.
Romanul Apropierea e scris de Marin Mălaicu-Hondrari înainte de Lunetistul, îl precedă așadar (aș îndrăzni să spun acum că îl anunță), cu un titlu pe care contextul social actual îl scoate în evidență, îl „recalibrează”, așezându-l, alături de o amară ironie involuntară, pe contrasens. Apărut în 2010, romanul s-a bucurat destul de repede de două reeditări, în 2014 și în 2019, și de o adaptare cinematografică în regia lui Tudor Giurgiu. Extrem de personal și pasional, nocturn, luminiscent, multiplicat în voci narative distincte, fiecare capitol al romanului constituie confesiunea unui personaj, și alternanța mărturisirilor, punctele de vedere subiective și totodată autentice vin să acopere goluri dureroase, realități nespuse, întârziate sau pur și simplu să completeze o imagine alterată. Numai că întotdeauna își face loc o vagă bănuială, aceeași implacabilă idee că nu poți comunica niciodată pe deplin, că ceva rămâne nespus, pe dinafară, improbabil, în prelungirea stingheră a unui gând.
Mai toate personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari au în comun dragostea pentru literatură, pe care și-o cultivă intens, predispoziția pentru scris, notații personale și autoreferențialitate – („[…] vorbea despre mine pe înțelesul meu. […] intenția mea era de a scrie un text despre cum un cititor descoperă un autor și în același timp (și numai atunci) se descoperă și pe sine.” – p. 143), o pasiune uneori obsesivă și bolnăvicioasă, alteori eliberatoare și tămăduitoare, peste care e țesută diegeza unui joc periculos, plin de suspans, urmăritor, în viteză, marcat de situații limită, ilegalități și dispariții inopinate, potriviri (ne)verosimile. Răsucite caleidoscopic, candoarea, tandrețea, concupiscența, frivolitatea, melancolia (pe filieră argentiniană), autodafé-ul, sensibilitatea atroce și vulnerabilitățile indicibile, alcoolul și tutunul, reflexul mecanic și autosuficiența, privirea întinsă spre linia orizontului, violența, fantasmele și pulsațiile carnale, instinctul și dorințele reprimate, paradoxul și tentația interdicției împing Apropierea într-un spațiu literar vibrant și voluptuos, distinct și inconfundabil. Un autor care scrie despre tine!
Pe cât de simplu e în arhitectura sa interioară, cu o construcție deloc pretențioasă, voci narative ce se succed de la un capitol la altul, chiar dacă istoria nu curge într-o perfectă consecutivitate cronologică, pe atât de viu, intens senzorial, vizual și olfactiv, e în detalii, în observații psihologice, în efervescența reflecțiilor, în directețea replicilor și a umorului, în policromia senzațiilor, în mici și „insignifiante” descrieri. Încă o dată textul literar confirmă ideea că fragmentul, partea incompletă, jumătatea (in)vizibilă, ambiguitatea voită, posibilitatea unei schimbări de traiectorie în ultimă instanță, umbrele lăsate intenționat au o forță de proiecție și reconstituire ficțională infinit mai mare decât o poveste luminoasă și transparentă, înșirată cap-coadă.
Apropierea (sau apropierea despărțirii?) aduce un omagiu discret literaturii sud-americane, trec prin paginile cărții, filigranați, Borges, Julio Cortázar, Roberto Bolaño, Pablo Neruda, Nicanor Parra, dar și autori români – Angela Marinescu, Gellu Naum, priviți prin fascinanta lupă a lecturii și a unei invitații indirecte spre o explorare literară profundă. Șase personaje naratoare își „torc” poveștile care se suprapun tectonic, se intersectează parțial, vin în continuitatea celorlalte, intră într-un joc al complementarității reciproce, schimbând, atunci când e cazul, focalizarea și perspectiva, un joc al oglinzilor în care fiecare personaj e realitate brută și proiecție fantasmagorică, într-o concomitență înșelătoare.
Apropierea e o carte despre tribulația despărțirilor, a căutării de sine, căci asta fac cei trei poeți Adrian, The Grate și Lidia (la madre de la poesía) când se prind într-un legământ prin care vor dispărea timp de cinci ani, fără să mai dea vreun semn de viață, mai puțin Dan Parfenie, singurul care nu acceptă condițiile pactului extrem. Și de aici personajele intră într-o logică a solitudinii, a îndepărtării, orașele și locurile se perindă indiferente, Córdoba, Madrid, Berlin, Sibiu, Cluj, porturile mediteraneene, cu întoarceri succesive și revizitări angoasante, prinse între alegeri oarbe, aproape imposibile. Ies la iveală farmecul și duritatea emigrației, povești de dragoste electrizante – („Javier zice că oricine stă cu mine mai mult de zece minute sfârșește prin a se îndrăgosti de mine.” – p. 12), subîntinse de drame individuale marcante, privite din ambele perspective, masculină și feminină, un exercițiu de introspecție emoționant și bulversant, escapade amoroase halucinante, promisiuni înflăcărate și dezabuzări inevitabile, o nelipsită intrigă polițistă ce alimentează tensiunea narativă și duce suspansul către vârful aisbergului.
_______
Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, Editura Polirom, 2019, 248 pag.

Read Full Post »

Am găsit cartea într-un anticariat, în singurul care a mai rămas în oraș, și am fost atras iremediabil de (aparenta, spun acum) contradicție a titlului – Istoria ca viitor, termeni care la prima vedere nu ar putea locui într-o vecinătate imediată: istoria operează, indiscutabil, cu pagini și secvențe ale trecutului peste care plasează interpretări „interesate”, contextuale, și doar forța ei anticipatoare, prin alternanța discretă a perspectivelor, proiectează în câmpul imaginar al conștiinței posibilitățile unei înțelegeri acute a prezentului și – de ce nu – a viitorului – („Și, pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.” p. 192).
Volumul Anei Blandiana, apărut la Editura Humanitas în 2017, cu titlul complet – Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini – aduce în actualitate problematicile majore ale societății românești, tarele postdecembriste cu rădăcini adânci în deceniile din urmă, zbaterile chinuite ale unei populații aflate în degringoladă. Conferințele, susținute cu diferite ocazii și adunate acum în volum, devoalează butaforia comunistă și postcomunistă, deconspiră regia brutală și recuzita de carton ale regimului politic fie de dinainte, fie de după căderea comunismului, întreg eșafodajul mistificării și al coruperii instituțiilor, coregrafia jalnică a imposturii și igrasia morală a veleitarilor cocoțați în funcții publice.
Textele incluse în volum au vârste diferite, unele sunt scrise în anii nouăzeci, la scurt timp după Revoluție și Mineriade, altele traversează tranziția, anii două mii și ajung până aproape de timpul nostru, la fel de actuale, vii și pulsatile prin ideile ocrotitoare pe care le conțin. Pericolele ce ne pândesc nu au slăbit, pare să ne sugereze autoarea, și-au schimbat veșmântul, și-au perfecționat cu șiretenie stratagemele și, în consecință, se pot strecura chiar prin intermediul bunelor intenții, prin epiderma gesturilor altruiste.
Eu am trăit în viitorul vostru – decreta Vladimir Bukovski într-unul din interviuri, o afirmație dură, riscantă, care îl plasa într-o poziție vulnerabilă și marginală, îl îndepărta totodată de elanul unificator european, de optimismul cvasigeneral. Însă a o neglija ab initio, a o arunca la coșul de gunoi al ideilor decrepite, fără un minim efort de filtrare și-n lipsa unor interogații obligatorii, poate fi o greșeală regretabilă, un hiatus al reflecției.
Grupate tematic în trei capitole – Convertibilitatea suferinței, Fragmente esticedespre libertate și La ce bun poeții în vremuri de restriște?, conferințele reprezintă un intens exercițiu de antrenare a memoriei, de „terapie prin adevăr”, cum numea Adam Michnik dezideratul de însănătoșire al est-europenilor. Textele scrise în anii nouăzeci pansează răni deschise și dau un diagnostic extrem de precis, concluzii dureroase și observații critice la adresa unei clase politice definitiv maculate. Frapează cu adevărat rapiditatea reacției, luciditatea analizei, promptitudinea intervenției publice, textele lasă impresia că scriitoarea Ana Blandiana înțelege evenimentele ce aveau să modeleze fizionomia următoarelor două decenii în timp ce acestea se desfășoară, le divulgă cu intransigență făcătura și intențiile ascunse. Ceea ce unii intelectuali au refuzat să vadă și să accepte, din comoditate sau dintr-un interes pecuniar, ceea ce oamenii simpli au înțeles peste ani, textele Istoriei ca viitor o spun răspicat, aproape concomitent cu producerea evenimentelor, fără patimi apăsate și fără iluzii otrăvitoare. Vocea autoarei e cu atât mai credibilă cu cât refuză înregimentarea politică, neacceptând sub nicio formă beneficii directe sau indirecte, trocul încetățenit, ea rămâne un observator onest și fidel al realității pentru că „[…] intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale”.
Răspunsul este o întrebare. Interogațiile grave ale autoarei decortichează stări de fapt îngrijorătoare pe care omul recent nu le poate evita și-n care e prins ca într-o invizibilă pânză de păianjen. Avem parte de pagini generoase din care se poate cita cu sentimentul răvășitor al încuvântării esențialului – („Justiția este ea însăși, în cele din urmă, o formă de memorie.” p. 35), parabola corsetului, nevroza libertății – („[…] descoperea cu spaimă că a fi liber este mai greu decât a nu fi liber.” p. 47), paradoxul interdicției și al cenzurii – („Interdicția a fost mai creatoare decât libertatea, dragostea și dăruirea s-au conservat mai bine în suferință decât în indiferență și consum.” p. 56), suferința ca patrimoniu și convertibilitatea acesteia în valori etice și estetice, reflecții despre poezie – („Căci poezia este cea care ne dă, ca un al șaselea simț, sentimentul prezenței ALTUIA în lumea înconjurătoare.” p. 74), situarea solidarității – („Solidaritatea este superlativul libertății.” p. 76), esența democrației – („Secretul democrației este în ultimă instanță un secret al proporțiilor și constă în înțelepciunea de a nu da nimănui o parte de putere atât de mare încât să poată naște ispita de a fi luată în întregime.” p. 77), neajunsul democrației – („Imperfecțiunea democrației constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiți pentru ea. Ei au obținut dreptul de a alege, dar nu și știința de a alege, […] p. 124), disoluția comunismului – („Comunismul nu a fost înfrânt nici de disidenți, nici de opozanți, nici de revoluții, ci de propria sa aberație economică.” p. 158), gânduri despre libertate – (Nu te simți liber decât atunci când te eliberezi sau când îți simți libertatea amenințată de o interdicție sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negația ei sau este locuită de valorile interdependenței.” p. 131), nocivitatea comunismului – (Deconstrucția memoriei – crimă în egală măsură contra naturii și contra istoriei – este opera primordială a comunismului.” p. 139), corectitudinea politică – cămașa de forță, noua dogmă, noua religie universală care instaurează o cenzură interioară cu efecte devastatoare – (Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare.” p. 195), iarăși despre poezie –([…] într-o lume în care se vorbește și se scrie atât de mult, rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea.” p. 162), despre mecanismele interioare ale acesteia – („Elocvența poeziei nu se mai măsoară prin dezlănțuirea cuvintelor, ci prin liniștea dintre ele. Idealul devine să exprimi puțin, să sugerezi mult.” p. 163), compromisul și compromiterea creației – (Prin fiecare vers scris, poetul își compromite poezia ascunsă, perfecțiunea bănuită de el. La limită, poetul, marele poet, n-ar trebui să scrie nici un vers.” p. 164).
Textele Anei Blandiana pun față în față concepte fundamentale, într-un exercițiu de oglindire reciprocă, cenzura politică vs. cenzura economică, omul din est vs. omul din vest, idealizarea vs. necunoașterea, rediscută și resuscită o sintagmă demonetizată între timp – „rezistența prin cultură”, iată că a rezista prin cultură nu înseamnă a te împotrivi eroic, cu arțag, ci a supraviețui prin cultură, prin intermediul acestui ultim refugiu al libertății interioare, astfel recitită sintagma „rezistă” în continuare. În cazul scriitoarei Ana Blandiana nu putem trece cu vederea rolul esențial pe care l-a avut în crearea Muzeului Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, un loc dedicat memoriei. Închei cu acest îndemn – Trebuie să rămânem în continuare atenți la propria noastră definiție. Istoria ca viitor – farmecul unei lecturi întâmplătoare!
_______
Ana Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura
Humanitas, 2017, 208 pag.

Read Full Post »