Talex

Radu Pavel Gheo e scriitorul de care te-ai atașat fără să vrei, cel pe care l-ai descoperit în timpul studenției și care a contribuit decisiv la formarea ta intelectuală, un scriitor care ți-a arătat că se poate scrie despre lucruri serioase și cu fruntea descrețită, fără a impune o mină aferată sau un sofisticat rictus academic. O bună vreme, am considerat că pentru a scrie (bine) literatură trebuie să faci abstracție de realitate, să o ascunzi cât mai adânc, negând-o, că literatura ține, în primul rând, de imaginație, e un fruct savuros al fantasmării, că ficțiunea e un fel de visătorie imaculată, în care plonjezi eliberat de orice constrângeri contextuale, în definitiv, că realitatea nu face decât să paralizeze și să paraziteze metamorfoza textului în literatură. Și toate astea de frica întrebării: cum devine un simplu text literatură?, ce ingrediente magice îi facilitează transformarea, parcursul de la o logică înșiruire de cuvinte, la o emanație estetizantă?
Filiația cu realitatea istorică, socială, culturală e în schimb inevitabilă, necesară și obligatorie, o descendență pe care nu o putem contrazice și nici anula definitiv. În volumul Un drum cu Ceapă, subintitulat cât se poate de sugestiv – clipuri și povești, Radu Pavel Gheo proiectează instantanee ale cotidianului, mici reprize de vivisecție socială și psihologică, colocvialități „nevinovate”, pe care le subsumează unei intenții de devoalare a moravurilor, cutumelor, prejudecăților, clișeelor ce se revarsă necontenit de la o generație la alta. Clipurile lui Radu Pavel Gheo țintesc fără milă tarele, reflexele și apucăturile unor indivizi anoști, banalitățile paralizante și cumva înăbușitoare, cinismul insurmontabil, delațiunea obraznică și malversațiunea, detaliul declanșator al acestor fapte.
Să scrii despre banalitate fără a fi câtuși de puțin banal! Să cauți sensul și plenitudinea în cel mai mărunt gest, abia schițat. Crochiurile lui Radu Pavel Gheo tratează teme majore, îndoite cu umor și ironie savuroasă, acestea constituie o fișă clinică, un diagnostic al carențelor și deficiențelor ce scaldă societatea românească. Din cele 33 de texte ce alcătuiesc acest volum, doar ultimele trei nu corespund acestei structuri și analogii caragialești, poveștile care închid volumul sunt scrise într-un alt registru, mai grav și mai sobru, respiră un aer supranatural și bizar, apropiind absurdul (inexplicabil) și magicul (frapant).
Radu Pavel Gheo își populează lumea cărții cu personaje obișnuite, cu oameni „mici”, călcați de istorie, pe care îi poți întâlni oriunde și oricând, indivizi anoști, cu o personalitate fisurată, dar foarte vocali și prezenți. De la primul la ultimul text, vor ieși la suprafață – o sinucidere provocată, încurajată violent; turnătoria generalizată; ine­vitabila pervertire a omului; experiențe adolescentine și prostituția mascată; lungul chin al cetățeanului cu birocrația; răutatea gratuită, exploatatoare; omul „mărunt”, oțărât, plăcerea perfidă de a face rău și hlizeala de după; degradarea jurnalismului de televiziune, căutarea senzaționalului cu orice preț; senectutea degradantă și goana oarbă după rating; impostura bisericii; inutilitatea unor reforme administrative; ecouri ale holocaustului și inofensive porniri criminale; banalitatea ca formă a libertății; problematicile „educației sexuale” și fățărnicia adulților; discrepanța enormă dintre discurs (proiecție) și faptă (realitate); caractere și tipologii umane previzibile, prejudecăți și gesturi moștenite; aceeași ruptură dintre imaginea edulcorată și realitatea brută, tristețea din spatele tăcerii; candoare și umanitate; realitatea coti­diană, ca sursă de inspirație, oferă material de lucru din plin, însă doar supus unei intense fertilizări literare acesta capătă valoare estetică; universul copilăriei cu toate curiozitățile, inclusiv cele sexuale; avântul adolescentin și comoditatea resemnării; minciuni nevinovate în siajul supraviețuirii și al micilor avantaje ale socializării; vechiul securist, beneficiar al soldelor, minimalizând violența; demitizarea oarbelor nostalgii; inadaptarea și traumele pe care le presupune; realități feroviare; timpul suspendat; umorul involuntar; întâmplări familiale și sacrificii inevitabile.
Volumul lui Radu Pavel Gheo deschide o perspectivă inedită asupra banalității din care stoarce, cu efect multiplicator, imaginea caricată a lumii în care trăim. Fraze și expresii de genul celor întâlnite în text auzim la tot pasul, ne copleșesc prin omniprezență – („Da, altfel erau oamenii pe vremea aia, ascultați-mă pe mine. Nu mai e lumea cum era.” p. 18), ipostaza umilitoare a cetățeanului – („[…] aplecându-se în dreptul ferestruicii de la ghișeu.” p. 28), impersonalul și inocentul – („S-a greșit undeva.” p. 31) certitudinea mulțumitoare – („Nu mai e respect, aia e! Nu mai e educație”. p. 41), bășcăliaargumentului – („[…]dar tu ești prea tinerel ca să ții minte.” p. 147), refrenul – („Nenea, îmi dai și mie un leu?” p. 156), inventarea unei lumi care n-a existat în realitate – („Dar pe vremea aia oamenii erau mult mai apropiați, nu ca acum.” p. 158). Un drum cu Ceapă e un antidot.
_______
Radu Pavel Gheo, Un drum cu Ceapă. Clipuri și povești, Ed. Polirom, 2020, 224 pag.