Coincidența face să mă întâlnesc din nou, într-o perioadă estivală, la o distanță de patru ani, cu vocea unui scriitor pe care o prețuiesc pentru subiectivitatea asumată, pentru pasiunea și migala cu care își construiește și urmărește apoi personajele. Găseam romanul Lunetistul atipic și neconvențional, îndepărtându-se salutar de trendul generalizat al romanului românesc postcomunist, și era dătător de speranță că se poate scrie altfel. Notam atunci – „Romanul românesc de după revoluție suferă de o anumită omogenitate tematică, obsesii ideologice comune, raportări identice, încât ieșirea din tipar, părăsirea granițelor naturale, vizitarea unui alt topos, reîncadrarea decorului, recursul la o onomastică „străină” îmi apar ca o noutate demnă de remarcat, revigorantă”. Fără să știu că observația își va păstra valabilitatea și-n cazul unei alte cărți a autorului.
Romanul Apropierea e scris de Marin Mălaicu-Hondrari înainte de Lunetistul, îl precedă așadar (aș îndrăzni să spun acum că îl anunță), cu un titlu pe care contextul social actual îl scoate în evidență, îl „recalibrează”, așezându-l, alături de o amară ironie involuntară, pe contrasens. Apărut în 2010, romanul s-a bucurat destul de repede de două reeditări, în 2014 și în 2019, și de o adaptare cinematografică în regia lui Tudor Giurgiu. Extrem de personal și pasional, nocturn, luminiscent, multiplicat în voci narative distincte, fiecare capitol al romanului constituie confesiunea unui personaj, și alternanța mărturisirilor, punctele de vedere subiective și totodată autentice vin să acopere goluri dureroase, realități nespuse, întârziate sau pur și simplu să completeze o imagine alterată. Numai că întotdeauna își face loc o vagă bănuială, aceeași implacabilă idee că nu poți comunica niciodată pe deplin, că ceva rămâne nespus, pe dinafară, improbabil, în prelungirea stingheră a unui gând.
Mai toate personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari au în comun dragostea pentru literatură, pe care și-o cultivă intens, predispoziția pentru scris, notații personale și autoreferențialitate – („[…] vorbea despre mine pe înțelesul meu. […] intenția mea era de a scrie un text despre cum un cititor descoperă un autor și în același timp (și numai atunci) se descoperă și pe sine.” – p. 143), o pasiune uneori obsesivă și bolnăvicioasă, alteori eliberatoare și tămăduitoare, peste care e țesută diegeza unui joc periculos, plin de suspans, urmăritor, în viteză, marcat de situații limită, ilegalități și dispariții inopinate, potriviri (ne)verosimile. Răsucite caleidoscopic, candoarea, tandrețea, concupiscența, frivolitatea, melancolia (pe filieră argentiniană), autodafé-ul, sensibilitatea atroce și vulnerabilitățile indicibile, alcoolul și tutunul, reflexul mecanic și autosuficiența, privirea întinsă spre linia orizontului, violența, fantasmele și pulsațiile carnale, instinctul și dorințele reprimate, paradoxul și tentația interdicției împing Apropierea într-un spațiu literar vibrant și voluptuos, distinct și inconfundabil. Un autor care scrie despre tine!
Pe cât de simplu e în arhitectura sa interioară, cu o construcție deloc pretențioasă, voci narative ce se succed de la un capitol la altul, chiar dacă istoria nu curge într-o perfectă consecutivitate cronologică, pe atât de viu, intens senzorial, vizual și olfactiv, e în detalii, în observații psihologice, în efervescența reflecțiilor, în directețea replicilor și a umorului, în policromia senzațiilor, în mici și „insignifiante” descrieri. Încă o dată textul literar confirmă ideea că fragmentul, partea incompletă, jumătatea (in)vizibilă, ambiguitatea voită, posibilitatea unei schimbări de traiectorie în ultimă instanță, umbrele lăsate intenționat au o forță de proiecție și reconstituire ficțională infinit mai mare decât o poveste luminoasă și transparentă, înșirată cap-coadă.
Apropierea (sau apropierea despărțirii?) aduce un omagiu discret literaturii sud-americane, trec prin paginile cărții, filigranați, Borges, Julio Cortázar, Roberto Bolaño, Pablo Neruda, Nicanor Parra, dar și autori români – Angela Marinescu, Gellu Naum, priviți prin fascinanta lupă a lecturii și a unei invitații indirecte spre o explorare literară profundă. Șase personaje naratoare își „torc” poveștile care se suprapun tectonic, se intersectează parțial, vin în continuitatea celorlalte, intră într-un joc al complementarității reciproce, schimbând, atunci când e cazul, focalizarea și perspectiva, un joc al oglinzilor în care fiecare personaj e realitate brută și proiecție fantasmagorică, într-o concomitență înșelătoare.
Apropierea e o carte despre tribulația despărțirilor, a căutării de sine, căci asta fac cei trei poeți Adrian, The Grate și Lidia (la madre de la poesía) când se prind într-un legământ prin care vor dispărea timp de cinci ani, fără să mai dea vreun semn de viață, mai puțin Dan Parfenie, singurul care nu acceptă condițiile pactului extrem. Și de aici personajele intră într-o logică a solitudinii, a îndepărtării, orașele și locurile se perindă indiferente, Córdoba, Madrid, Berlin, Sibiu, Cluj, porturile mediteraneene, cu întoarceri succesive și revizitări angoasante, prinse între alegeri oarbe, aproape imposibile. Ies la iveală farmecul și duritatea emigrației, povești de dragoste electrizante – („Javier zice că oricine stă cu mine mai mult de zece minute sfârșește prin a se îndrăgosti de mine.” – p. 12), subîntinse de drame individuale marcante, privite din ambele perspective, masculină și feminină, un exercițiu de introspecție emoționant și bulversant, escapade amoroase halucinante, promisiuni înflăcărate și dezabuzări inevitabile, o nelipsită intrigă polițistă ce alimentează tensiunea narativă și duce suspansul către vârful aisbergului.
_______
Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, Editura Polirom, 2019, 248 pag.