Talex

http://www.gandul.info/puterea-gandului/exista-si-lucruri-sfinte-13766133

http://adevarul.ro/moldova/actualitate/este-obligatoriu-placa-charlie-hebdod-perversiunea-je-suis-charlie-1_54b66232448e03c0fd96c16a/index.html

Cum ne alegem cărțile? Iată o întrebare asupra căreia nu am zăbovit niciodată prea mult, adică la modul serios. Lăsând deoparte lecturile obligatorii, programate, încerc să pricep ce anume justifică alegerea unei cărți în detrimentul alteia? Ce chimie interioară, ce fire nevăzute ne conduc, definitiv, spre un anume titlu? Alegerea cărții nu mă scutește niciodată de supliciul angoasei, de viermuiala ezitării. Orice alegere, în limitele experienței literare, e un chin. Alegerea, nu și lectura!
De data aceasta mi s-a întâmplat să deschid cartea la pagina de final și să văd semnat – 21 octombrie 2014, și l-am simțit pe scriitor foarte aproape, aș putea vorbi chiar de o proximitate imaginară, era ca și cum autorul, așezat la masa de scris, termina cartea, o închidea, și în clipa următoare (12 noiembrie 2014) cititorul, de la celălalt capăt al mesei, începea lectura. Tocmai această minimă distanță temporală m-a făcut să aleg Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, cartea scriitorului Gabriel Liiceanu, într-un context în care tapajul electoral (alegerile prezidențiale din 16 noiembrie) oferea un spectacol dezagreabil și suficiente motive de disperare. Un eveniment exterior și o inopinată aprehensiune interioară au decis soarta lecturii. Numai că și aici a intervenit un element spectaculos, începi cartea înainte de alegeri și o termini după ce afli rezultatul. Se produce o mutație, se schimbă și semnificația titlului, simți că trădezi autorul, ceea ce părea inițial disperare cumplită trece aproape insesizabil în ironie inteligentă, de la clamarea nedreptății la extazul speranței.
Cartea conține o serie de articole (apărute mai întâi pe contributors.ro), cele mai multe sunt scrise în ultimul an, dar găsim și câteva din anul de pomină 2012, și din 2011, chiar și din 2007. Genealogia lichelei, proliferarea lichelismului, marasmul clasei politice îl obligă pe scriitor la o redefinire a termenului, la o „updatare” semantică. Licheaua a evoluat în alt sens decât cel preconizat atunci, în ’89, a căpătat prestigiu, și-a „înnobilat” existența, și-a însușit noi „performanțe”. Orgoliosul și ipocritul aforism „Nu ne vindem țara!” „nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărțiri”. Autorul își manifestă stupefacția și mefiența față de contorsionismul politicienilor, față de furtul intelectual, față de minciuna imaculată, și ne oferă pe tapet o „fișă clinică” a derapajului social în care se instaurează, imperial, „igrasia morală”. Articolele îmi apar astfel ca o răbufnire a normalității scriitorului, ca o contrapondere la mistificarea realității și ca o igienizare spirituală. Cineva trebuie totuși să vorbească!
În aceeași direcție a justificării tardive (De ce e România altfel?, De ce nu iau românii Premiul Nobel), însă absolut necesare, cartea lui Gabriel Liiceanu se situează mult mai aproape de impactul pe care-l lasă gregaritatea minciunii asupra bunului-simț, asupra civilității. Atunci când impostorii vorbesc despre impostură, e tot mai dificil să tragi linii de demarcare, deconspirarea imposturii intră în impas. Acest vălmășag confesional scoate la suprafață rolul intelectualului, selecția valorilor, plagiatul și comisiile de etică, furia demolării, cazurile Horia-Roman Patapievici (scuipat în plină stradă), Mircea Cărtărescu (etichetat intelectualul Führer-ului), raportul dintre starea limbii române și performanțele statului, scandalul ASF-ului, „intelectualii lui Băsescu”, valabilitatea opțiunii politice, mercenarii conștiinței (Radu Beligan, contrazis de propriile panegirice la adresa conducătorului iubit) și (de)construcția personajului Ponta. Nu pot să nu invoc în acest context alți doi artiști remarcabili, Eugen Doga și Tudor Gheorghe. Mă bucură românitatea pe care compozitorul basarabean și-a descoperit-o după ’89, mă întristează, în schimb, mărturiile cu valoare documentară din cartea lui Mihai Ștefan Poiată, Rockul, „Noroc”-ul & Noi. Mă bucură muzica lui Tudor Gheorghe, dar mă întristează „viul” pe care ni-l recomandă sfătos, încât o piesă ca „Au înnebunit salcâmii” se lasă invadată de noi semnificații, alterându-și seninătatea „primordială”. În cartea lui Gabriel Liiceanu mi-a atras atenția o interpretare a pomenii electorale – „[…] ceea ce ni se „dădea” și ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua”.

***
Jurnal extim. Un titlu care-mi sare în ochi, mă amuză. Extimitatea transcende intimitatea. Se-ntâmplă destul de rar. Frunzăresc jurnalul lui Michel Tournier și dau peste un fragment care aduce în discuție urma de artificialitate (sau poate gratuitate?) pe care o lasă literatura scriitorilor ce scriu în altă limbă decât cea maternă. Câteva exemple – Nabokov, Makine, Kundera etc.
Marius Daniel Popescu, cu romanul său Culorile rândunicii, tradus din franceză în română, respectă schema indicată mai sus. Nu e un roman de povestit, ci de re-trăit, e de-a dreptul angoasant, reușește performanța (greu de atins) de a-ți transmite o stare de rău fizic. Conține istoria unui expatriat român, ajuns lipitor de afișe, scriitor și ziarist în Elveția, întors acasă pentru a-și îngropa mama, dar care e urmărit, vizitat de amintiri. Balastul comunist, partidul unic, copilăria, armata, revoluția îi trimit flash-uri necontenit. Pare simplu, nesemnificativ, încă o istorie peste miile de istorii aproape similare. Însă autorul scrie o literatură destul de incomodă, fragmentată, stratificată și difuză concomitent, faptul c-a făcut parte din Grupul de la Brașov vine în întâmpinarea așteptărilor noastre, ne certifică mirarea. Redefinirea literaturii, redefinirea spațiului literar sunt preocupările pe care insistă benefic autorul, raportul dintre realitate și ficțiune nu-și mai are rostul, el este practic anulat. Astfel de fraze devoalează intențiile auctoriale – „Orice cuvânt, luat în sine, reprezintă un text desăvârșit, publicabil și literar”./„Orice descriere, chiar și o formulă matematică, este o metaforă”. Cu alte cuvinte, orice imagine poate oferi materie primă pentru un experiment literar. Mizând pe această teorie, textul autorului înglobează informații, imagini, cuvinte care reflectă propria lor existență și dreptul la o viață literară, depozitarea lor nu e deloc întâmplătoare (mai bine zis – scoaterea din depozit). Sursele literaturii se diversifică (o notă de plată, o reclamă, un joc pe telefon), materia epică își trage seva din realități pe care le-am considera „nedemne” să intre într-o carte. Trecerea rapidă, imediată, de la o scenă „horror” la una firească, cuprinsă de o acalmie înduioșătoare, crește efectul contrastului, îl degringolează pe cititorul obișnuit cu „literatura de relaxare”. Unele fragmente seamănă cu niște secvențe porno (în sensul pozitiv), adică sunt egale cu ele însele, reproduc fidel temporalitatea. Nu le poți condamna.
Instrumentarul criticii literare recurge deseori la invocarea jocului de puzzle, dezordinea inițială vs. imaginea reconstituită, la „răceala” sau obiectivitatea camerei de filmat pentru a face accesibil un mod de înțelegere, pentru a apropia cititorul de sens. Sunt valabile și aici.
___________
Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, Ed. Humanitas, 2014, 156 pag.
Marius Daniel Popescu, Culorile rândunicii, Ed. Polirom, 2014, 200 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 11-12 (231-232), noiembrie-decembrie 2014

La ora 24 m-am apropiat de geam. Am privit focurile de artificii și m-am gândit la jertfa ucrainenilor. La cele 4600 de victime. Ei nu vor mai privi niciodată focuri de artificii. Nu vor exclama „woau!”, „ce frumos!”. E tot ce-am putut să fac. Să mă gândesc la ei. Dacă vom reuși ca națiune, va fi și grație Ucrainei. Ei au fost un scut pentru noi. Sper ca într-o bună zi să pricepem treaba asta. A fost un an dureros. Am ieșit de pe orbita firească. Puține lecturi. Poate 2015 va fi mai promițător. Îl încep cu un film bun și cu Borges, cel din interviuri, despre care Marius Chivu spune că e un regal. Pe surse se spune că la recensământul din mai 2014 s-ar fi declarat români 23%. Dacă e adevărat, ar fi o minune. Eu speram la 4-5%. Poate ne trezim.

Les quatre cents coups – Cele patru sute de lovituri (1959)
Sacrifice – Offret 1986
L’eclisse – Eclipsa (1962)
Les Mysteres de Paris – Misterele Parisului (1962)
Out of Africa – 1985
Una giornata particolare – O zi specială (1977) – filme online
Oci ciornie – Ochi negri (1987) – filme online
Voskhozhdeniye – Prețul vieții (1977) –
Spellbound – Fascinație (1945)
Ben-Hur (1959)
Shanghai Express (1932)
La Notte (1961
La Grande bouffe (1973)
La Double vie de Veronique
Le Sauvage (1975)
Duios Anastasia trecea (1979)
Titanic Vals (1965)
Mizerabilii (1958)
The Piano (1993)
Le silence de la Mer (1949)
Patton (1970)
Filiera Franceză ( 1971
Dersu Uzala (1975
Marile sperante ( 1946 )
La Strada (1954)
Citizen Kane (1941)
Cei şapte magnifici ( 1960
Novecento (1976)
Ballad of a Soldier (1959)
Rodnya – Rubedeniile (1983)
Dama s sobachkoj – Doamna cu catelul (1960)
Siberiade (1979)
All About Eve (1950)
Kramer vs. Kramer (1979)
An American in Paris (1951)
Persona (1966)
Days of Heaven (1978)
Amarcord (1973)
Andrey Rublyov – Patimile după Andrei (1966
Il gattopardo – Ghepardul (1963)
The Virgin Spring – Izvorul fecioarei ( 1960 )
Cet obscur objet du désir (1977)
Stalker (1979) – Calauza
The Longest Day (1962)
Notorious (1946)
Annie Hall (1977)
My Fair Lady (1964)
Ieri, oggi, domani (1963)
Mean Streets (1973)
Opt şi jumătate – Otto e mezzo 8½ (1963)
Matrimonio all’italiana (1964)
Splendor in the Grass (1961)
The Nun’s Story (1959)
A Little Romance (1979)
Kelly’s Heroes (1970)
The Philadelphia Story (1940)
North by Northwest (1959)
Les Diaboliques (1955
Gone with the Wind (1939)
The Omen (1976)
Niagara (1953)
Tess (1979
L’avventura (1960)
Gentlemen Prefer Blondes (1953)
Some Like It Hot – Unora le place jazz-ul (1959)
Doctor Zhivago (1965)
Blowup (1966)
Breakfast at Tiffany’s (1961)
Rebecca (1940)

http://www.contributors.ro/global-europa/impasul-coalitiei-pro-europene-de-la-chisinau-inlocuirea-pl-cu-pcrm-ar-schimba-esential-mesajul-alegerilor/

http://dilemaveche.ro/sectiune/mass-comedia/articol/o-nepoata-basarabia
http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/cum-fost-posibil-maestrii-zen-porcusorii-isterici
http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/santaj-o-cronica-literara

Lectură plăcută!

Am fost acasă. În Basarabia. Luptă electorală. Fratele meu, primar pldm-ist, îmi zice că cei mai agresivi sunt pd-iștii, îi întrec de departe pe comuniști. Mama a împlinit 63 de ani, i-a atins, deși de 34 de ani duce o tromboflebită profundă, din păcate inoperabilă. Mama era supărată pe mine. Cum am putut să scriu în Contrafort că ea a renunțat la abonament? S-a lansat într-o tiradă care mistifica adevărul. Cică a fost toata viața abonată la Contrafort! Eu știu sigur că nu. Ea a citit toată viața Contrafortul! Tata i-a făcut o observație care a provocat râsul celor prezenți la masă – Ai încurcat Literatura și Arta cu Contrafortul. Nu înțeleg de ce mama refuză evidența. I-am adus toate argumentele, faptul că îi lăsasem bani pentru abonament. Pe de altă parte mă bucura perseverența mamei. Nu acceptă nici o sincopă în relația ei cu revista.

Știu că despre Rockul, „Noroc-ul” & Noi s-a scris de bine. Pe bună dreptate. Eu sunt răutăcios si voi face următoarele remarci. Țin de redactare și de ortografie. La pagina 77 – Anume el a fost cel care mi-a ajutat să o găsesc, (corect ar fi m-a ajutat). La pagina 82 – este un băiat din care se poate de făcut ceva (corect- se poate face ceva). La pagina 101 – Au fost represați (Probabil – au suferit/suportat represalii). N-am găsit ce înseamnă „oslon”. Pagina 150 – aceste cleșee (clișee). Pagina 153 – conținut ideinic(identic, probabil). Pagina 170 – impreizibilă (imprevizibilă). Pagina 196 – s-a pricepsit (s-a pricopsit). Pagina 210 – un „să” în loc de „că”. La pagina 235- un „ap” în loc de „ar”.

Iohannis vs. Ponta

Am revenit la Saramago după ceva vreme. Ultima carte citită a fost Eseu despre orbire. Și m-am ales cu o dezamăgire. Sesizam același calapod, același schematism, o similaritate a modului în care curg frazele și în care se dezvoltă narația. Saramago începuse să-mi pără autorul unei singure cărți. De aici și pauza asta de un an jumătate. Între timp, mi se făcu dor și cu gandul la mitul peșterii lui Platon m-am apucat de Peștera scriitorului portughez, însă, trebuie să recunosc – am suferit aceeași dezamăgire, m-am îndurat s-o termin, doar accelerarea din final mi-a transmis ceva emoții. Nu pot scăpa de senzația literaturii de laborator, de dominanța construcției. Parcă aș urca scărilie unui turn interminabil. Doar finalul a reușit să mă emoționeze întrucâtva, relația care se-ncheagă definitiv între Cipriano Algor și Isaura Madruga. Am observat, în același timp, și câteva accente stângiste, doctrinare. Remarc totodată alte idei ușor distopice – refuzul noului, dezumanizarea prin tehnologie, falsitatea existenței reconstituite. O carte care nu m-a încântat. Pe de altă parte, ar merge și o altă interpretare – să faci literatură dintr-un fapt banal, pe cine mai interesează olăritul, lutul și păpușile?, să scrii aproape patru sute de pagini, să te strecori în avangarda gândului presupune măiestrie și acribie.
Câinele „Găsit” e personajul care mi-a plăcut cel mai mult. Prin ochii lui avem acces la o altfel de înțelegere, e ca și cum am privi un lucru pentru prima dată, deși l-am privit de nenumărate ori. Ochii câinelui vizualizează imagini și aspiră sensuri neobișnuite, e camera ascunsă a conștiinței. Decepția mea ar mai putea avea o explicație – cam multă ruralitate, urbanitatea Centrului ni se deschide abia la sfârșitul cărții. Oare ne putem elibera? Figurile de lut suntem noi? Legați?

José Saramago, Peștera, Ed. Polirom, 2006, nr. pag. 390

Pe Bohumil Hrabal, scriitor ceh, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, l-am descoperit întâmplător, nu credeam că mai există scriitori mari de care nici măcar să nu fi auzit. L-am savurat mai întâi în Trenuri cu prioritate, apoi în Cum l-am servit pe regele Angliei, ca în cele din urmă să aștept o altă apariție editorială, pe care o semnalez acum – Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, 2014. Volumul reunește 32 de epistole adresate boemistei americane April Gifford în perioada 1989-1991. Însă niciodată trimise acesteia. În limba cehă „duben” înseamnă „aprilie”, așa că misterul numelui „Dubenka” ne-a fost dezvăluit.
Scrisorile, deși cu o destinație precisă, ne sunt livrate sub forma unor confesiuni subiective sau a unor reportaje concise. Jurnalul de călătorie, monologul interior, lamentația delicată, interogația gravă, satira acidă, autoironia expiatoare, umorul salutar dau textului o „impuritate” singulară, o patină inconfundabilă. Dubenka, dincolo de iubirea pe care i-o poartă autorul(ui), e mai degrabă un pretext narativ, o justificare fictivă, e firul Ariadnei pe care-l tot trage Hrabal și din care țese, grațios, scrisoare după scrisoare. Autorul e asediat de propriile amintiri (trăiesc și mă hrănesc cu amintirile din copilărie), o avalanșă de evenimente îl obligă să le organizeze, să le clasifice după criterii personale, după umorile zilei. Aflăm detalii inedite din biografia autorului, după ’45 credea la rându-i că „doar comunismul va salva lumea”, un singur an de „parteneriat” comunist i-a fost suficient, și-a argumentat șugubăț ieșirea din rândurile partidului – […] aceleași motive care m-au adus în partid sunt și cele care mă fac să plec […].
Scrisorile lui Bohumil Hrabal reprezintă, concomitent, și o incursiune în istoria și civilizația cehă, pentru că își populează cartea cu nume de poeți, pictori, filosofi, regi, scriitori celebri sau mai puțin cunoscuți. Le recunoaște meritul incontestabil. Chiar dacă unele opere au fost interzise de regimul comunist, acestea au circulat în samizdat cu riscul hărțuirii continue. Hrabal evocă Primăvara pragheză, liberalizarea inițiată de guvernul Dubček și reprimarea violentă din 21 august ’68, atunci când armatele „aliate” au invadat Cehoslovacia. Noaptea Sf. Bartolomeu și Noaptea cuțitelor lungi, la Praga în ’68. Și vidul lăsat în urmă de emigrarea cehilor (Kundera, Forman). Din primele scrisori transpar așteptarea trepidantă a unei schimbări, emoția și angoasa generate de apropierea datei de 21 august 1989. Cum vor reacționa autoritățile? Era întrebarea care putea fi citită pe buzele tuturor.
Bohumil Hrabal îi înțelege și îi cunoaște pe ruși, e un admirator al lumii slave, citează mereu din Esenin, îi invocă pe Vîsoțki, Ma­iakovski, Șukșin, Evtușenko și e subjugat de freamătul mesteacănului, însă atunci când e întrebat care e cel mai frumos citat din patria sa, povestește o întâmplare care sfârșește cu un intempestiv – „Rușilor, duceți-vă dracului!”. Textele scriitorului probează o hipersensibilitate evidentă, orice eveniment exterior reverberează cu o forță înzecită în viața sa lăuntrică. Ca și în cazul Zen-ului cărtărescian ar fi o eroare să se treacă prea ușor cu vederea peste o neobișnuită experiență culturală, peste recomandări livrești, demne de reținut. O panoplie întreagă de scriitori valoroși și titluri esențiale – Eliot (Tărâmul pustiit), Kafka, „trădat” de Max Brod (și ce trădare!), Hašek (este genial pentru că a scris cartea abia când a uitat totul despre război), Flaubert (cel care l-a anticipat pe Freud), Joyce, Wilde, Andy Warhol (ochi de mujic care bea de disperare că viața e scurtă și că omul sărac nu are nimic altceva decât cinstea lui) etc. Hrabal practică un stil colocvial, cozeria seducătoare, apelează deseori la reluări și repetiții ce dau senzația unei incantații poetice, unui ritual mnemotehnic.
Scrisorile se „desfac” pe trei paliere narative care se-ntretaie pe tot întinsul cărții – impresii din călătoria în Statele Unite (Mulțumite), din Marea Britanie, dublate de o prezență constantă a Dubenkăi, realitatea politică transformatoare din țară și o „singurătate prea zgomotoasă” trăită la Kersko, în universul pisicilor – o parabolă existențială. Ochiul cinematografic al lui Bohumil Hrabal surprinde ebuliția mișcării de eliberare națională, alonja revoluției de catifea, desprinderea Slovaciei, dar și zâmbetul sleit și jenant al celor care până mai ieri reprezentau statul polițienesc. Scriitorul deconspiră delațiunea și impostura, totodată își face mea culpa. Recunoaște că i-a fost frică de multe ori, o frică moștenită încă de când stătea chircit în burta mamei, că a fost părtașul unor compromisuri neplăcute, dar a reușit să se mențină onorabil pe linia de plutire, prin scris – „[…] scrisul este singura mea salvare în fața acestui terorism polițienesc blând”. Scrisul ca formă de apărare împotriva fricii, ca terapie eficientă și ca luptă împotriva uitării – „[…] îmi era frică nu numai la Praga, ci și la Kersko… dar îmi scriam mai departe samizdaturile…”. Hrabal ni-l amintește pe Jan Palach, studentul ceh care s-a autoimolat ca formă de protest față de invazia Cehoslovaciei, și noi ni-i amintim pe Liviu Corneliu Babeș, și pe Călin Nemeș. Inevitabil.
Oricât am încerca să-i conturăm un portret convingător, cel mai bine se definește însuși scriitorul – „[…] sunt mai degrabă un cronicar, un reporter literar, dar îmi place și mistificarea, și asta este flecăreala mea, aceasta este apărarea mea împotriva politicii, modul meu de a scrie… […]”; „[…] eu cutreier cârciumile și adun tot ceea ce au spus, în esență, oamenii simpli și apoi pun în literatură, așa că sunt mai degrabă un scrib decât un scriitor… […]”; „[…] scrierile mele au fost numai o reflecție a ceea ce a trăit întregul popor, acea uriașă emoție, care, atunci când a ajuns la culmea încordării, a rupt stăvilarele, iar șuvoaiele de lacrimi s-au revărsat în cele două luni, iar eu scriam așa, mă bâlbâiam, mă înecam și scriam, vorbeam cu mașina mea de scris, de parcă mi-aș fi pierdut mințile…”. Frica joacă un rol definitoriu în procesul scriiturii, paradoxal e un „înger păzitor” și un generator – „[…] m-a obligat să-mi valorific spaima, am continuat să mă tem, dar și să scriu, pentru că singura apărare împotriva fricii în ultimă instanță era literatura mea, mașina mea de scris…”. Sinceritatea scriitorului merge uneori până la autodesființare, își recunoaște metehnele, își contabilizează prezențele prin cârciumi, escapadele bahice și declară nonșalant – „Eu am băutura în gene și nu se poate face nimic, la fel ca și poporul ăsta…”.
Ironiile la adresa lui Vaclav Hável (care a reînviat două mituri, mitul lui Socrate și mitul lui Prometeu) ar putea nedumeri pe cei familiarizați cu dimensiunea personalității președintelui ceh, însă Hrabal îl ironizează cu inteligență și cu poftă, și face haz de pantalonii acestuia, în ciuda faptului că își va atrage critici și ofense. Spunea undeva Alina Mungiu-Pippidi (cred că repet această idee), dacă cineva vrea să înțeleagă România, trebuie neapărat să citească Jurnalul lui Mihail Sebastian, printr-o extrapolare binevenită, am putea spune același lucru și despre Cehia lui Hrabal. Scrisorile vă așteaptă! Tancul roz, metronomul lui Stalin, Andy Warhol, grația vietnamezelor, crimele SS-ului, Primăvara pragheză, Cassius și celelalte pisici…
_______

Bohumil Hrabal, Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, 2014, 480 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 7-8 (227-228), iulie – august 2014

Azi am verificat o știre. E adevărată. Am găsit mere moldovenești în Carrefour-ul românesc. Și nu sunt cele mai scumpe. 3,99 Ron. Cele italienești – 6, 49 Ron. Cele românești 2,5 și 1,6 Ron. Însă mult sub cele moldovenești. Merele din Moldova erau cele mai arătoase și m-am bucurat că după mine au mai cumpărat și alții.

http://www.revista22.ro/inamicul-ereditar-10300.html

Fetita care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu

ea trece în fiecare zi
cu o precizie inumană
ca un metronom, te-ar completa cineva
fumează boem și discută cu câinii
însoțitorii veseli
e îmbracată modest
însă își adaptează ținuta
după anotimp
uneori vorbește singură
cu gesturi largi
ca și cum s-ar adresa unor ființe
nevazute nouă
nu ramane nici un pet în urma ei
iar sacul îi atârnă pe umar ca o comoara
ce valoreaza un pahar de rachiu
și nu toti știu că e nebună

Atunci când auzi voci autorizate vorbind despre „maldărele de romane proaste” apărute în ultimii ani, riști să te încerce o oarecare debusolare. Nu prea crezi în cronica de întâmpinare și te miri cum un Marius Chivu rezistă eroic, de-atâția ani, în postura de cronicar al Dilemei… Dacă în privința unui Radu Pavel Gheo, Alex. Leo Șerban, Lucian Dan Teodorovici, T. O. Bobe nu mai ai îndoieli chinuitoare, sunt scriitori. Buni. Eventuala întâlnire cu un autor, să-i zicem tânăr, te face mai circumspect.
Ca să nu mă las influențat de factori exteriori actului literar, n-am umblat deloc prin biografia autorului, nici n-am căutat ce-a scris mai înainte, ce preocupări l-au subjugat (asta-i, bineînțeles, o scuză savantă). Pur și simplu i-am citit cartea. După primele o sută, o sută douăzeci de pagini, aveam mari dubii că am în fața ochilor un roman, așa cum încape conceptul într-o definiție, eram tentat să caut linii narative multiple, structuri întortocheate (e-adevărat, despre „structuri” și „simboluri” ceva mai târziu), ca apoi să recunosc particularitățile unui anumit tip de scriitură – minimalist, cinematografic, antielitist. Aproape că-mi vine firesc să spun – Florin Lăzărescu, ca și Dan Lungu, practică un soi de literatură viu, trepidant, lipsit de grandomania sufocantă a celor care se consideră, ineluctabil, mari potențe creatoare. Romanul mi-a atras atenția nu atât printr-o poveste coerentă, întreagă, cu început și sfârșit, deși ea poate fi dedusă cu lejeritate, ci mai ales prin secvențe profund realiste, așchii și frânturi existențiale, cioburi sinaptice, prin replici aruncate tăios în vâltoarea unui cotidian insipid. Încă o dată fragmentul, stampa se dovedesc a fi mai pline de semnificație decât întregul „bolborosit”, gata mestecat și pregătit pentru multiplicare la copiatorul – „pe-nțelesul tuturor”.
La prima vedere s-ar putea spune și despre literatura lui Florin Lăzărescu că e una mizerabilistă, îndatorată unei concepții care nu mai pune accent pe estetic, ci pe realul imediat, frust. Autorul cultivă stilul colocvial, argotic, în text se strecor voit greșeli de limbă (vroiam), dezacorduri flagrante (mă vede clienții și râde de mine), constatări idioate (a fost o înmormântare frumoasă), cuvinte care prin simpla alăturare generează umor (Beatles n-a fost niciodată la Onești), excese diminutivale (Avem doar opt lunițe. Dar suntem așa, mai dezvoltați, ca tăticuțul nostru). Un astfel de teritoriu, (de „zonă”), e locuit de indivizi anomici, neînsemnați, de personaje ratate, neadaptate, de oameni aflați cumva la periferia societății. Și în Amorțire, romanul luat aici în discuție, acțiunea se petrece într-un banal oraș de provincie, la marginea istoriei, dacă am fi forțați să reluăm o metaforă potrivită. Evghenie, protagonistul cărții, stă în gazdă la doamna Valeria Stoican, a împlinit patruzeci de ani, a avut un anticariat, însă a renunțat, dar n-a renunțat la ideea de-a scrie o carte, de-a fi scriitor într-o bună zi. Doamna Stoican dă semne vizibile de Alz­heimer, conduce un cor neoficial, ca și inexistent (ce cânta pe douăzeci și trei de voci, câți membri avea), și e marcată de eșecul vieții personale. Mai toate personajele poartă pe umeri povara unor traume dureroase, suferă de tot felul de angoase, sunt copleșite de fobii apăsătoare.
La o a doua privire, însă, textul lui Florin Lăzărescu se lasă traversat de interogații grave (condiția scriitorului – Bardul de la Bârca, rolul artei), e condimentat cu destule observații critice la adresa criticilor, iată o mostră – „Mare parte din critici sunt nimic mai mult decât niște autori ratați care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înșiși să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul. Frunzăresc literatura nouă și pescuiesc „simboluri” ori „structuri” care să se alinieze cu sistemul construit în teza lor de doctorat, amețesc conceptele, turnând în aceeași oală, cu o grație de girafă cu ciubote, teoriile lui Genette și ce-au mai înțeles ei din viziunea despre film a lui Tarantino.” Și ca să nu cad în capcana întinsă de autor, nu voi face referire nici la „figurile” lui Genette și nici nu voi încerca să comentez semnificația violenței din filmele lui Tarantino, ci mă voi rezuma la un aspect ce ține de metatextualitate, care nu mai e ostentativă ca în cazul lui Iulian Ciocan (îmi amintesc bine de o inserție metatextuală din Înainte să moară Brejnev, nu i-am prea găsit rostul atunci), din contra, textul de dincolo de text e așezat la locul nimerit și lăsat la discreția cititorului, să-l disece cum poate. Raportul cu memoria – o altă idee pe care „apasă” autorul, însă nu-i vorba de memoria culturală, filtrată, mediată ideologic, ci de o memorie individuală, brută, într-un anume fel – mai puțin vinovată.
Florin Lăzărescu exploatează literar teritorii rar vizitate sau mai bine zis locuri în care nu ne simțim prea confortabil cu noi înșine. Cartea sa e populată cu personaje stranii, răvășite de propria degradare, însă reale – Zen, vânzătorul de țestoase, violonistul orb, cerșetoarea în capot roșu, puștiul care vinde flori, din capul cărora ies câteodată idei inedite. Calitatea pe care i-aș atribui-o autorului fără nici o ezitare ține de modul în care „mușcă” realitatea, de felul în care „strânge” în câteva rânduri, fraze, alteori pagini, ceea ce contează cu adevărat, ce trebuie musai comunicat. E un merit de netăgăduit să știi să comprimi, să „prinzi” esențialul din câteva mișcări de condei.
E și acesta un roman al tranziției, Florin Lăzărescu găsește imaginile exacte pentru a contura penibilul unei lumi mărginașe, ridicolul declanșat fotografic, și mai toate se adună în dovezi ale deșertăciunii. Nu știu în ce măsură cartea va atrage atenția cititorilor, știu însă cert – nu regret că am citit-o. Rămân totuși cu o curiozitate îndrăzneață – dacă Florin Lăzărescu ar fi scris romanul în 2014, ar fi păstrat „autofotografia” sau vorbeam deja de-un „selfie”…
_____
Florin Lăzărescu, Amorțire, Editura Polirom, 2013, 248 pag.
Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (225-226), mai – iunie 2014

Un Ernu bun, mai puțin ideologic.

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/un-vintage-care-te-poate-salva

Al doilea interviu, din Dilema Veche, mi-a lăsat un gust sălciu.

1.http://www.contrafort.md/categorii/armand-go-u-rusia-respir-pentru-i-lua-revan-cred-ns-c-calculat-gre-it

2.http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/rusia-e-mai-complicata-dialog-armand-gosu

http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/fragmente-razboi

Nu pot să nu semnalez următoarele apariții.

Scrisori catre Dubenka/Sărbătoarea țapului/Abaddon exterminatorul

Lectură placută!

Și vine o zi
Când te poți certa cu ai tăi
Într-un asemenea hal
Încât nu pregeți să te-ntrebi
Ce rost mai au buna educație
și conduita și morala.
„Suntem o familie model!”
„Ne tragem din intelectuali”
Spuneau cu mândrie
Fără să clipească măcar
Auzeai deseori astfel de fraze
Inerte și goale
Apoi s-a dus și spoiala
Din hruba greoaie ieșeau cuvinte
Ca sărutările de pe fruntea unui mort
” Bleadi, potlogarule, lacomule!”
„Nu-ți mai ajunge”!
(Mai nu s-au bătut)
Ar fi spus un ochi nepărtinitor
Și tot așa mai departe.
Spre o despărțire finală.
Pe seară au mâncat scrob și brânză
Au stat împreună la masă
și au băut vin roșu
chiar au ciocnit
A doua zi erau mai triști
Ca-n prima zi
și am plecat.

    Mi-a dat ceva bătaie de cap. Mă gândeam la un moment dat să abandonez cartea, dar ceva nedeslușit m-a făcut să continui lectura. Credeam că Nicolae Breban e un scriitor tradiționalist (în sensul bun al cuvântului), cam în maniera unui Druță sau Rebreanu, însă nici vorbă de așa ceva. E ludic, ironic, denunță impostura, e minimalist pe alocuri, chiar dacă scrie un ditamai roman de 600 de pagini. Mi se pare mai degrabă un precursor al postmodernismului. Vocea auctorială își comentează personajele, lansează piste false pe care tot ea le anulează mai târziu. Mă mir totuși cum un astfel de roman a apărut în plin regim comunist. Dacă primul volum (împărțirea asta pe volume e oarecum falsă, eu am romanul atât într-un singur volum, cât și-n două, nu știu care a fost intenția autorului) e ceva mai cuminte, mai plin de ambiguități, de echivocuri, aș putea spune chiar – de neclarități. Unui cenzor i-ar veni destul de greu să demonstreze existența unor aluzii tendențioase, doar preocupare obsesivă a tânărului Grobei pentru viața unui personaj, reprezentant al epocii burghezo-moșierești, ar putea genera ceva suspiciuni. Și cu toate astea, cred, Nicolae Breban reușește să strecoare șopârle. În partea a doua a romanului tonul scriiturii devine mai curajos, vitriolant uneori, comunismul nu e scutit nici el de critici, chiar dacă indirecte și aparent  pur întâmplătoare.

Pe Grobei îmi vine greu să-l înțeleg, mi-a scăpat ca personaj, m-a enervat, alteori mi-a provocat mila, am și empatizat câteodată, dar în totalitate nu l-am putut stăpâni. După „primul volum” eram hotărât să fac o pauză mare, poate chiar definitivă (e rușinos ce spun), însă finalul m-a electrocutat, parcă mi-a dat cineva cu leuca-n cap. Săraca Lelia – Haretina, trădată și umilită de trăpașul Cîrstea, livrată ca marfă sexuală  individului surogat . Spuneam odată (mai mult dintr-un impuls teribilist) că nu sunt de acord cu afirmația – „paradoxal, în timpul regimului comunist au ieșit la suprafață opere mai valoroase din punct de vedere estetic, scriitorii au fost nevoiți să alunece în ambiguități prozastice, în formule poetice sibilinice, adică să se sublimeze, să distileze realitatea în ficțiune.  Iar libertatea de după 90, mult așteptată, s-a dovedit a fi nefertilă, în lipsa pericolului, în absența cenzurii, capacitatea creatoare s-a micșorat.”. Ei, acum sunt de acord cu ea. Pentru că mi-am dat seama cât ar avea de învățat tinerii scriitori români (prozatori), de la un roman ca acesta. O scriitură densă, migăloasă, planturoasă. După ce ai ocazia unei întâlniri cu N. Breban stabilești inevitabil comparații, faci evaluări, dai note și cam toate vin în defavoarea literaturii post-decembriste.

Nu aș vrea să cunosc detalii din viața lui N. Breban, am auzit totuși că are un dosar la CNSAS și că ar fi fost colaborator al securității. Dacă e reală complicitatea sa, mă întreb cum a putut scrie o astfel de carte, pentru mine – vădit anticomunistă.  Sau să dea viață unui personaj ca Traian- Liviu Grobei, care așa ca-ntr-un autodafé, alege să se lipsească de un „program”, își ia libertatea să hotărască, să ia decizia excluderii „politicului”. Tot un gest politic. Finalul romanului mi-a amintit de un alt final celebru – Adio Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! povestea ta s-a sfârșit.Oare și Nicolae Breban ar putea exclama – Grobei, c’est moi!

M-a pus dracu să citesc și postfața cărții. E de-a dreptul rușinoasă. Probabil N. Breban a mizat pe faptul că mulți îi vor citi postfața, dar prea puțini întreaga carte.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Junimea Iași, 1977, 600 pag.

Primăvara intra în inima ta

Ca lama unui cuțit

Inundai cu emoții

Lumea de sub tine

Vedeai totul în sepia

Ca într-o poză veche

Plutind neajutorat pe suprafața apei

Undeva în surdină –

Nat King Cole

Și parcă nefericirea nu mai era atât de intensă

Și nici disperarea

Căci viața e o ieșire din neant

Un mugure preestival

Orizontală viermuire

vă oploşiţi sufletele înţepenite

la tingerea aşteptării

şi răsuflaţi cu o precizie maniacă

să nu se scuture spoiala

cum îmi număraţi voi greşelile

şi mă lăsaţi să împing singur

viaţa înainte

Vasile Gârneţ, Peisaje bolnave, Ed. Literatura artisitică, 1990

Cât de mult semăn cu Grobei.
Ce trist!

Ce se-ntâmplă în Ucraina nu mai are legătură cu democraţia.
E anarhie.

Am mers azi 3 km prin zăpada. Până la genunchi.
Şi îmi imaginam o catastrofă. 

Am ţinut cu Wawrinka.

Oare voi citi vreodată Proust? Integral.

Îmi doresc să trăiesc cât Mihai Şora.

Aş vrea să citesc.
Ca pe vremuri.

Chiar din primul pasaj al articolului său, publicat pe Platzforma.md,  Vasile Ernu se detașează idiosincratic de ceilalți participanți la emisiune, îi plasează într-o mentalitate depășită de sec. 19 și  își asumă , fals/ afectat, statutul „oii negre”. Care îi convine. Se vrea singularizat și neclintit.  Să  sar în ochi prin diferență, pare că-și spune.

Argumentele dansului privind lipsa unui proiect de țară cad în desuetudine și ridicol atunci când invocă, ironic și deplasat,  Dacia Mare și Bizanțul.  Să compari acțiuni politice de nici o sută de ani vechime cu vagi și incerte evenimente  ce au avut loc acum două mii de ani, e o lipsă de măsură. Vizibilă.  Câteva detalii ce țin de psihologia maselor – Vasile Ernu alege să spună exact ceea ce convine unui popor „rănit” de criza economică a ultimilor ani – Totul se hotărăște la Bruxelles, România e o colonie, cămătarii de la FMI. Civilizația occidentală va supraviețui, spre crunta dezamăgire a „comunistalgicului” Ernu, dintr-un motiv pecuniar – nu vei vedea pe fundul a două căldări „născute” la 20 de ani distanță ștanțat același preț. Cu astfel de mesaje subliminale câștigi teren (politic), înduioșezi proletariatul, chiar dacă tu îți duci traiul într-o țară aflată sub umbrela NATO și intrată în familia europeană. E confortabil să faci asemenea declarații de la adăpostul unei democrații.  Dacă ai merge în Cuba, Koreea de Nord  sau în alt regim cu adevărat schizoid, ți-aș da dreptate. Ernu, ca și Marian Lupu, face trimitere la democrație, la referendum-ul  în privința unirii. După ce speli pe creier o societate timp de 50 de ani, îi oferi, ca într-un joc perfid și infantil (cu un râs batjocoritor), dreptul la autoidentificare și la alegere. Nu-i rău, dar ar trebui întrebați și sutele de mii de deportați prin Siberii. Să întrebăm și morții! (Știu, să lăsăm morții în pace!, să nu le confiscăm opțiunea, mi se va răspunde impetuos.)

Întrebarea reală e dacă își dorește sau nu unirea Vasile Ernu. Pentru că îți poți dori unirea chiar dacă ea pare imposibilă. De când trebuie să ne dorim doar ceea ce e previzibil, doar realizabilul imediat, gazoductul (țeava, cum ar coborî-o în derizoriu Ernu), liniile de electricitate, podurile peste Prut nu garantează unirea, o pot facilita cel mult, așa cum absența tuturor acestor proiecte tehnice nu anulează ideea unirii, o pot face doar mai dificilă. Asta nu înțelege Vasile Ernu. Sau se face, cu bună știință.

Văd că declarația lui Băsescu a pus pe jar opinia publică. Să  o „despletim” un pic. Nu mai reiau aici celelalte interpretări – propagandă electorală, demagogie, lipsă de viziune politică, apă la moară comuniștilor românofobi. Să procedăm invers – dacă această declarație nu ar fi existat, oare  comuniștii moldoveni ar fi devenit mai cuminți?, oare Rusia nu mai folosea aceeași retorică agresivă și mistificatoare  la adresa Moldovei și României? Din contra, o asemenea afirmație îi bulversează și îi pune în dificultate. Și oare nu același lucru îl spun și Ponta și Antonescu, doar că mai voalat și ca să nu supere pe nimeni. Declarația lui Băsescu poate avea rolul (încă) unei pietre de temelie, chiar dacă atât Occidentul, cât și Rusia au rămas „mirate” ( o mirare mimată, toți știu că toți știu). Dar dacă încercăm să creionăm  un scenariu vedem că declarația își are rostul ei. Așa cum ne întoarcem de fiecare dată la anumite repere cronologice, cum ar fi 1812, 1918, 1940,   pentru a găsi justificări, pentru a combate arguția de tip sovietic, peste ceva timp mult huiduitele cuvinte ale președintelui ar putea să arate bine pe galantarul istoriei. Atunci vom spune – uite, că se vorbea despre unire. Vasile Ernu vede, intenționat și de fiecare dată, doar drojdia de pe fundul paharului (să nu fiu înțeles greșit), nu observă nici jumătatea goală și nici pe cea plină. Scepticismul, pesimismul lui Vasile Ernu sunt simple strategii cultural-economice. Un „speculiant” (спекулянт), cum se zice în URSS.

De Ziua României am plecat acasă, în Basarabia. Pe drum ascult la radio că Președintele Timofti e la București alături de omologul său. La radio – românii de pe ambele maluri ale Prutului sărbătoresc 95 de ani…

Ajuns la vama moldovenească, văd în spatele meu o mașină cu numere românești, avea un tricolor atașat  în exterior, pe portiera din spate. Nici poliția și nici vama nu s-au luat de tricolor, oricum era  de dimensiuni modeste. A plecat înaintea mea. În clipa în care ajunge la bariera vămii, domnișoară  care i-a luat actele îi transmite (de lângă mine) prin stație celui de la barieră (aflat la vre 300 de metri distanță) – zîi sîș scoatî steagu. Și l-a scos. La intrarea în RM.

Îmi iau actele. Urc și plec. La radio – românii de pretutindeni celebrează…, Președintele Timofti…,București…, Alba-Iulia…, 1 decembrie…, Marea Unire…, Chișinău…, diseară…, concert…,integrare…

„Dar aici totul e plin de nostalgie, pentru că sunt pesemne puține țări pe lume în care acest sentiment se manifestă atât de repetitiv: la cei dintâi spanioli, fiindcă le era dor de patria de departe; apoi la indieni, pentru că tânjeau după libertatea pierdută, însuși sensul existenței lor; mai târziu, la acei gauchos alungați de civilizația veneticilor, simțindu-se exilați pe propriul lor pământ și amintindu-și de vârsta de aur a sălbaticei lor independențe; la bâtrânii patriarhi creoli, ca don Pancho, pentru că simțeau că timpul acela minunat al generozității și curteniei devenise timpul meschinăriei și al minciunii; și, în sfârșit, la imigranți, fiindcă duceau dorul pământului lor natal, al obiceiurilor lor milenare, al legendelor, al sărbătorilor Crăciunului lângă foc.  Și cum să nu-l înțelegi pe bătrânul D’Arcángelo? Căci pe măsură ce ne apropiem de moarte ne apropiem și de pământ, și nu de pământ în general, ci de bucata aceea, acea infimă (dar atât de iubită, atât de jinduită) bucată de pământ unde ne-am petrecut copilăria. Și ne amintim atunci de un copac, de chipul vreunui prieten, de un câine, de un drum plin de colb în miezul verii, de țârâitul greierilor și șopotul unui pârâiaș. Lucrurile de genul ăsta. Nu lucruri mari, ci mărunte și cu totul neînsemnate, dar care în momentul acela de dinaintea morții capătă proporții de necrezut, mai ales când, în țara asta de emigranți, omul care stă să moară se poate apăra numai cu amintirea, atât de înfricoșător de incompletă, atât de transparentă și imaterială, a acelui copac sau a acelui pârâiaș din copilărie; căci sunt despărțiți nu doar de prăpastia timpului, ci și de oceane de necuprins. Și astfel ne este dat să vedem mulți bătrâni ca D’Arcángelo, care aproape că nu mai vorbesc și par că privesc necontenit în depărtare, când în realitate privesc spre înlăuntrul lor, spre străfundurile memoriei lor. Pentru că memoria e ceea ce rezistă timpului și puterilor lui distructive, și e un fel de formă pe care eternitatea și-o poate asuma în această trecere neîncetată. Și chiar dacă noi (conștiința noastră, sentimentele noastre, experiența noastră dură) ne schimbăm cu trecerea anilor, iar pielea și ridurile noastre se prefac treptat în dovezi și martori ai acestei treceri, există ceva în noi, undeva foarte adânc, acolo, în zone ascunse, ceva ce se agață cu ghearele și cu dinții de copilărie și de trecut, de neam și de pământ, de tradiții și de visuri, ceva ce pare să-i reziste acestui tragic proces: memoria, misterioasa aducere aminte despre noi înșine, despre ceea ce suntem și despre ceea ce am fost. Ceva fără de care (și ce îngrozitor trebuie să fie atunci! își spunea Bruno) oamenii aceia care au pierdut-o, ca într-o formidabilă și devastatoare explozie a acelor zone profunde, sunt frunze ușoare, frunze nesigure efemere târâte de vântul furios și fără noimă al timpului. ”

Să fim solidari! Știu, ar putea părea un îndemn tardiv și oarecum obosit, devalorizat. Dar noi, basarabenii, nu știm ce-i solidaritatea, și nici eu nu prea știu, încerc să mi-o însușesc și s-o transform într-un „meniu” cotidian.  Solidaritatea ar trebui să ni se-nfățișeze ca un gest firesc, ca o respirație molcomă, caldă și profundă.  Acum, când Ucraina s-a „reorientat” geo-politic, jocul ei nu a fost decât un șantaj succesiv la adresa UE și la adresa Rusiei, s-a folosit de ambele pentru a obține avantaje, ar trebui să dăm dovadă de rațiune, echilibru temeinic și discernământ. Nu cred că presiunea a fost exercitată doar de Rusia. Ucraina e sora ei mai mică. În toate.

E suficient să urăști o singură piesă din angrenajul politic autohton și să-ți pierzi luciditatea, să nu mai întrevezi, nici măcar parțial, adevărul. Detest și dezaprob orice act de contrabandă, orice puseu oligarhic, orice ifos demagogic și patriotrad, înfășurat în faldurile celor mai bune intenții.  Însă nu există alternativă, o eventuală întoarcere a comuniștilor la guvernare ar fi fatală încercării R. Moldova de a se democratiza. A fost suficient să-i văd pe Voronin și Munteanu, pe Mușuc (caz psihanalizabil) și Petrenco  ca să-mi dau seama că nu-i vreau sub nici o formă înapoi. Niciodată nu i-am vrut. Poate așa , alintându-mă în aburul unor efervescențe politice. Dincolo de așteptările jusitificate ale societății, Moldova n-a înflorit în ultimii cinci ani, ar fi necinstit să nu observăm performanțele pe care guvernarea noncomunistă le-a înregistrat. Și nu sunt puține. Am să menționez doar una, printr-o întrebare, firește – Cum arăta spațiul mediatic în R. Moldova? O Coree de Nord la poalele Europei. Iată răspunsul.

Sper ca cei din Alianță să-și fi învățat lecția după chelfăneala pe care și-au atribuit-o gratuit în primăvară. Dar poate că greșesc. S-au eliberat atunci energii morbide și astfel cei implicați  și-au făcut reciproc o igienizare salutară. Mai știi?! În clipa în care traseul Republicii Moldova ar deveni ireversibil, din partea mea – să se beștelească-n voie. Dar totuși cu măsură. Urmărind astăzi protestul organizat de PCRM, constat că cel  din 3 noiembrie nu a fost deloc inutil (deși i se pot aduce repoșuri tari). Al comuniștilor a pălit pe lângă cel de acum 20 de zile. Iar într-o societate  profund rurală și patriarhală (oare chiar mai era nevoie să scriu și „patriarhală) protestele celor două tabere capătă consistențe fabuloase (de fabulă) – „Cine a adus mai mulți protestatari?”, „Ai văzut că la democrați a fost piața plină”, etc.

La Vilnius se pune prima cărămidă.  Iar premierul Leancă ar trebui să nu mai spună „brucsel”, ci „brusel”.

Intru destul de rar pe platforma celor de la CriticAtac. Azi am citit un ditamai articol, plin însă de neadevăruri și interpretări abuzive. Mi se face scârbă când îi aud pe unii vorbind de Europa ca despre un nou imperiu, când ei locuiesc în „imperiu, își publică cărțile în țări ale „imperiului”, se plimbă nestingherit prin colțurile „imperiului”, se bucură, cinic și pervers, de toate drepturile pe care, generos, „imperiul” le oferă. Sunt, de fapt, niște mari burghezi. Lucru deloc rau dacă ar fi recunoscut și asumat ca atare. Pot accepta critica adusă capitalismului și Occidentului în general, nu sunt sisteme perfecte, din contra, perfectibile. Un mare avantaj, să recunoaștem.  Numai că aciditățiile oratorice ale celor implicați în dezbateri bat în altă parte, au un scop subversiv. Stânga disprețueiște clasele și ierarhiile, elitismul, impune un egalitarism absurd și nociv. Stanga comunistă a facut la fel de mult rău ca dreapta nazistă sau fascistă. Sau poate chiar mai mult. Am înțeles și acceptat chestia cu „nostalgic după propria viață care întâmplător a avut loc în comunism”, dar gluma se-ngroașă. S-a trecut la etapa următoare – cea a  manifestelor.  Stânga vorbește cu o plăcere perfidă despre imperialism și colonialism de parcă n-ar fi cunoscut, ea însăși, experiențe similare.  Nu avem nici o certitudine că teritoriile cucerite de englezi, francezi, americani, olandezi ar fi fost mai dezvoltate dacă ar fi rămas libere. „Cuceritorii” au exportat acolo modele economice, structuri sociale.

Dacă stau mai mult timp în România, fără a mai merge pe acasă, la Cahul, începe să mi se acrească și de UE și de Schengen și de Nato. E suficient însă să merg acasă și să stau câteva zile. Se schimbă perspectiva. Și parcă îmi doresc  să ajungem și noi în UE. Cu Nato e mai dificil.

Mă încearcă sentimente contradictorii (confuze)  față de evenimentul de astăzi de la Chișinău. Organizat în pripă, cu un puternic iz de partid, vor veni, probabil, toți primarii pldm și pd din țară, dar și oameni care cred sincer în ideea integrării europene.  Mișcările comuniștilor sunt contracarate exact prin aceleași metode. Încolonarea și la protest!  Ar fi totuși o soluție – Să vină cât mai mult lume, pe rând, și să nu stea nimeni mai mult de 10 -15 minute. La urma urmei fiecare ar putea spune apoi – „ei, eu eram doar în treacăt„

Nu înțeleg de ce trebuie să ne prefacem că nu renunțăm la Transnistria, când ea e demult un alt stat, o altă realitate, tenebroasă și malignă. De ce nu ne-am putea despărți amiabil, ca-ntr-un divorț între doi oameni maturi și respectuoși. Hotarul pe Nistru și prietenie eternă. Dar simt că am răspunsul. Scopul Transnistriei (și al Rusiei) nu-i independența, să fim obiectivi. Independența presupune transparență, respectarea normelor internaționale și a tuturor drepturilor ce decug de aici, posibilitatea unor sancțiuni din partea forurilor/organizațiilor din care faci parte, De fapt, a avea independență înseamnă a ceda o bună parte din ea sau a o împărți cu alții. În schimb, nerecunoașterea internațională îți oferă un calup de avantaje, bineînțeles ilegale și criminale. Trafic de arme, de droguri, de ființe umane, economie subterană, spălare de bani.  Plus că așa mai ții și Moldova pe loc. Oare ce vrea Transnistria?

Un personaj din „Despre eroi și morminte” spune ceva de genul – „dacă vin comuniștii, eu mă retrag la moșie” .  Am râs, după care mi s-a făcut rușine.

Să citești din Alex. Leo Șerban

Pe o pajiște

Unde ți-ai mutat stupii

Câteva zile

Și să te-ntrebi

Cum cade lumina în Toscana?

Sau – Andy Warhol, Andy Warhol???

Să-ți tocești mintea.

Și deodată – eliberator

E tipul care-a „cromatizat-o” pe Marilyn.

O istorie din burta unui VW Caddy galben

Luat la mâna a doua

Și-n care poți dormi

Pe diagonală

Noaptea

Nu trece timpul. Sau trece? Mai contează?

Oricum, deasupra Maternităţii

Când ne-am născut nu strălucea nici o rază.

Ai diavolului, nu. Nici ai divinităţii.

Doar ai clipei: încăpătoare

Ca o valiză, ca o cisternă, ca un muzeu.

Dar nu-ţi fie teamă, nimeni nu moare!

Nici măcar eu,

Mai fragil şi ghinionist ca un cristal

Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă

Sau pe un raft din Magazinul Universal.

Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă

Şi cumva indiferent,

Dintr-un recipient în alt recipient.

Am tras o fugă acasă. A fost bine și plăcut. De data asta mama nu m-a mai întâmpinat cu intempestivul – „Bine c-ai venit, ia să-mi faci o treabă”. Am mai discutat despre una, despre alta, subiectul politicii nu a putut fi evitat, bineînțeles. I-am zis mamei de lucrarea lui Alain Besançon – Sfânta Rusie și de intelectualii francezi de stanga, iar mama m-a completat , surprinzător, revelator, – „au mai fost câțiva – Henri Barbusse, de exemplu.  Apoi fratele meu mai mare a scos două fluiere și am   cântat  împreună.  Cred că au trecut 20 de ani de când n-am mai „folclorit” pe două voci. „Sună la fel ca atunci, doar noi suntem altii” – a fost reacția fratelui. Și s-a emoționat.  Asta simțisem si eu, doar că acum cântăm amândoi vizibil mai prost. „Sună la fel” – e vorba de cum se așază vocea unui fluier peste alta, nu de îndemnarea noastră ră(tă)cită.

Am privit „Amour” pe HBO- sfâșietor.

Dacă aș putea să-mi înving sila de-a scrie.  Am avut azi o discuție aprinsă cu un domn oarecare. Dracul m-a pus. De câte ori îmi zic să nu mai intru în controverse. Pentru el, Băsescu e vinovat de toate, e răul suprem. Iliescu e total nevinovat, nu i-a adus pe mineri, n-a confiscat revolutia și nici n-a ținut țara șase ani pe loc.  Ponta în nici un caz n-a plagiat, așa se făceau lucrările atunci. Când i-am zis că a plagiat 200 de pagini tot cu greșelile de ortografie, mi-a adus sibilinicul argument – citând, n-ai voie să faci nici o modificare. Păi n-a citat, tocmai asta e. Unde sunt  semnele citării.  I-am zis și de taxele noi. Mi-a spus ca nu-i adevărat.  E destul de inconfortabil un astfel de individ. Să nege pur și simplu evidența. Am venit scârbit acasă. Știu că e din vina mea. Îmi pun mintea cu toți fixomanii.

Poate mă salvează un Sabato – Despre eroi și morminte