Feeds:
Articole
Comentarii

siacumcefacem-micutule-5639Există opere literare care pot rămâne o anumită perioadă într-un anonimat obscur, ca mai târziu vocile exegeților să constate, rușinate și oarecum nedumerite – Cum a fost posibil ca nimeni să nu le fi remarcat? În ce sertar al memoriei au zăcut necunoscute? E simptomatic cazul romanului Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa. O capodoperă. Și nu e singurul. Mai există și alte situații, rețeta e în continuă formare, după atacul asupra celor de la Charlie Hebdo, francezii au găsit de cuviință să-l recitească pe Voltaire, Traité sur la tolérence, gestul lor depășind cu mult simpla curiozitate academică, iar după carnagiul de la Bataclan l-au redescoperit pe Hemingway cu a sa carte – Paris est une fête. Sensul unei cărți e modificat și actualizat de realitatea înconjurătoare. Crizele economice, sociale, marasmul identitar, demagogia revanșardă îl pot determina pe cititor să citească cu alți ochi o carte. Să se facă „vinovat” de interpretări insolite, bineînțeles, în limitele generoase ale textului.
Și acum ce facem, micuțule?, romanul scriitorului german Hans Fallada, pică într-un context istoric ce-l favorizează, acțiunea e plasată cu multe decenii în urmă, pe timpul marii crize, și romanul curge linear, având o construcție cuminte, tradițională și ușor de asimilat. Hans Fallada e un pseudonim împrumutat din povestirile fraților Grimm. Rudolf Ditzen, pe numele său adevărat, a trăit între anii 1893 – 1947 și, după cum putem lesne observa, viața sa acoperă cea mai neagră perioadă din istoria omenirii. A avut o existență tumultuoasă, marcată de accidente și excese neobișnuite, asemenea epocii din care a făcut parte. Un scriitor prolific căruia Editura Polirom i-a tradus două titluri, unul în 2012 – Singur în Berlin, și al doilea recent, în 2015, asupra căruia ne vom ostoi privirea. Biografia sa intimă intră în contradicție flagrantă cu stilul liniștit, curgător, limpede al scriiturii. Dependența de morfină, omorârea unui prieten în timpul unui duel, tentativa de suicid, șubreda sănătate mintală rămân, după încheierea lecturii, simple curiozități biografice, nimic din aceste metehne lumești nu transpare dincolo de „pânza freatică” a textului. Poate doar fina observație psihologică, așa cum am mai întâlnit-o și la Virginia Woolf, s-ar topi într-o subtilă și discretă sugestie autoreferențială. Însă textul literar își are propria viață, o confirmă lectura acestei cărți, la peste 80 de ani de la apariție.
Romanul lui Fallada urmărește cu scrupulozitate destinul unui cuplu de tineri, Johannes Pinneberg și Emma Mörschel (Mielușica), ambii în vârstă de 23 de ani, în perioada ce avea să preceadă ascensiunea nazismului și resurecția antisemitismului. Cei doi își programează o vizită la un cabinet ginecologic în vederea identificării unei metode de contracepție cât mai sigure, dar află, mirați, contrariați, în cele din urmă… fericiți, că e prea târziu, că vor avea un copil. Și din acest punct cerul existenței lor se înnorează, Pinneberg ascunde o habă de vreme faptul că e căsătorit, pentru a-și păstra locul de muncă. În cele din urmă e concediat și se mută împreună cu soția la Berlin, la mama sa, damă de consumație, de care nu îl leagă mai nimic, e ajutat să se angajeze vânzător la magazinul de confecții Mandel, de unde va fi din nou dat afară, li se va naște un băiat, iar finalul cărții îi găsește pe toți trei într-o colonie din afara Berlinului, disperați, dar încă neacceptând compromisuri jenante. Am „înșurubat” un schelet neutru, fără a căuta cauzalități, fără a intra în detalii de budoar, fără a explica unele decizii și rateuri, fără a invoca alte personaje, calitățile și rolul pe care l-au jucat în viața celor doi. Lectura cărții ar fi cea mai bună completare, o incarnare a scheletului de mai sus.
În această carte m-au copleșit detaliile, mediul periferic, „oamenii mărunți”, relațiile dintre ei, observația psihologică, oglindirea istoriei mari în gesturi minore și aparent nesemnificative, ruptura dintre clasele sociale, căci, după cum am putut vedea, subiectul în sine e lipsit de spectaculozitate, e aproape anost, o felie de viață. Dacă neputința ar avea chip, atunci imaginea lui Pinneberg din rândurile ce urmează e revelatoare: Se trântește pe canapeaua mare și zace așa, cu fața în mâini, zace mult timp nemișcat. Da, se simte mărunt și amărât, țipă și se târăște și dă din coate pentru a-și găsi locul în viață, dar își merită oare locul? E un nimic. (pag. 220) Ura, inechitatea socială, excluziunea au generat un cocteil ce avea să arunce în aer o lume-ntreagă.
Romanul lui Fallada, din punct de vedere compozițional, e o prelungire a cutumei tradiționaliste, iar din perspectiva observației critice se apropie de canavaua naturalistă, cu intarsii mizerabiliste. Personajele pun întrebări abrupte, nu se menajează mai deloc, trăiesc situații umilitoare, kafkiene, cu accente distopice (controlul asupra angajaților, îndeplinirea cotei de vânzare), angajarea la Mandel e pentru Pinneberg o corvoadă înjositoare. Mielușica ajunge să cârpească ciorapi pe la casele unor doamne care uită să o mai plătească, banii din șomaj le sunt insuficienți, sunt obligați să încropească liste de cheltuieli lunare, să-și lase copilul mic nesupravegheat timp de 5-6 ore. Degradarea treptată a celor doi nu poate fi împiedicată, cu toate că finalul cărții mai păstrează o brumă de speranță, e încurajator chiar. Ceea ce nu au pierdut niciodată protagoniștii rămâne candoarea.
Sărăcia favorizează apariția nazismului, textul surprinde gestația acestui flagel criminal, în egală măsură „fixează” și apetența altora pentru comunism. Ni se înfățișează o lume măruntă, pătrunsă de mici orgolii provinciale, de zbateri și convulsii sociale în care pâra, șantajul, aluziile compromițătoare fac parte din meniul cotidian, otrăvind relațiile colocviale și profesionale. Disparițiile misterioase ale unor personaje, aparițiile la fel de inopinate ne duc cu gândul la o lume nesigură, fragilă, gata în orice clipă să se surpe. Și cu toate astea există și prietenii necondiționate (Heilbutt) și gesturi mărinimoase, neașteptate. Nașterea fiului e un prilej de reflecție și de rememorare a clipelor de iubire, iar discuțiile dintre tați, la maternitate, consumă ceea ce numim câteodată „apologia clișeului”. Experiențele noastre sunt similare, obsesiv-repetitive și atunci cum mai izbutește o astfel de experiență să devină totuși unică și irepetabilă? Hans Fallada reușește în literatură ceea ce va reuși mult mai târziu Andy Warhol în sfera artelor vizuale, adică să sublimeze clișeul, să reproducă dialoguri și situații cotidiene cu fidelitatea unui metronom.
_____
Hans Fallada, Și acum ce facem, micuțule?, Editura Polirom, 2015, 368 pag.

Articol publicat în revista Contrafort  

despre fericire

să fii copleşit de apele muzicii

să asculţi Vivaldi şi Mario Lanza

să plouă mult şi liniştit

şi tu să citeşti din Proust şi să priveşti

la copacul singuratic din grădină

să ai o lăcomie a simţurilor, o poftă

de expresie abia stăpânită

să te refugiezi în cuvinte rare

de pildă  să foloseşti adjective manieriste

să fii percutat de ambiguităţi frumoase

să gândeşti negrăbit – ah, ”ocolul răbdător

al cunoaşterii”! – şi

să împingi gândul până la starea de vis

să aluneci senin pe coridoarele memoriei

şi acolo să vezi arena de zinc în care

fericit te scăldai când erai copil

 

Vasile Gârneţ, Câmpia Borges, Ed. Vinea 2002.

  1. Carol (nu vrea să demonstreze nimic)
  2. The Hateful eight (Tarantino, libertate, umor)
  3. The Revenant (pe alocuri neverosimil, pe alocuri previzibil)
  4. Danish Girl (bun și-n acelasi timp tezist)
  5. Room (pân la jumate- excelent, după – cusut cu ață albă)
  6. The bridge of spies (slab, patetic)

downloadImaginea de pe copertă, titlul fac parte inevitabil din arsenalul paratextual al unei cărţi. Să-ţi intitulezi romanul Laika şi să pui pe copertă poza unui câine (nu ştim dacă a fost ideea autorului, dar cu siguranţă a acceptat-o) mi s-a părut, înainte de începerea lecturii, prea explicit, un soi de redundanţă şi un mijloc deloc atrăgător pentru o invitaţie la lectură. Lectura propriu-zisă a anulat într-o mare măsură serenitatea absolută a acestei idei.
Atunci când aştepţi o nouă carte de Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Dan Lucian Teodorovici, Filip Florian sau Cătălin Dorian Florescu, adică autori din care ai mai citit, surpriza nu poate fi totală, variaţiile se încadrează într-o normă stilistică ce nu lasă prea mult loc mirării exoftalmice. Însă acum, am descoperit un autor, pe Adrian Alui Gheorghe. La ce să te aştepţi? Ştiam doar că e coordonatorul antologiei de poezie Născut în ’58,volum pe care mi l-am însuşit, sincer să fiu, de dragul altor autori.
Despre perioada comunistă din România s-a scris enorm, tone de maculatură, din mai multe perspective, unii într-o manieră propagandistică şi protocronistă, legitimând un regim criminal, căzând apoi într-un anonimat obscur, opera acestora fiind nulă din punct de vedere estetic, alţii, chiar de atunci, şi-au asumat acea sintagmă vagă şi oarecum confortabilă – rezistenţa prin cultură. Şi ar mai fi o categorie, drept că minoritară, a celor care au scris o „literatură de sertar” sau au înfruntat pe faţă tentaculele cenzurii. Cartea lui Adrian Alui Gheorghe confirmă o idee salutară – e loc pentru fiecare, întotdeauna se mai poate spune ceva, cu riscul ca unele teze şi interpretări să se suprapună.
Dacă în Ploile amare (febleţea mea) „satul” întruneşte particularităţile toposului literar şi se topeşte într-o copie miniaturală a unui întreg totalitar, în romanul Laika (îi spun roman, deşi formula narativă ar corespunde mai multor specii literare) „sanatoriul de la Glod” e un fel de urmă de lut din preistoria conştiinţei comuniste. Satul lovit de diluviul apocaliptic versus sanatoriul – apendice al unui regim totalitar. Înainte de a arunca o privire asupra cărţii luate aici în discuţie, aş vrea să mai pomenesc un titlu – Copiii lui Hansen de Ognjen Spahić. Merită citită, în tandem.
Personajul acestei cărţi e chiar sanatoriul, un personaj colectiv, cei care se perindă necontenit pe acolo, de la angajaţi de duzină şi pacienţi care mai de care până la directori scorţoşi şi şefi atotştiutori, nu sunt (unii dintre ei) decât nişte figuri găunoase, nişte fantoşe, alţii – victime ale naivităţii şi bunei intenţii. Joacă roluri sordide, intră vremelnic în scenă, îşi spun rolul (o întâmplare, o istorioară) şi apoi dispar definitiv în anonimat. E aproape imposibil să reţii numele personajelor, sunt multe. Dar nu cred că numele lor contează cu adevărat, scriitorul apelează la o onomastică mai pestriţă, caricaturală chiar, ci sursa „beteşugului” care i-a orientat către această destinaţie.
Uneori, pentru a te face înţeles e nevoie să împingi textul spre exagerare, până la absurd, e o modalitate eficientă de a nu mai putea fi prea uşor contrazis, de a-i deza­rma pe cei mefienţi. Istoria personală a sanatoriului se suprapune peste cea a ţării, e o prelungire „nevinovată” a acesteia, o excrescenţă firească. Pe trupul sanatoriului e proiectată astfel o istorie sintetizatoare a celor aproape 50 de ani de comunism într-o manieră mult mai convingătoare decât ar face-o un tratat oficial de istorie. Două personaje – doctorul Bîlbîială şi doctorul Pantazi, sunt cele care reţin cel mai mult atenţia şi care au o vizibilitate mai pregnantă. Se apropie revoluţia şi sanatoriul de la Glod o va trăi în felul său, ghidându-se după imaginile de la televizor, oscilând după oscilaţia altora, magnetizat de ceea ce se întâmplă pe sticlă. Pune în scenă o revoluţie minoră, un mort, un viol colectiv, escapade bahice şi suportă o dizolvare finală. Revoluţia de la Bucureşti şi abuzul sexual de la sanatoriu se petrec concomitent. Privit retrospectiv, violul pare un preambul a ceea ce urma să vină mai târziu.
Incursiunea în istoria intimă a sanatoriului, un fel de intestin al Leviathanului, se pliază pe un scenariu al reconstituirii arheologice, din care nu e exclusă minuţia sociologică. Reuşita autorului constă în acest „tupeu” scriitoricesc de a pune totul la un loc, fără ca supradoza să provoace prejudicii textului, greţuri sau indigestii estetice – cititorului. Aşa cum am mai spus – o excelentă capacitate de sinteză, concluzii ce derivă din întâmplări banale, din dialoguri tipice, e ca şi cum autorul ar fi întors ocheanul invers. Cartea e o mărturie literară – constrângeri şi interdicţii, accente distopice, intrigi amoroase, vinovăţii ruşinoase, complicităţi dezonorante, găinării amuzante, mistificări grosolane, rateuri incredibile, întâmplări groteşti, reconstituiri arhivistice. Totul împins până în cele mai insignifiante detalii ale vieţii.
România acelor vremuri apare ca un experiment inconştient, unde totul este posibil, unde deciziile sunt luate arbitrar, iar turnătorii ajung să-şi legitimeze existenţa la Europa Liberă. Lipsa totală a reperelor generează situaţii elucubrante, orice potenţială abatere sau faptă interpretată ca un afront e sancţionată prin trimiterea la sanatoriu. Şi nu era cel mai nefericit loc posibil! Textul surprinde cu pertinenţă transformarea cameleonică a unor indivizi, dedublarea patologică, acomodarea lor instantanee, luminoasă, fără remuşcări la noua ordine. Laika rescrie realităţi dureroase într-un chip parodic, apelează uneori şi la pastişă, diluându-le astfel. Umorul, burlescul, oralitatea, stilul colocvial muşcă fără milă din tarele şi neputinţele unei societăţi aflate în derivă. O ţară cât un experiment, cât un ospiciu, cât un spital de boli nervoase.
Ceea ce atrage atenţia în această carte e recursul la o convenţie literară care permite utilizarea unor informaţii diverse, abundente, mediate de scurte istorii individuale, pline de tâlc, peste care autorul trage groase tuşe parodice. Ubicuitatea securităţii, exterminarea partizanilor din munţi, emigrarea clandestină (acolo e zonă de graniţă, e greu…) se întrezăresc laolaltă cu poftele lumeşti, înguste, de zi cu zi ale celor implicaţi în soarta sanatoriului. Sunt luate în vizor şi delaţiunile intelectualităţii, şi moravurile breslei scriitoriceşti, apar invocate simptomatic numele lui Dan Deşliu, Sabin Bălaşa (în text – Bălăşoiu), bardului Păunescu, numele lui Dumitru Popescu, Sergiu Nicolaescu, Mihail Sadoveanu (decedat în 1961, nu în 1960, cum apare în text, naratorul are dreptul să greşească). Toţi cei care au slujit cu râvnă la menţinerea unui regim periculos, ca apoi să confişte scena democraţiei cu acelaşi aplomb patriotard. Odată cu sfârşitul revoluţiei întreg personalul sanatoriului e disponibilizat şi totul pare să sfârşească într-un autodafé purificator. Aceeaşi istorie spusă altfel, mult mai convingător!
__________
Adrian Alui Gheorghe, Laika, Editura Cartea Românească, 2014, 304 pag.

Articol publicat in revista Contrafort –

Jurnal

http://ziarulnational.md/vasile-garnet-psihoterapie-colectiva-cu-vladimir-putin/

Tabloul lui Schlink

descărcareBernhard Schlink este unul dintre favoriţii mei. O spun cu toată sinceritatea. Am tot amânat lectura romanului Crima lui Selb, ultima parte a trilogiei (Selb), în speranţa că vor fi traduse în limba română şi celelalte două volume. Lucru care nu s-a întâmplat. În rest, am citit tot ce a apărut, de la bestsellerul Cititorul, şi romanele Întoarcerea acasă şi Weekend-ul, la prozele scurte – Evadări din iubire şi Minciuni de vară. Frumoase, delicate, profunde. Îmi plac autorii care n-au scris foarte mult şi pe care îi poţi acoperi integral. Acei autori care-şi şlefuiesc prozele până în cele mai mici detalii şi nu sunt niciodată prea expliciţi, înconjurându-te într-o ambiguitate revelatoare, atât cât să-ţi pui întrebări… Scriitori ce adastă asupra foii de hârtie sau asupra oglinzii monitorului în căutarea unei formule cât mai exacte, fără artificii inutile.
Femeia de pe scări e noul roman al scriitorului Bernhard Schlink tradus în română şi apărut în acest an la Editura Polirom. Şi ca să vă trezesc pe deplin interesul şi curiozitatea, încep prin a vă spune că am regăsit în această carte atmosfera din Magicianul, finalul din Iubita locotenentului francez, iubirea din Amour, tristeţea sfâşietoare din Melancholia, nostalgia din Good Bye Lenin!, introspecţia din The Tree of Life, barca şi imaginea poetică din Întoarcerea lui Zvia­ghintsev, enigma din Vertigo. O lectură deschisă. O continuă cinematografie!
Naratorul, cel care deschide acest roman scris/povestit la persoana întâi, avocat de profesie, umblat prin lume, descoperă în Art Gallery din Sydney un tablou pe care îl considera dispărut sau poate pierdut, o pictură reprezentând o femeie goală coborând nişte scări, însă o femeie pe care a cunoscut-o cu mai bine de 40 de ani în urmă şi pe care a iubit-o. Avocatul şi-a trăit viaţa într-un confort fizic şi psihic relativ, a avut o soţie ( […] m-am căsătorit pentru că n-am avut niciun motiv să nu mă căsătoresc[…]) care a murit într-un accident de maşină, doi copii, cu care se află totuşi în relaţii formale, distante şi reci. Constată acum că trecutul îl urmăreşte necontenit şi oarecum insidios, orice întâmplare, orice eveniment neaşteptat îi modifică destinul, îi schimbă traiectoria.
Şi povestea începe să ni se dezvăluie treptat (în trepte), subîntinsă de o alură detectivistă, o particularitate a scriiturii lui Schlink. Sună astfel. Pe când era un tânăr avocat, angajat al firmei Karchinger şi Kunze, se ciocneşte de un caz bizar. Un pictor, Schwind, însoţit de o femeie, Irene, i se înfăţişează la birou şi-ar vrea să-şi recupereze tabloul vândut unui potentat al zilei, Gundlach, sau măcar să aibă şansa să-l restaureze. După fiecare restaurare, tabloului i se întâmplă un nou accident. Până când avocatul află că Irene e acea femeie pictată goală în tablou şi că l-a părăsit pe Gundlach de dragul pictorului. Iar accidentele nu erau deloc întâmplătoare. Un prilej pentru Gundlach de a o revedea pe Irene.
În cele din urmă Schwind ar vrea să facă un troc deloc onorabil, să o cedeze pe Irene în schimbul tabloului, numai că între timp avocatul se îndrăgosteşte, îi mărturiseşte intenţiile lui Irene şi pun la cale o evadare, să fugă împreună, ei doi şi tabloul, atunci când se va face schimbul. Totul funcţionează perfect până în clipa în care Irene îl păcăleşte şi pe avocat, lăsându-l pe acesta s-o aştepte. Pare o schemă simplistă şi în acelaşi timp uşor neverosimilă, un crochiu frivol şi exagerat, mai degrabă o scenă din literatura de bulevard, însă autorul ţine foarte bine în frâu raportul spectaculos/nespectaculos şi paginile ce urmează nu fac decât să întărească edificiul romanului. Supleţea prozei, claritatea frazei, luciditatea discursului naratorial converg spre o construcţie impecabilă, fără cusur.
Au trecut patruzeci de ani şi avocatul vede din nou tabloul, cum spuneam, în Art Gallery din Sydney, angajează un detectiv şi dă de urmele lui Irene, o găseşte într-un loc izolat, bătrână şi bolnavă, având grijă de alţi oameni neajutoraţi. Încearcă să o înţeleagă, pune întrebări, caută explicaţii, apar apoi şi Schwind şi Gundlach, amuşinând apariţia misterioasă a picturii. Vor, bineînţeles, tabloul, e prea târziu, acesta a fost donat galeriei de artă. Irene are cancer la pancreas, iar avocatul se hotărăşte să rămână lângă ea până la sfârşit. Şi pe măsură ce protagonistul şi Irene se apropie unul de altul, se produce şi acea epifanie lăuntrică a amândurora. Nu poate fi totul explicat, fiecare îşi întoarce privirea către propria viaţă, şi-ar vrea să-l înţeleagă pe celălalt, să-i înţeleagă opţiunea, să se-nţeleagă pe sine. De ce aşa şi nu altfel?
Ce iese la iveală nu e prea confortabil – o copilărie aparent liniştită, în profunzime însă traumatizantă, reproşul e mut, abia sugerat. Discuţiile dintre cei doi prilejuiesc reflecţii despre rolul artei, despre opţiunea personală, libertatea individuală, despre vina colectivă (un laitmotiv la Schlink), despre menirea omului în societate, despre fericire, teme grave, izvorâte dintr-un trecut apăsător, dintr-o moştenire chinuitoare. Personajele, cu toată extravaganţa libertăţii exterioare, lasă o profundă impresie de captivitate şi de neajutorare, orice-am face, ne este imposibil să ieşim din condiţia de simpli muritori. Poate fi arta o eliberare? Devine rutina o structură salvatoare? Am ieşit cumva din istorie?
Şi iarăşi se dovedeşte că trupul ştie mai multe, iar mintea e un umil învăţăcel. Din penumbra confesiunilor transpar evenimente ce le-au influenţat viaţa, căderea Zidului Berlinului, realitatea est-comunistă, fascismul şi comunismul, şi apăsătoarea senzaţie că esenţialul întotdeauna ne scapă, că suntem doar într-o foarte mică măsură stăpâni peste vieţile noastre. Realităţile de mai sus nu sunt deloc zgomotoase, adică autorul nu face paradă din evenimentele politice, ci sunt invocate discret, stau aciuate liniştit, modelând însă psihologii cu o forţă devastatoare. Povestirea protagonistului, dublată de completările lui Irene, umple un vid lăsat de trecerea celor patru decenii. Cei doi îşi recompun ficţional propriile existenţe, le dau sens, ar vrea ca povestea pe care o rescriu împreună să-i ajungă din urmă, să-i prindă în braţe. Amintirile comune şi apoi moartea lui Irene îi prilejuiesc naratorului clipe de reflecţie profundă şi anunţă o schimbare, un declic metafizic.
Cartea lui Bernhard Schlink te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Eşti asaltat de tot soiul de dileme. Morale, ideologice, culturale. Şi oare nu-i acesta adevăratul ţel al artei, să sondeze dincolo de aparenţele cotidiene, să traverseze cele mai ocolitoare punţi ale minţii, să te vindece de iluzii otrăvitoare? Femeia de pe scări ar putea fi şi o parabolă a Germaniei, a despărţirii şi regăsirii după aproape jumătate de veac. Când totul s-a petrecut altfel decât şi-au imaginat cei doi. Ce aţi răspunde dacă cineva, într-o bună zi, v-ar întreba plin de iubire – Ţi-e frică de moarte?
_______
Bernhard Schlink, Femeia de pe scări, Editura Polirom, 2015, 240 pag.

Articol publicat in revista Contrafort –

 

Jurnal

http://ziarulnational.md/vasile-garnet-zile-de-teroare-in-europa-copiii-urii/