Feeds:
Articole
Comentarii

Les quatre cents coups – Cele patru sute de lovituri (1959)
Sacrifice – Offret 1986
L’eclisse – Eclipsa (1962)
Les Mysteres de Paris – Misterele Parisului (1962)
Out of Africa – 1985
Una giornata particolare – O zi specială (1977) – filme online
Oci ciornie – Ochi negri (1987) – filme online
Voskhozhdeniye – Prețul vieții (1977) –
Spellbound – Fascinație (1945)
Ben-Hur (1959)
Shanghai Express (1932)
La Notte (1961
La Grande bouffe (1973)
La Double vie de Veronique
Le Sauvage (1975)
Duios Anastasia trecea (1979)
Titanic Vals (1965)
Mizerabilii (1958)
The Piano (1993)
Le silence de la Mer (1949)
Patton (1970)
Filiera Franceză ( 1971
Dersu Uzala (1975
Marile sperante ( 1946 )
La Strada (1954)
Citizen Kane (1941)
Cei şapte magnifici ( 1960
Novecento (1976)
Ballad of a Soldier (1959)
Rodnya – Rubedeniile (1983)
Dama s sobachkoj – Doamna cu catelul (1960)
Siberiade (1979)
All About Eve (1950)
Kramer vs. Kramer (1979)
An American in Paris (1951)
Persona (1966)
Days of Heaven (1978)
Amarcord (1973)
Andrey Rublyov – Patimile după Andrei (1966
Il gattopardo – Ghepardul (1963)
The Virgin Spring – Izvorul fecioarei ( 1960 )
Cet obscur objet du désir (1977)
Stalker (1979) – Calauza
The Longest Day (1962)
Notorious (1946)
Annie Hall (1977)
My Fair Lady (1964)
Ieri, oggi, domani (1963)
Mean Streets (1973)
Opt şi jumătate – Otto e mezzo 8½ (1963)
Matrimonio all’italiana (1964)
Splendor in the Grass (1961)
The Nun’s Story (1959)
A Little Romance (1979)
Kelly’s Heroes (1970)
The Philadelphia Story (1940)
North by Northwest (1959)
Les Diaboliques (1955
Gone with the Wind (1939)
The Omen (1976)
Niagara (1953)
Tess (1979
L’avventura (1960)
Gentlemen Prefer Blondes (1953)
Some Like It Hot – Unora le place jazz-ul (1959)
Doctor Zhivago (1965)
Blowup (1966)
Breakfast at Tiffany’s (1961)
Rebecca (1940)

Jurnal

http://www.contributors.ro/global-europa/impasul-coalitiei-pro-europene-de-la-chisinau-inlocuirea-pl-cu-pcrm-ar-schimba-esential-mesajul-alegerilor/

Amintirile unei nonagenareMărturiile, amintirile, confesiunile s-au impus ca specie literară și atrag priviri tot mai consistente, iar editurile românești de primă mână scot colecții care răspund acestei inerente necesități. Publicul cititor e tot mai curios și intrigat să aibă acces la o istorie din culisele istoriei, la relatări subiective, chiar părtinitoare, însă eliberate de poncifurile direcției oficiale. Îl citim cu plăcere pe Neagu Djuvara, cochetăm uneori și cu scrierile lui Mihai Șora, deși mai încifrate, iată că vârsta înaintată, longevitatea capătă striații enigmatice. Mărturia literară a unui om, depășind bariera octogenară, suscită simpatie profundă, atracție blajină, fascinație dezinteresată și tindem să-i acordăm un statut privilegiat, să o plasăm în proximitatea „bagajului” nostru intim și personal. Dar cum reacționăm când ne întâlnim cu Amintirile unei nonagenare, volumul Antoanetei Ralian? Subtitlul – „Călătoriile mele, scriitorii mei” – fixează cadrul confesional și anunță o impresionantă experiență culturală, calitativă și cantitativă. Antoaneta Ralian este „cel mai productiv și apreciat traducător pe care l-a dat România”, citim în prezentarea biografică, a tradus din mari scriitori – Virginia Woolf, J. D. Salinger, Henry Miller, Salman Rushdie, Saul Bellow, Iris Murdoch etc.
Cartea debutează cu un „Cuvânt înainte” pe care autoarea îl consideră o „necesară măsură preventivă”, întrucât mulți cititori și-ar putea pune legitima întrebare – cum au fost posibile aceste călătorii chiar în timpul „epocii de aur”? Sinceritatea autoarei îl poate deconcerta pe cititorul pătruns de încrâncenări justițiare – „Da, am avut pile, și nu numai în legătură cu pașapoartele”. Oricum ar fi, Antoaneta Ralian nu mimează o apostazie, ci își asumă realitățile unui sistem prin care trebuia să te strecori cu agilitate, de ale cărui vulnerabilități se impunea să profiți.
Textele sunt grupate în trei capitole, intitulate transparent – „Întâmplări de peste mări și țări” (călătoriile de până la și de după căderea regimului comunist), „Întâlniri cu scriitorii” (de cele mai multe ori tot călătorii, dar pliate pe o agendă traducător-scriitor) și „Derapaje” (articole publicate în ultimii ani în revistele literare). O suită de povestiri, fiecare marcată de o poantă, de o întâmplare hazlie sau de o situație intrigantă, comunicând „de la firul ierbii” tatonările, ezitările, preferințele și angajamentele traducătorului.
De fapt, fiecare articol conține o scenă amuzantă, chiar și incidentele deloc plăcute (să rămâi fără pașaport și bani la Madrid; cu pașaport, dar fără bani la Tel Aviv) ne sunt livrate retrospectiv printr-un culoar al detașării hazlii. Garnisite cu picanterii și detalii joviale, „traducând” stări de spirit incandescente, textele Antoanetei Ralian îndreptățesc supoziția – un excelent traducător e și un bun scriitor. De la înălțimea unei vârste considerabile, autoarea emite remarci care îi probează tinerețea spirituală și spiritul critic – „[…] (cuvântul „sexy” încă nu pătrunsese în vocabular) […]”; „Era bătrână și destul de gagà (atenție, cititori tineri, nici o legătură cu Lady Gaga, e vorba de cu totul alt gen de gâgâială)”; „[…] sintagma „rezistența prin cultură” nu se inventase încă […]”; „Un „amant” în viziunea VIP-urilor Sexy Brăileanca sau Simona Senzual. Bietul D. H. Lawrence, cu viziunile lui bucolice!”; „apropo, mi-am amintit cum ne amuzam noi, colegele, la școală când descopeream persoana a treia singular a verbului être la perfectul simplu”…
De la prima călătorie în Republica Democrată Germană, la Dresda, frustrantă și dezamăgitoare, la șocul descoperirii Occidentului, frumusețile Vienei, tradiția Londrei, înălțimile New York-ului, autoarea face comparații, își urmărește propriile reacții, constată, de exemplu, cu ocazia unui seminar internațional că urme ale „educației” socialiste i-au denaturat percepția asupra rolului scriitorului. Pe cât de încântată era ea de minunățiile gastronomice (McDonald’s-ul – „o descoperire epocală”), arhitecturale (redefinirea kitsch-ului), culturale ale Occidentului, pe atât de traumatizați sunt scriitorii străini (Saul Bellow) care vizitează România comunistă – „L-am găsit aproape năucit, cu senzația omului care a nimerit pe altă planetă. Nu mai vorbesc de faptul că era o casă veche, avariată de cutremur, fără apă caldă și cu căldura de pe vremea lui Ceaușescu – laureatul Premiului Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata –, dar îl năucea și că telefonul era înfășurat într-un șal gros, că în timp ce discuta se dădea radioul la volumul maxim, că i se sugerase să fie foarte amabil și generos cu portăreasa blocului, care era în relații foarte amiabile cu sectoristul, și așa mai departe. L-am găsit speriat, foarte panicat, convins că pretutindeni unde intra era înconjurat de microfoane și că pe stradă era tot timpul urmărit de agenți. Pentru Bellow picat din calda bunăstare din Chicago, din luxul vieții unui scriitor de mare notorietate, vizita la București echivala cu o coborâre în infern. Făcuse o adevărată psihoză.” Aflăm cu destoinică mirare detalii biografice din viața scriitorilor Saul Bellow, căsătorit cu o româncă, Ted Hughes, sau relatări ale unor conversații inedite în prezența unui Salman Rushdie, Amos Oz sau Iris Murdoch, autoare irlandeză de care o leagă o lungă și frumoasă prietenie. Apropierea de scriitori i-a oferit șansa traducătorului să coboare în laboratorul de creație al acestora, să se confrunte cu provocări neobișnuite – cum să-l traduci pe incomodul Henry Miller și să nu-l trădezi?
Traducătorul e un personaj discret, viața literară îl consemnează mai degrabă ca pe un „slujbaș” zelos a cărui fidelitate interpretativă trebuie să păstreze performanțele originalului și în același timp să-i deschidă noi posibilități de receptare. E și un co­autor al textului, nu doar o „piesă” care intermediază înțelegerea, transferul de sens. De altfel, autoarea se dezice de arhicunoscuta – „Traduttore, traditore!”, considerând-o perimată și neîndestulătoare. Pune în discuție relația literară Vest – Est, modul în care un mare scriitor poate fi îndepărtat printr-o traducere ratată (cazul Eminescu, în limba engleză), sau modul în care se face selecția textelor ce urmează a fi traduse.
Deși își neagă orice talent descriptiv, observăm fragmente, descrieri de un patetism tandru, înduioșător, ce recompun senzații volatile, imagini fulgurante. Am putea chiar încerca un exercițiu de rescriere, o transmutație poetică – „Să asculți muzică clasică/ sub cerul înstelat,/ în fața unei catedrale gotice/ cu toate vitraliile iluminate,/ pe o creastă de deal,/ cu mare noptatică clipocindu-i somnoros la poale,/ cu bărcuțe pescărești/ lunecând grațios pe valuri,/ e…/ nu-i nevoie să mai spun/ cum e”.

_______
Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Editura Humanitas, 2014, 190 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 9-10 (229-230), septembrie-octombrie 2014

Trei articole faine

http://dilemaveche.ro/sectiune/mass-comedia/articol/o-nepoata-basarabia
http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/cum-fost-posibil-maestrii-zen-porcusorii-isterici
http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/santaj-o-cronica-literara

Lectură plăcută!

Jurnal

Am fost acasă. În Basarabia. Luptă electorală. Fratele meu, primar pldm-ist, îmi zice că cei mai agresivi sunt pd-iștii, îi întrec de departe pe comuniști. Mama a împlinit 63 de ani, i-a atins, deși de 34 de ani duce o tromboflebită profundă, din păcate inoperabilă. Mama era supărată pe mine. Cum am putut să scriu în Contrafort că ea a renunțat la abonament? S-a lansat într-o tiradă care mistifica adevărul. Cică a fost toata viața abonată la Contrafort! Eu știu sigur că nu. Ea a citit toată viața Contrafortul! Tata i-a făcut o observație care a provocat râsul celor prezenți la masă – Ai încurcat Literatura și Arta cu Contrafortul. Nu înțeleg de ce mama refuză evidența. I-am adus toate argumentele, faptul că îi lăsasem bani pentru abonament. Pe de altă parte mă bucura perseverența mamei. Nu acceptă nici o sincopă în relația ei cu revista.

Știu că despre Rockul, „Noroc-ul” & Noi s-a scris de bine. Pe bună dreptate. Eu sunt răutăcios si voi face următoarele remarci. Țin de redactare și de ortografie. La pagina 77 – Anume el a fost cel care mi-a ajutat să o găsesc, (corect ar fi m-a ajutat). La pagina 82 – este un băiat din care se poate de făcut ceva (corect- se poate face ceva). La pagina 101 – Au fost represați (Probabil – au suferit/suportat represalii). N-am găsit ce înseamnă „oslon”. Pagina 150 – aceste cleșee (clișee). Pagina 153 – conținut ideinic(identic, probabil). Pagina 170 – impreizibilă (imprevizibilă). Pagina 196 – s-a pricepsit (s-a pricopsit). Pagina 210 – un „să” în loc de „că”. La pagina 235- un „ap” în loc de „ar”.

Iohannis vs. Ponta

Peștera

pestera2Am revenit la Saramago după ceva vreme. Ultima carte citită a fost Eseu despre orbire. Și m-am ales cu o dezamăgire. Sesizam același calapod, același schematism, o similaritate a modului în care curg frazele și în care se dezvoltă narația. Saramago începuse să-mi pără autorul unei singure cărți. De aici și pauza asta de un an jumătate. Între timp, mi se făcu dor și cu gandul la mitul peșterii lui Platon m-am apucat de Peștera scriitorului portughez, însă, trebuie să recunosc – am suferit aceeași dezamăgire, m-am îndurat s-o termin, doar accelerarea din final mi-a transmis ceva emoții. Nu pot scăpa de senzația literaturii de laborator, de dominanța construcției. Parcă aș urca scărilie unui turn interminabil. Doar finalul a reușit să mă emoționeze întrucâtva, relația care se-ncheagă definitiv între Cipriano Algor și Isaura Madruga. Am observat, în același timp, și câteva accente stângiste, doctrinare. Remarc totodată alte idei ușor distopice – refuzul noului, dezumanizarea prin tehnologie, falsitatea existenței reconstituite. O carte care nu m-a încântat. Pe de altă parte, ar merge și o altă interpretare – să faci literatură dintr-un fapt banal, pe cine mai interesează olăritul, lutul și păpușile?, să scrii aproape patru sute de pagini, să te strecori în avangarda gândului presupune măiestrie și acribie.
Câinele „Găsit” e personajul care mi-a plăcut cel mai mult. Prin ochii lui avem acces la o altfel de înțelegere, e ca și cum am privi un lucru pentru prima dată, deși l-am privit de nenumărate ori. Ochii câinelui vizualizează imagini și aspiră sensuri neobișnuite, e camera ascunsă a conștiinței. Decepția mea ar mai putea avea o explicație – cam multă ruralitate, urbanitatea Centrului ni se deschide abia la sfârșitul cărții. Oare ne putem elibera? Figurile de lut suntem noi? Legați?

José Saramago, Peștera, Ed. Polirom, 2006, nr. pag. 390

Dragă Dubenka!

scrisori_catre_dubenka_cop_1Pe Bohumil Hrabal, scriitor ceh, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, l-am descoperit întâmplător, nu credeam că mai există scriitori mari de care nici măcar să nu fi auzit. L-am savurat mai întâi în Trenuri cu prioritate, apoi în Cum l-am servit pe regele Angliei, ca în cele din urmă să aștept o altă apariție editorială, pe care o semnalez acum – Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, 2014. Volumul reunește 32 de epistole adresate boemistei americane April Gifford în perioada 1989-1991. Însă niciodată trimise acesteia. În limba cehă „duben” înseamnă „aprilie”, așa că misterul numelui „Dubenka” ne-a fost dezvăluit.
Scrisorile, deși cu o destinație precisă, ne sunt livrate sub forma unor confesiuni subiective sau a unor reportaje concise. Jurnalul de călătorie, monologul interior, lamentația delicată, interogația gravă, satira acidă, autoironia expiatoare, umorul salutar dau textului o „impuritate” singulară, o patină inconfundabilă. Dubenka, dincolo de iubirea pe care i-o poartă autorul(ui), e mai degrabă un pretext narativ, o justificare fictivă, e firul Ariadnei pe care-l tot trage Hrabal și din care țese, grațios, scrisoare după scrisoare. Autorul e asediat de propriile amintiri (trăiesc și mă hrănesc cu amintirile din copilărie), o avalanșă de evenimente îl obligă să le organizeze, să le clasifice după criterii personale, după umorile zilei. Aflăm detalii inedite din biografia autorului, după ’45 credea la rându-i că „doar comunismul va salva lumea”, un singur an de „parteneriat” comunist i-a fost suficient, și-a argumentat șugubăț ieșirea din rândurile partidului – […] aceleași motive care m-au adus în partid sunt și cele care mă fac să plec […].
Scrisorile lui Bohumil Hrabal reprezintă, concomitent, și o incursiune în istoria și civilizația cehă, pentru că își populează cartea cu nume de poeți, pictori, filosofi, regi, scriitori celebri sau mai puțin cunoscuți. Le recunoaște meritul incontestabil. Chiar dacă unele opere au fost interzise de regimul comunist, acestea au circulat în samizdat cu riscul hărțuirii continue. Hrabal evocă Primăvara pragheză, liberalizarea inițiată de guvernul Dubček și reprimarea violentă din 21 august ’68, atunci când armatele „aliate” au invadat Cehoslovacia. Noaptea Sf. Bartolomeu și Noaptea cuțitelor lungi, la Praga în ’68. Și vidul lăsat în urmă de emigrarea cehilor (Kundera, Forman). Din primele scrisori transpar așteptarea trepidantă a unei schimbări, emoția și angoasa generate de apropierea datei de 21 august 1989. Cum vor reacționa autoritățile? Era întrebarea care putea fi citită pe buzele tuturor.
Bohumil Hrabal îi înțelege și îi cunoaște pe ruși, e un admirator al lumii slave, citează mereu din Esenin, îi invocă pe Vîsoțki, Ma­iakovski, Șukșin, Evtușenko și e subjugat de freamătul mesteacănului, însă atunci când e întrebat care e cel mai frumos citat din patria sa, povestește o întâmplare care sfârșește cu un intempestiv – „Rușilor, duceți-vă dracului!”. Textele scriitorului probează o hipersensibilitate evidentă, orice eveniment exterior reverberează cu o forță înzecită în viața sa lăuntrică. Ca și în cazul Zen-ului cărtărescian ar fi o eroare să se treacă prea ușor cu vederea peste o neobișnuită experiență culturală, peste recomandări livrești, demne de reținut. O panoplie întreagă de scriitori valoroși și titluri esențiale – Eliot (Tărâmul pustiit), Kafka, „trădat” de Max Brod (și ce trădare!), Hašek (este genial pentru că a scris cartea abia când a uitat totul despre război), Flaubert (cel care l-a anticipat pe Freud), Joyce, Wilde, Andy Warhol (ochi de mujic care bea de disperare că viața e scurtă și că omul sărac nu are nimic altceva decât cinstea lui) etc. Hrabal practică un stil colocvial, cozeria seducătoare, apelează deseori la reluări și repetiții ce dau senzația unei incantații poetice, unui ritual mnemotehnic.
Scrisorile se „desfac” pe trei paliere narative care se-ntretaie pe tot întinsul cărții – impresii din călătoria în Statele Unite (Mulțumite), din Marea Britanie, dublate de o prezență constantă a Dubenkăi, realitatea politică transformatoare din țară și o „singurătate prea zgomotoasă” trăită la Kersko, în universul pisicilor – o parabolă existențială. Ochiul cinematografic al lui Bohumil Hrabal surprinde ebuliția mișcării de eliberare națională, alonja revoluției de catifea, desprinderea Slovaciei, dar și zâmbetul sleit și jenant al celor care până mai ieri reprezentau statul polițienesc. Scriitorul deconspiră delațiunea și impostura, totodată își face mea culpa. Recunoaște că i-a fost frică de multe ori, o frică moștenită încă de când stătea chircit în burta mamei, că a fost părtașul unor compromisuri neplăcute, dar a reușit să se mențină onorabil pe linia de plutire, prin scris – „[…] scrisul este singura mea salvare în fața acestui terorism polițienesc blând”. Scrisul ca formă de apărare împotriva fricii, ca terapie eficientă și ca luptă împotriva uitării – „[…] îmi era frică nu numai la Praga, ci și la Kersko… dar îmi scriam mai departe samizdaturile…”. Hrabal ni-l amintește pe Jan Palach, studentul ceh care s-a autoimolat ca formă de protest față de invazia Cehoslovaciei, și noi ni-i amintim pe Liviu Corneliu Babeș, și pe Călin Nemeș. Inevitabil.
Oricât am încerca să-i conturăm un portret convingător, cel mai bine se definește însuși scriitorul – „[…] sunt mai degrabă un cronicar, un reporter literar, dar îmi place și mistificarea, și asta este flecăreala mea, aceasta este apărarea mea împotriva politicii, modul meu de a scrie… […]”; „[…] eu cutreier cârciumile și adun tot ceea ce au spus, în esență, oamenii simpli și apoi pun în literatură, așa că sunt mai degrabă un scrib decât un scriitor… […]”; „[…] scrierile mele au fost numai o reflecție a ceea ce a trăit întregul popor, acea uriașă emoție, care, atunci când a ajuns la culmea încordării, a rupt stăvilarele, iar șuvoaiele de lacrimi s-au revărsat în cele două luni, iar eu scriam așa, mă bâlbâiam, mă înecam și scriam, vorbeam cu mașina mea de scris, de parcă mi-aș fi pierdut mințile…”. Frica joacă un rol definitoriu în procesul scriiturii, paradoxal e un „înger păzitor” și un generator – „[…] m-a obligat să-mi valorific spaima, am continuat să mă tem, dar și să scriu, pentru că singura apărare împotriva fricii în ultimă instanță era literatura mea, mașina mea de scris…”. Sinceritatea scriitorului merge uneori până la autodesființare, își recunoaște metehnele, își contabilizează prezențele prin cârciumi, escapadele bahice și declară nonșalant – „Eu am băutura în gene și nu se poate face nimic, la fel ca și poporul ăsta…”.
Ironiile la adresa lui Vaclav Hável (care a reînviat două mituri, mitul lui Socrate și mitul lui Prometeu) ar putea nedumeri pe cei familiarizați cu dimensiunea personalității președintelui ceh, însă Hrabal îl ironizează cu inteligență și cu poftă, și face haz de pantalonii acestuia, în ciuda faptului că își va atrage critici și ofense. Spunea undeva Alina Mungiu-Pippidi (cred că repet această idee), dacă cineva vrea să înțeleagă România, trebuie neapărat să citească Jurnalul lui Mihail Sebastian, printr-o extrapolare binevenită, am putea spune același lucru și despre Cehia lui Hrabal. Scrisorile vă așteaptă! Tancul roz, metronomul lui Stalin, Andy Warhol, grația vietnamezelor, crimele SS-ului, Primăvara pragheză, Cassius și celelalte pisici…
_______

Bohumil Hrabal, Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, 2014, 480 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 7-8 (227-228), iulie – august 2014

Solidaritate

DSC_8547Azi am verificat o știre. E adevărată. Am găsit mere moldovenești în Carrefour-ul românesc. Și nu sunt cele mai scumpe. 3,99 Ron. Cele italienești – 6, 49 Ron. Cele românești 2,5 și 1,6 Ron. Însă mult sub cele moldovenești. Merele din Moldova erau cele mai arătoase și m-am bucurat că după mine au mai cumpărat și alții.

Jurnal

http://www.revista22.ro/inamicul-ereditar-10300.html

Semn de carte

fetitacaresejucade-adumnezeu-5524
Fetita care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu

ea trece

ea trece în fiecare zi
cu o precizie inumană
ca un metronom, te-ar completa cineva
fumează boem și discută cu câinii
însoțitorii veseli
e îmbracată modest
însă își adaptează ținuta
după anotimp
uneori vorbește singură
cu gesturi largi
ca și cum s-ar adresa unor ființe
nevazute nouă
nu ramane nici un pet în urma ei
iar sacul îi atârnă pe umar ca o comoara
ce valoreaza un pahar de rachiu
și nu toti știu că e nebună

Ucraina

AmortireAtunci când auzi voci autorizate vorbind despre „maldărele de romane proaste” apărute în ultimii ani, riști să te încerce o oarecare debusolare. Nu prea crezi în cronica de întâmpinare și te miri cum un Marius Chivu rezistă eroic, de-atâția ani, în postura de cronicar al Dilemei… Dacă în privința unui Radu Pavel Gheo, Alex. Leo Șerban, Lucian Dan Teodorovici, T. O. Bobe nu mai ai îndoieli chinuitoare, sunt scriitori. Buni. Eventuala întâlnire cu un autor, să-i zicem tânăr, te face mai circumspect.
Ca să nu mă las influențat de factori exteriori actului literar, n-am umblat deloc prin biografia autorului, nici n-am căutat ce-a scris mai înainte, ce preocupări l-au subjugat (asta-i, bineînțeles, o scuză savantă). Pur și simplu i-am citit cartea. După primele o sută, o sută douăzeci de pagini, aveam mari dubii că am în fața ochilor un roman, așa cum încape conceptul într-o definiție, eram tentat să caut linii narative multiple, structuri întortocheate (e-adevărat, despre „structuri” și „simboluri” ceva mai târziu), ca apoi să recunosc particularitățile unui anumit tip de scriitură – minimalist, cinematografic, antielitist. Aproape că-mi vine firesc să spun – Florin Lăzărescu, ca și Dan Lungu, practică un soi de literatură viu, trepidant, lipsit de grandomania sufocantă a celor care se consideră, ineluctabil, mari potențe creatoare. Romanul mi-a atras atenția nu atât printr-o poveste coerentă, întreagă, cu început și sfârșit, deși ea poate fi dedusă cu lejeritate, ci mai ales prin secvențe profund realiste, așchii și frânturi existențiale, cioburi sinaptice, prin replici aruncate tăios în vâltoarea unui cotidian insipid. Încă o dată fragmentul, stampa se dovedesc a fi mai pline de semnificație decât întregul „bolborosit”, gata mestecat și pregătit pentru multiplicare la copiatorul – „pe-nțelesul tuturor”.
La prima vedere s-ar putea spune și despre literatura lui Florin Lăzărescu că e una mizerabilistă, îndatorată unei concepții care nu mai pune accent pe estetic, ci pe realul imediat, frust. Autorul cultivă stilul colocvial, argotic, în text se strecor voit greșeli de limbă (vroiam), dezacorduri flagrante (mă vede clienții și râde de mine), constatări idioate (a fost o înmormântare frumoasă), cuvinte care prin simpla alăturare generează umor (Beatles n-a fost niciodată la Onești), excese diminutivale (Avem doar opt lunițe. Dar suntem așa, mai dezvoltați, ca tăticuțul nostru). Un astfel de teritoriu, (de „zonă”), e locuit de indivizi anomici, neînsemnați, de personaje ratate, neadaptate, de oameni aflați cumva la periferia societății. Și în Amorțire, romanul luat aici în discuție, acțiunea se petrece într-un banal oraș de provincie, la marginea istoriei, dacă am fi forțați să reluăm o metaforă potrivită. Evghenie, protagonistul cărții, stă în gazdă la doamna Valeria Stoican, a împlinit patruzeci de ani, a avut un anticariat, însă a renunțat, dar n-a renunțat la ideea de-a scrie o carte, de-a fi scriitor într-o bună zi. Doamna Stoican dă semne vizibile de Alz­heimer, conduce un cor neoficial, ca și inexistent (ce cânta pe douăzeci și trei de voci, câți membri avea), și e marcată de eșecul vieții personale. Mai toate personajele poartă pe umeri povara unor traume dureroase, suferă de tot felul de angoase, sunt copleșite de fobii apăsătoare.
La o a doua privire, însă, textul lui Florin Lăzărescu se lasă traversat de interogații grave (condiția scriitorului – Bardul de la Bârca, rolul artei), e condimentat cu destule observații critice la adresa criticilor, iată o mostră – „Mare parte din critici sunt nimic mai mult decât niște autori ratați care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înșiși să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul. Frunzăresc literatura nouă și pescuiesc „simboluri” ori „structuri” care să se alinieze cu sistemul construit în teza lor de doctorat, amețesc conceptele, turnând în aceeași oală, cu o grație de girafă cu ciubote, teoriile lui Genette și ce-au mai înțeles ei din viziunea despre film a lui Tarantino.” Și ca să nu cad în capcana întinsă de autor, nu voi face referire nici la „figurile” lui Genette și nici nu voi încerca să comentez semnificația violenței din filmele lui Tarantino, ci mă voi rezuma la un aspect ce ține de metatextualitate, care nu mai e ostentativă ca în cazul lui Iulian Ciocan (îmi amintesc bine de o inserție metatextuală din Înainte să moară Brejnev, nu i-am prea găsit rostul atunci), din contra, textul de dincolo de text e așezat la locul nimerit și lăsat la discreția cititorului, să-l disece cum poate. Raportul cu memoria – o altă idee pe care „apasă” autorul, însă nu-i vorba de memoria culturală, filtrată, mediată ideologic, ci de o memorie individuală, brută, într-un anume fel – mai puțin vinovată.
Florin Lăzărescu exploatează literar teritorii rar vizitate sau mai bine zis locuri în care nu ne simțim prea confortabil cu noi înșine. Cartea sa e populată cu personaje stranii, răvășite de propria degradare, însă reale – Zen, vânzătorul de țestoase, violonistul orb, cerșetoarea în capot roșu, puștiul care vinde flori, din capul cărora ies câteodată idei inedite. Calitatea pe care i-aș atribui-o autorului fără nici o ezitare ține de modul în care „mușcă” realitatea, de felul în care „strânge” în câteva rânduri, fraze, alteori pagini, ceea ce contează cu adevărat, ce trebuie musai comunicat. E un merit de netăgăduit să știi să comprimi, să „prinzi” esențialul din câteva mișcări de condei.
E și acesta un roman al tranziției, Florin Lăzărescu găsește imaginile exacte pentru a contura penibilul unei lumi mărginașe, ridicolul declanșat fotografic, și mai toate se adună în dovezi ale deșertăciunii. Nu știu în ce măsură cartea va atrage atenția cititorilor, știu însă cert – nu regret că am citit-o. Rămân totuși cu o curiozitate îndrăzneață – dacă Florin Lăzărescu ar fi scris romanul în 2014, ar fi păstrat „autofotografia” sau vorbeam deja de-un „selfie”…
_____
Florin Lăzărescu, Amorțire, Editura Polirom, 2013, 248 pag.
Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (225-226), mai – iunie 2014

Jurnal

Un Ernu bun, mai puțin ideologic.

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/un-vintage-care-te-poate-salva

Jurnal

Al doilea interviu, din Dilema Veche, mi-a lăsat un gust sălciu.

1.http://www.contrafort.md/categorii/armand-go-u-rusia-respir-pentru-i-lua-revan-cred-ns-c-calculat-gre-it

2.http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/rusia-e-mai-complicata-dialog-armand-gosu

Jurnal

http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/fragmente-razboi

Jurnal

Nu pot să nu semnalez următoarele apariții.

Scrisori catre Dubenka/Sărbătoarea țapului/Abaddon exterminatorul
scrisori-catre-dubenka_1_produssarbatoarea-tapului_1_produsabaddon-exterminatorul_1_produs

Lectură placută!

KinderlandDouă evenimente culturale, de anvergură diferită, și-au dat mâna, au concurat și m-au făcut să aleg cartea Lilianei Corobca. Primul – succesul pe care romanul Kinderland l-a înregistrat la Târgul de carte Bookfest – 2013, și al doilea – realizarea unui top al romanului basarabean, inițiativă salutară, de ale cărei urmări rămân însă sceptic, a devoalat existența unor grupuri de scriitori care aleg mai degrabă în funcție de apartenența generaționistă, decât după criterii strict estetice, adică literare, dar și a unui public care nu poate ieși din anumite reflexe și automatisme.
Lectura s-a așezat și Kinderland, romanul Lilianei Corobca, nu mi se mai pare atât de bun. Nu că ar fi rău. Din contra, e scris bine, onest, cu multă fidelitate și empatie, ci în sensul că am motive serioase să nu-l mai bag într-un eventual top 10 al romanului basarabean, așa cum gândisem inițial. Romanul începe promițător, reușind să contureze limitele unei lumi traumatizante, în fond e vorba despre copiii lăsați singuri acasă, ai căror părinți sunt plecați la „bani lungi”. Copii care trăiesc alternativ mai multe vieți, sunt și copii, dar și maturi, suplinind după puteri absența părinților, fiecare viață subminând-o (și paradoxal, îmbogățind-o) pe cealaltă. De aici întreaga dramă, e punctul forte al cărții.
Stop-cadru. Un sat locuit doar de bătrâni și copii. Cristina, o fetiță de doisprezece ani, rămâne acasă cu frații ei mai mici, Dan și Marcel, le este mamă și soră, îi spală, îi hrănește și are grijă de ei ca de propriii fii. Duc, bineînțeles, dorul părinților plecați peste hotare, părinți ce întruchipează un soi de personaj în absență, întotdeauna invocat, dar prea puțin prezent. Doar moartea bunicii i-ar mai putea readuce acasă. Cei doisprezece ani ai Cristinei concentrează o viață de om, Cristina are deja „amintiri”, își „aduce aminte” (când eram eu mică), emite observații grave, elaborate, face concesii înțelepte. Iar plictisul nu le invadează existența așa cum suntem tentați să ne imaginăm, viața nu e expulzată în altă parte, e acolo printre ei, în preocupările lor „serioase”, în atitudini și manifestări laborioase. Atmosfera „magică” e întreținută de „credințele” copiilor, ei fac vrăji, cred în lucruri paranormale, manifestă o sexualitate inocentă la prima vedere, dar irepresibilă. Ce copil nu a participat la astfel de jocuri nevinovate?! Inocența transpare și din modul cum înțelege o copilă de doisprezece ani să vorbească despre lucruri tăinuite, care se-ntâmplă și despre care nimeni niciodată nu scrie, considerându-le anodine, insuficiente, rușinoase. De fapt, întreg textul e trecut prin mintea acestei fetițe, să intri în mintea unui copil și să-i trăiești angoasele, spaimele sau să lași copilul să intre în mintea ta, să o stăpânească. Un merit incontestabil al autoarei. Numai că uneori de sub mantia ingenuității ies la iveală adevărate mostre de cruzime – episodul Ștefănel și câinele. Alteori, cei implicați conviețuiesc într-o „simfonie” delicată, alinându-și reciproc singurătățile. Relația oameni-animale, căci putem vorbi de un astfel de raport, oscilează funambulesc între bestialitate atroce și tandrețe neprecupețită.
Satul celor trei copii ar putea fi satul oricui, căci orice sat basarabean are un iaz, o stână, nuci, și ceva pădure, un orizont spre care să tot privești. Un sat părăsit, în care fiecare a patra casă stă să cadă, fără uși și ferestre. Ne-am fi așteptat (suntem obișnuiți!), fiind vorba de un asemenea topos cultural, să găsim o imagine dulceagă, tânguită, însă ruralitatea Lilianei Corobca nu e nici afectat-idealistă, nici pășunist-sămănătoristă, e curățată de orice spoială tributară unor reflexe înrădăcinate.
Unei fetițe de doisprezece ani îi e permis să greșească, să comită dezacorduri – (Mila și mângâierea Domnului e ca raza soarelui […]), însă atunci când personajul Cristinei îi scapă autoarei, nu-l mai stăpânește, adevărat că pentru puțin timp, nu mai știm cine de fapt vorbește – (La școală se vorbea că devenise un copil subdezvoltat, învăța slab, subeducat, subnutrit, cu diferite anomalii, asocial, neprietenos, sadic, cu porniri criminale și nu are ce căuta printre noi.) Îmi vine greu să-i atribui această frază Cristinei.
Autoarea reușește să topească mai multe percepții, reprezentări specifice spațiului basarabean – (Trăim bine, avem ce mânca.), iată la ce se reduce bunăstarea socială. Realitatea dură a acestui loc e îndulcită pe alocuri (salutar) de umor. N-ai cum să nu zâmbești când o fetiță de doisprezece ani exclamă – (Cresc generațiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învață a merge), sau – (Copiii aceștia imită tot.) Kinderland-ul distilează suferințele, absențele în candori copilărești, le-nmoaie și le dă sens. Lectura romanului mi-a proiectat în fața ochilor secvențe din Arrivederci, filmul lui Valeriu Jereghi, și cartea aceasta ar putea oferi la rându-i un tulburător scenariu cinematografic.
Romanul Lilianei Corobca atinge teme sensibile, vulnerabilități, plăgi dureroase ale societății basarabene – singurătatea care capătă dimensiuni tragi-comice – (Și a mea îi plecată, și copiii au plecat. Singurel am rămas, noroc de cal. Hai, iapă, și noi acasă.), violența în familie (încetățenită și devenită aproape o normă de conduită), depopularea „satului moldovenesc contemporan”, tranziția inexorabilă. Toate, ca o meteahnă fără sfârșit.
Nu, nu cred că lectura s-a așezat definitiv, răsfoind acum cartea am din nou senzația că țin în mâini un roman foarte bun. Mai vedem. Nu spun nimic despre Iepurii nu mor și nici despre De veghe în lanul de secară, nici despre Doc, ci doar o să reiau o frază din Kinderland – (Mama noastră se va întoarce și tata se va întoarce și totul va fi ca înainte.)
Liliana Corobca a mizat pe simplitate, a scris despre cei marginalizați, lăsați în voia sorții, aproape invizibili și nebăgați în seamă. Nimeni nu s-a gândit că satul moldovenesc, văzut astfel, ar putea fi pus într-o carte. Ce e Kinderland-ul? Tărâmul copiilor? Nu. E un joc. Când cei mici se joacă de-a cei mari.
____________
Liliana Corobca, Kinderland, Editura Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Articol publicat in revista Contrafort – http://contrafort.md/category/numere/nr-1-4-221-224-ianuarie-aprilie-2014

Notă. În textul trimis spre publicare am folosit sintagma – „iniţiativă salutabilă”, adică – „de salutat”, neştiind ca „salutabil” nu e omologat de Dex, a fost înlocuit cu „salutar”, sensul căruia îl cunosc (salvator, binevenit), însă e cumva diferit de ce-am vrut sa spun 🙂

34,30,25

Și vine o zi
Când te poți certa cu ai tăi
Într-un asemenea hal
Încât nu pregeți să te-ntrebi
Ce rost mai au buna educație
și conduita și morala.
„Suntem o familie model!”
„Ne tragem din intelectuali”
Spuneau cu mândrie
Fără să clipească măcar
Auzeai deseori astfel de fraze
Inerte și goale
Apoi s-a dus și spoiala
Din hruba greoaie ieșeau cuvinte
Ca sărutările de pe fruntea unui mort
” Bleadi, potlogarule, lacomule!”
„Nu-ți mai ajunge”!
(Mai nu s-au bătut)
Ar fi spus un ochi nepărtinitor
Și tot așa mai departe.
Spre o despărțire finală.
Pe seară au mâncat scrob și brânză
Au stat împreună la masă
și au băut vin roșu
chiar au ciocnit
A doua zi erau mai triști
Ca-n prima zi
și am plecat.

Filmar(t)

filmar-5197       CTP e un personaj. Caustic,  inteligent, malițios uneori, tăios, penetrant, dar cel mai important – cinefil. I-am citit două cărți – Cuvinte rare și Libertatea urii. Bune ambele. CTP „te prinde”. Duritatea expresiei e înmuiată de nostalgie și sensibilitate. În una din cele două căți CTP reia fraza lui Stanislaw Lem – „Suntem așternuturi nupțiale pentru marile nunți ale pulberii”. Nu am uitat-o. M-a înduioșat și mă gândeam la modul cel mai serios că ar fi un „excelent epitaf”. A urmat a treia. Filmartul e o declarație de dragoste la adresa filmului bun, onest. Al cinemaului. Dacă vreți să-l jigniți pe CTP, știu că meseria de gazetar te expune la riscuri, spuneți-i că nu iubește filmul. Va suferi. CTP îl iubește pe Lars von Trier, îl adoră pe Tarkovski. Dar mai bine să aruncăm o privire.

Filme românești. „Când se lasă seara sau Metabolism”, „Love Building”, „Colivia”, „Megatron”, „Morgen”, „Aurora”, „După dealuri”, „Medalia de onoare”, „Poziția copilului”, „Pescuit sportiv”, „Toată lumea din familia noastră”, „Despre oameni și melci”, „Poker”, „O lună în Thailanda”, „Păcat (1924) ”, „Love boy”, „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, „Marți, după Crăciun”, „Portretul luptătorului la tinerețe”, „A fost sau n-a fost? ”, „Polițist, adjectiv”, „Kapitalism, rețeta noastră secretă”.

Filme străine.  „Lincoln”, „Django Unchaind”, „Atlasul norilor”, „Artistul”, „Hugo”, „Midnight in Paris”, „Cinema Paradiso”, „Panglica Albă”, „Siberiada”, „King’s Speech”, „Matrix”, „Dogville”, „Shutter Island”,  „Once upon a time in America”, „Inglourious Basterds”, „Antichristul”, „The Hurt Locher”, „Avatar”.

Comentarii pertinente, analize pe imagini. Fără parti-pris-uri.  Cristian Tudor Popescu vorbește despre aceste filme și o face cu măiestrie, atât din perspectiva „criticului”, cât mai ales din cea a cinefilului, deși nu sunt întotdeauna de acord. Un exemplu – zice despre Brad Pitt că face un rol memorabil în filmul lui Tarantino, mie mi s-a părut că e un rol ratat. Într-un anume fel Filmartul a însemnat o relectură, aproape toate articolele au apărut inițial în Gândul. Le-am citit mai întâi acolo. Ar fi mai multe de spus. Îi sunt însă recunoscător pentru „Siberiada” lui Andrei Koncealovski, poate cel mai bun film pe care l-am privit vreodată.

Cristian Tudor Popescu, Filmar, Ed. Polirom, 2013, 248 pag.

 

.

O Bunăvestire

download    Mi-a dat ceva bătaie de cap. Mă gândeam la un moment dat să abandonez cartea, dar ceva nedeslușit m-a făcut să continui lectura. Credeam că Nicolae Breban e un scriitor tradiționalist (în sensul bun al cuvântului), cam în maniera unui Druță sau Rebreanu, însă nici vorbă de așa ceva. E ludic, ironic, denunță impostura, e minimalist pe alocuri, chiar dacă scrie un ditamai roman de 600 de pagini. Mi se pare mai degrabă un precursor al postmodernismului. Vocea auctorială își comentează personajele, lansează piste false pe care tot ea le anulează mai târziu. Mă mir totuși cum un astfel de roman a apărut în plin regim comunist. Dacă primul volum (împărțirea asta pe volume e oarecum falsă, eu am romanul atât într-un singur volum, cât și-n două, nu știu care a fost intenția autorului) e ceva mai cuminte, mai plin de ambiguități, de echivocuri, aș putea spune chiar – de neclarități. Unui cenzor i-ar veni destul de greu să demonstreze existența unor aluzii tendențioase, doar preocupare obsesivă a tânărului Grobei pentru viața unui personaj, reprezentant al epocii burghezo-moșierești, ar putea genera ceva suspiciuni. Și cu toate astea, cred, Nicolae Breban reușește să strecoare șopârle. În partea a doua a romanului tonul scriiturii devine mai curajos, vitriolant uneori, comunismul nu e scutit nici el de critici, chiar dacă indirecte și aparent  pur întâmplătoare.

Pe Grobei îmi vine greu să-l înțeleg, mi-a scăpat ca personaj, m-a enervat, alteori mi-a provocat mila, am și empatizat câteodată, dar în totalitate nu l-am putut stăpâni. După „primul volum” eram hotărât să fac o pauză mare, poate chiar definitivă (e rușinos ce spun), însă finalul m-a electrocutat, parcă mi-a dat cineva cu leuca-n cap. Săraca Lelia – Haretina, trădată și umilită de trăpașul Cîrstea, livrată ca marfă sexuală  individului surogat . Spuneam odată (mai mult dintr-un impuls teribilist) că nu sunt de acord cu afirmația – „paradoxal, în timpul regimului comunist au ieșit la suprafață opere mai valoroase din punct de vedere estetic, scriitorii au fost nevoiți să alunece în ambiguități prozastice, în formule poetice sibilinice, adică să se sublimeze, să distileze realitatea în ficțiune.  Iar libertatea de după 90, mult așteptată, s-a dovedit a fi nefertilă, în lipsa pericolului, în absența cenzurii, capacitatea creatoare s-a micșorat.”. Ei, acum sunt de acord cu ea. Pentru că mi-am dat seama cât ar avea de învățat tinerii scriitori români (prozatori), de la un roman ca acesta. O scriitură densă, migăloasă, planturoasă. După ce ai ocazia unei întâlniri cu N. Breban stabilești inevitabil comparații, faci evaluări, dai note și cam toate vin în defavoarea literaturii post-decembriste.

Nu aș vrea să cunosc detalii din viața lui N. Breban, am auzit totuși că are un dosar la CNSAS și că ar fi fost colaborator al securității. Dacă e reală complicitatea sa, mă întreb cum a putut scrie o astfel de carte, pentru mine – vădit anticomunistă.  Sau să dea viață unui personaj ca Traian- Liviu Grobei, care așa ca-ntr-un autodafé, alege să se lipsească de un „program”, își ia libertatea să hotărască, să ia decizia excluderii „politicului”. Tot un gest politic. Finalul romanului mi-a amintit de un alt final celebru – Adio Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! povestea ta s-a sfârșit.Oare și Nicolae Breban ar putea exclama – Grobei, c’est moi!

M-a pus dracu să citesc și postfața cărții. E de-a dreptul rușinoasă. Probabil N. Breban a mizat pe faptul că mulți îi vor citi postfața, dar prea puțini întreaga carte.

Nicolae Breban, Bunavestire, Editura Junimea Iași, 1977, 600 pag.

Primăvara intra în inima ta

Ca lama unui cuțit

Inundai cu emoții

Lumea de sub tine

Vedeai totul în sepia

Ca într-o poză veche

Plutind neajutorat pe suprafața apei

Undeva în surdină –

Nat King Cole

Și parcă nefericirea nu mai era atât de intensă

Și nici disperarea

Căci viața e o ieșire din neant

Un mugure preestival

973-50-0155-1_promo          E una din acele cărți pe care, dacă n-ai citit-o când trebuia, în adolescență, riști să o ratezi, la fel cum e cu Narcis și Goldmund.  Am senzația că am citit-o într-un mod cam superficial, am trecut cu ușurință peste descrierile (picturale), peste imaginile intens hibernale. Nu știu din ce cauză. Presupuneri – O fi natura generoasă cu pofta privitorului,  am resimțit însă  în cartea lui Makine o inflație de elemente descriptive – portret, pastel. Prea mult „alb sclipitor”, „gheață străvezie”, „vânt nemilos”, „ceață densă”.  E doar o senzație, nesemnificativă.  Nu sunt sigur că redau expresiile cu exactitate, poate le-am inventat chiar eu (nu le-am inventat, sunt expresii uzate și bătătorite), ci le atribui în mod eronat textului lui Makine. Atmosfera însă e, cu siguranță, aceasta – supraîncărcată și apăsătoare. La urma urmei suntem în Siberia!

Cartea „scrie” istoria celor trei adolescenți, Samurai, Utkin și Dimitri – personajul narator (un alter ego al lui Andrei Makine), mirajului occidental pe care aceștia îl trăiesc spectaculos din izbele lor siberiene, experienței cinefile, căci cum am putea-o numi altfel, când cei trei privesc filmele cu Belmondo de 16-17 ori, maturizării sexuale, evadării dintr-o lume în care ești condamndat chiar de la naștere (vei ajunge cel mult un șofer de camion, vei căra bușteni, te vei îmbăta în fiecare seară și din când în cand te vei lăuda sau vei minți nerușinat c-ai „facut-o” pe nu știu ce femeie îmbătrânită și ea, epuizată și lipsită de orice speranță.  O hiper – realitate.

Natura siberiană e copleșitoare, chiar și cei care nu sunt trimiși în Gulag devin instantaneu prizonieri, neputincioși și compromiși. De acolo din Svetlaia, de acolo din Nerlug, memoria aruncă priviri discrete și dureroase către vremurile prerevoluționare când puteai regăsi Occidentul acasă, în Rusia Țaristă. Spun – Pe vremea fluviului Amur– și îmi aduc aminte de fabuloasa călătorie cu trenul a celor trei, spre est, de mersul schilod al lui Utkin, de prostituata roșcovană și fotografiile ei întinse hieratic pe masă, de Belmondo și de replica – „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc”. Și apoi mai e și sonoritatea franțuzească a numelui fluviului. N-am făcut conexiunea decât spre final. Mi-au plăcut două pasaje pe care le regăsim la paginile 137 și 164. Primul stabilește punți intertextuale cu romanul lui Proust (cum se declanșează fluxul memoriei), iar al doilea dezbracă de iluzii anumite componente ale Occidentului american.

Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, Ed. Humanitas, 2000, 176 pag.

undiavolinparadis-4916Dacă nu vreți să o pățiți ca Henry Miller, nu faceți ca el. Învățați din greșeala lui și nu faceți bine, căci binele costă. Vă costă, mai exact. Mi-a amintit de replica textierului din Filantropica– „Ți-e milă? Ți-am luat banii!”. Moricand – interesant personaj, construit de Henry Miller sau poate doar descris cu minuție, așa cum ai privi printr-o lupă pictura de pe suprafața unui bob de orez. Prin intermediul cărții ni se oferă un personaj unic, luxuriant în mizeria sa, odios (atunci când exclamă sardonic – Je l’ai eue, cu referire la o copilă), inteligent și egolatru, obsedat de astrologie și găunos sufletește.  Nu pot să nu notez faptul că  un scriitor basarabean, cam cu orice ocazie ivită, își recomandă fratele mai mic, și el scriitor, drept un Henry Miller basarabean. Amuzant. Un act de curaj…

Două referințe – Der letzte Mann, film mut nemțesc din 1924, regizat de F.W Murnau

Roamin’ in the Gloamin’

Henry Miller, Un diavol în paradis, Ed. Polirom, 2013, 184 pag.

Doc

2_14_7Despre o carte ar trebui să scrii atunci când o citești sau la scurt timp de la încheierea lecturii. Prea mult timp lăsat înseamnă uitare, inevitabil. Nu ai nici măcar certitudinea că ai reținut esențialul. M-au surprins în Doc analiza psihologică, observația (hiperatentă), viziunea minimalistă care de cele mai multe ori oferă o imagine a întregului mult mai convingătoare, mai „plină” decât i-ar reuși „întregului”, dacă ar fi în ipostaza de a-și comunica esențele.

În Doc timpul își are propria logică, se dilată, se contractă, încetinește, accelerează, dinamitează gesturi, replici. Timpul e respirație. Iar copiii mutați dintr-o scoală-n alta (ca și cum ar fi mutați dintr-o țară-n alta), dezrădacinați,  își trăiesc propriile suferințe, cu intermitențe, în intervale, și par singurii care-și conștientizează drama. O trăiesc amniotic și o conștientizează matur. Copiii se pot explica, în schimb fantoșele – cei mari, sunt niște cópii trase la indigo, mestecându-și rutina cotidiană fără posibilitatea unui declic salvator. În Doc avem parte de literatură pură. Nu-i o exagerare.

Și încă ceva – Am 15 ani și nu-s acoperit de glorie. 

Nicolae Esinencu, Doc, Ed. Lumina, Chișinău, 2012. 128 pag.

Singur

Orizontală viermuire

vă oploşiţi sufletele înţepenite

la tingerea aşteptării

şi răsuflaţi cu o precizie maniacă

să nu se scuture spoiala

 

cum îmi număraţi voi greşelile

şi mă lăsaţi să împing singur

viaţa înainte

 

Vasile Gârneţ, Peisaje bolnave, Ed. Literatura artisitică, 1990

Jurnal

Cât de mult semăn cu Grobei.
Ce trist!

Ce se-ntâmplă în Ucraina nu mai are legătură cu democraţia.
E anarhie.

Am mers azi 3 km prin zăpada. Până la genunchi.
Şi îmi imaginam o catastrofă. 

Am ţinut cu Wawrinka.

Oare voi citi vreodată Proust? Integral.

Îmi doresc să trăiesc cât Mihai Şora.

Aş vrea să citesc.
Ca pe vremuri.

Micadietetic10-picCarte

Alessandro Baricco – „Mătase”, „Barbarii eseu despre mutație”

Milan Kundera – „Insuportabila ușurătate a ființei”

J.M.G Le Clézio – „Procesul verbal”, „Diego și Frida”, „Ballaciner”

Ewely Waugh – „Bomba zilei”

Beckett – „Molloy”, „Malone meurt”, „Lˈinnommable”

Jeffrey Eugenides – „Middlesex”

Ioana Pârvulescu – „Întoarcere în sec. 21”, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”

Agatha Christie – „Crima lui Roger Ackroyd”

Gaston Leroux – „Misterul camerei galbene”

Adolfo Bioy Casares – „Invenția lui Morel”

Gabriel Liiceanu – „Întâlnire cu un necunoscut”

Etienne Pivert de Senancour – „Obermann”

Daniel Arasse – „Nu vedeți nimic”

Houellebecq – „Platforma”, „Particule elementare”, „Posibilitatea unei insule”, „Harta și teritoriul”.

 

Film

Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?

Entre les murs – Laurent Cantet

 

 

Cuvinte

Amenitate, intarisabil, pasmanterie, magnanim, irepresibil, invidiabil, fastidios, truculență, pruderie.

 

Muzică

Cheek to cheek de Irving Berlin (1935)

Gianni Morandi, Rita Pavone, Sergio Endrigo, Michel Polnareff, Françoise Hardy, Julien Clerc, Yves Simon, Barbara, Serge Gainsbourg, Jacques Brel, Georges Brassens, Leonard Cohen, John Cage, Schönberg, Catherine Deneuve, Isabelle Adjani

 

Alex. Leo Șerban, mica dietetică, Ed. ART, 240 pag

Chiar din primul pasaj al articolului său, publicat pe Platzforma.md,  Vasile Ernu se detașează idiosincratic de ceilalți participanți la emisiune, îi plasează într-o mentalitate depășită de sec. 19 și  își asumă , fals/ afectat, statutul „oii negre”. Care îi convine. Se vrea singularizat și neclintit.  Să  sar în ochi prin diferență, pare că-și spune.

Argumentele dansului privind lipsa unui proiect de țară cad în desuetudine și ridicol atunci când invocă, ironic și deplasat,  Dacia Mare și Bizanțul.  Să compari acțiuni politice de nici o sută de ani vechime cu vagi și incerte evenimente  ce au avut loc acum două mii de ani, e o lipsă de măsură. Vizibilă.  Câteva detalii ce țin de psihologia maselor – Vasile Ernu alege să spună exact ceea ce convine unui popor „rănit” de criza economică a ultimilor ani – Totul se hotărăște la Bruxelles, România e o colonie, cămătarii de la FMI. Civilizația occidentală va supraviețui, spre crunta dezamăgire a „comunistalgicului” Ernu, dintr-un motiv pecuniar – nu vei vedea pe fundul a două căldări „născute” la 20 de ani distanță ștanțat același preț. Cu astfel de mesaje subliminale câștigi teren (politic), înduioșezi proletariatul, chiar dacă tu îți duci traiul într-o țară aflată sub umbrela NATO și intrată în familia europeană. E confortabil să faci asemenea declarații de la adăpostul unei democrații.  Dacă ai merge în Cuba, Koreea de Nord  sau în alt regim cu adevărat schizoid, ți-aș da dreptate. Ernu, ca și Marian Lupu, face trimitere la democrație, la referendum-ul  în privința unirii. După ce speli pe creier o societate timp de 50 de ani, îi oferi, ca într-un joc perfid și infantil (cu un râs batjocoritor), dreptul la autoidentificare și la alegere. Nu-i rău, dar ar trebui întrebați și sutele de mii de deportați prin Siberii. Să întrebăm și morții! (Știu, să lăsăm morții în pace!, să nu le confiscăm opțiunea, mi se va răspunde impetuos.)

Întrebarea reală e dacă își dorește sau nu unirea Vasile Ernu. Pentru că îți poți dori unirea chiar dacă ea pare imposibilă. De când trebuie să ne dorim doar ceea ce e previzibil, doar realizabilul imediat, gazoductul (țeava, cum ar coborî-o în derizoriu Ernu), liniile de electricitate, podurile peste Prut nu garantează unirea, o pot facilita cel mult, așa cum absența tuturor acestor proiecte tehnice nu anulează ideea unirii, o pot face doar mai dificilă. Asta nu înțelege Vasile Ernu. Sau se face, cu bună știință.

Văd că declarația lui Băsescu a pus pe jar opinia publică. Să  o „despletim” un pic. Nu mai reiau aici celelalte interpretări – propagandă electorală, demagogie, lipsă de viziune politică, apă la moară comuniștilor românofobi. Să procedăm invers – dacă această declarație nu ar fi existat, oare  comuniștii moldoveni ar fi devenit mai cuminți?, oare Rusia nu mai folosea aceeași retorică agresivă și mistificatoare  la adresa Moldovei și României? Din contra, o asemenea afirmație îi bulversează și îi pune în dificultate. Și oare nu același lucru îl spun și Ponta și Antonescu, doar că mai voalat și ca să nu supere pe nimeni. Declarația lui Băsescu poate avea rolul (încă) unei pietre de temelie, chiar dacă atât Occidentul, cât și Rusia au rămas „mirate” ( o mirare mimată, toți știu că toți știu). Dar dacă încercăm să creionăm  un scenariu vedem că declarația își are rostul ei. Așa cum ne întoarcem de fiecare dată la anumite repere cronologice, cum ar fi 1812, 1918, 1940,   pentru a găsi justificări, pentru a combate arguția de tip sovietic, peste ceva timp mult huiduitele cuvinte ale președintelui ar putea să arate bine pe galantarul istoriei. Atunci vom spune – uite, că se vorbea despre unire. Vasile Ernu vede, intenționat și de fiecare dată, doar drojdia de pe fundul paharului (să nu fiu înțeles greșit), nu observă nici jumătatea goală și nici pe cea plină. Scepticismul, pesimismul lui Vasile Ernu sunt simple strategii cultural-economice. Un „speculiant” (спекулянт), cum se zice în URSS.

1 decembrie

 

De Ziua României am plecat acasă, în Basarabia. Pe drum ascult la radio că Președintele Timofti e la București alături de omologul său. La radio – românii de pe ambele maluri ale Prutului sărbătoresc 95 de ani…

Ajuns la vama moldovenească, văd în spatele meu o mașină cu numere românești, avea un tricolor atașat  în exterior, pe portiera din spate. Nici poliția și nici vama nu s-au luat de tricolor, oricum era  de dimensiuni modeste. A plecat înaintea mea. În clipa în care ajunge la bariera vămii, domnișoară  care i-a luat actele îi transmite (de lângă mine) prin stație celui de la barieră (aflat la vre 300 de metri distanță) – zîi sîș scoatî steagu. Și l-a scos. La intrarea în RM.

Îmi iau actele. Urc și plec. La radio – românii de pretutindeni celebrează…, Președintele Timofti…,București…, Alba-Iulia…, 1 decembrie…, Marea Unire…, Chișinău…, diseară…, concert…,integrare…

„Dar aici totul e plin de nostalgie, pentru că sunt pesemne puține țări pe lume în care acest sentiment se manifestă atât de repetitiv: la cei dintâi spanioli, fiindcă le era dor de patria de departe; apoi la indieni, pentru că tânjeau după libertatea pierdută, însuși sensul existenței lor; mai târziu, la acei gauchos alungați de civilizația veneticilor, simțindu-se exilați pe propriul lor pământ și amintindu-și de vârsta de aur a sălbaticei lor independențe; la bâtrânii patriarhi creoli, ca don Pancho, pentru că simțeau că timpul acela minunat al generozității și curteniei devenise timpul meschinăriei și al minciunii; și, în sfârșit, la imigranți, fiindcă duceau dorul pământului lor natal, al obiceiurilor lor milenare, al legendelor, al sărbătorilor Crăciunului lângă foc.  Și cum să nu-l înțelegi pe bătrânul D’Arcángelo? Căci pe măsură ce ne apropiem de moarte ne apropiem și de pământ, și nu de pământ în general, ci de bucata aceea, acea infimă (dar atât de iubită, atât de jinduită) bucată de pământ unde ne-am petrecut copilăria. Și ne amintim atunci de un copac, de chipul vreunui prieten, de un câine, de un drum plin de colb în miezul verii, de țârâitul greierilor și șopotul unui pârâiaș. Lucrurile de genul ăsta. Nu lucruri mari, ci mărunte și cu totul neînsemnate, dar care în momentul acela de dinaintea morții capătă proporții de necrezut, mai ales când, în țara asta de emigranți, omul care stă să moară se poate apăra numai cu amintirea, atât de înfricoșător de incompletă, atât de transparentă și imaterială, a acelui copac sau a acelui pârâiaș din copilărie; căci sunt despărțiți nu doar de prăpastia timpului, ci și de oceane de necuprins. Și astfel ne este dat să vedem mulți bătrâni ca D’Arcángelo, care aproape că nu mai vorbesc și par că privesc necontenit în depărtare, când în realitate privesc spre înlăuntrul lor, spre străfundurile memoriei lor. Pentru că memoria e ceea ce rezistă timpului și puterilor lui distructive, și e un fel de formă pe care eternitatea și-o poate asuma în această trecere neîncetată. Și chiar dacă noi (conștiința noastră, sentimentele noastre, experiența noastră dură) ne schimbăm cu trecerea anilor, iar pielea și ridurile noastre se prefac treptat în dovezi și martori ai acestei treceri, există ceva în noi, undeva foarte adânc, acolo, în zone ascunse, ceva ce se agață cu ghearele și cu dinții de copilărie și de trecut, de neam și de pământ, de tradiții și de visuri, ceva ce pare să-i reziste acestui tragic proces: memoria, misterioasa aducere aminte despre noi înșine, despre ceea ce suntem și despre ceea ce am fost. Ceva fără de care (și ce îngrozitor trebuie să fie atunci! își spunea Bruno) oamenii aceia care au pierdut-o, ca într-o formidabilă și devastatoare explozie a acelor zone profunde, sunt frunze ușoare, frunze nesigure efemere târâte de vântul furios și fără noimă al timpului. ”

despre-eroi-si-morminte_1_produs         E poate cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimii ani. Aș  așeza-o, fără emfază, alături de Războiul sfârșitului lumii. Ernesto Sábato n-a luat Premiul Nobel, dar nu mă număr printre cei care să considere că i s-a făcut o mare nedreptate. Premiul Nobel nu e un reper obligatoriu și definitiv al valorii literare, un indicator indeniabil al acesteia. Se poate scrie literatură fără să „înduioșezi” juriul suedez. Și cum Sábato nu mai are nici o șansă să se învrednicească cu Nobelul, știm că premiul se acordă doar scriitorilor în viață, nu îmi rămâne decât ipoteza ununi scenariu funambulesc. Peste vreo sută de ani vor conta mai mult cei câțiva buni scriitori care nu l-au luat, deși îl meritau cu prisosință, decât cele două sute, „fericiți” de nominalizarea și fixarea  nobeliană (în eternitate). Un mare scriitor nu încape într-un premiu, fie el și Nobel.

Primul său roman – Tunelul, nu m-a făcut să-mi dau ochii peste cap de exaltare. O carte bună și atât. În schimb, în Despre eroi și morminte, Sábato scoate la iveală o lume năvalnică, pătimașă, un amestec pestriț și insolit de pasiuni – umane, ideologice, culturale. Aș spune că am avut în fața ochilor – ceea ce se cheamă, uneori ritos – un roman total. Însă la Sábato poți risca o asemenea afirmație. Istoria amoroasă dintre Martίn și Alejandra (se gândea Bruno:)), tema paricidului, prejudecăți culturale, ebuliții ideologice, obsesia cecității, (Raport despre orbi), decăderea unei familii, incursiuni în istoria tumultuoasă a Argentinei. Alegeți!

Sábato face din Borges un personaj în propria carte, și-l comentează, la fel cum își recitește și reinterpretează romanul său dintâi – Tunelul ,scenariu depre scenariu. Sunt invocați în contexte diferite și „românii” Elvire Popesco (1894-1993!!!) și Victor Brauner. Despre eroi și morminte – de citit și de citat.

Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte, Ed. Humanitas, 2012, 488 pag.

Jurnal

Să fim solidari! Știu, ar putea părea un îndemn tardiv și oarecum obosit, devalorizat. Dar noi, basarabenii, nu știm ce-i solidaritatea, și nici eu nu prea știu, încerc să mi-o însușesc și s-o transform într-un „meniu” cotidian.  Solidaritatea ar trebui să ni se-nfățișeze ca un gest firesc, ca o respirație molcomă, caldă și profundă.  Acum, când Ucraina s-a „reorientat” geo-politic, jocul ei nu a fost decât un șantaj succesiv la adresa UE și la adresa Rusiei, s-a folosit de ambele pentru a obține avantaje, ar trebui să dăm dovadă de rațiune, echilibru temeinic și discernământ. Nu cred că presiunea a fost exercitată doar de Rusia. Ucraina e sora ei mai mică. În toate.

E suficient să urăști o singură piesă din angrenajul politic autohton și să-ți pierzi luciditatea, să nu mai întrevezi, nici măcar parțial, adevărul. Detest și dezaprob orice act de contrabandă, orice puseu oligarhic, orice ifos demagogic și patriotrad, înfășurat în faldurile celor mai bune intenții.  Însă nu există alternativă, o eventuală întoarcere a comuniștilor la guvernare ar fi fatală încercării R. Moldova de a se democratiza. A fost suficient să-i văd pe Voronin și Munteanu, pe Mușuc (caz psihanalizabil) și Petrenco  ca să-mi dau seama că nu-i vreau sub nici o formă înapoi. Niciodată nu i-am vrut. Poate așa , alintându-mă în aburul unor efervescențe politice. Dincolo de așteptările jusitificate ale societății, Moldova n-a înflorit în ultimii cinci ani, ar fi necinstit să nu observăm performanțele pe care guvernarea noncomunistă le-a înregistrat. Și nu sunt puține. Am să menționez doar una, printr-o întrebare, firește – Cum arăta spațiul mediatic în R. Moldova? O Coree de Nord la poalele Europei. Iată răspunsul.

Sper ca cei din Alianță să-și fi învățat lecția după chelfăneala pe care și-au atribuit-o gratuit în primăvară. Dar poate că greșesc. S-au eliberat atunci energii morbide și astfel cei implicați  și-au făcut reciproc o igienizare salutară. Mai știi?! În clipa în care traseul Republicii Moldova ar deveni ireversibil, din partea mea – să se beștelească-n voie. Dar totuși cu măsură. Urmărind astăzi protestul organizat de PCRM, constat că cel  din 3 noiembrie nu a fost deloc inutil (deși i se pot aduce repoșuri tari). Al comuniștilor a pălit pe lângă cel de acum 20 de zile. Iar într-o societate  profund rurală și patriarhală (oare chiar mai era nevoie să scriu și „patriarhală) protestele celor două tabere capătă consistențe fabuloase (de fabulă) – „Cine a adus mai mulți protestatari?”, „Ai văzut că la democrați a fost piața plină”, etc.

La Vilnius se pune prima cărămidă.  Iar premierul Leancă ar trebui să nu mai spună „brucsel”, ci „brusel”.

Jurnal

Intru destul de rar pe platforma celor de la CriticAtac. Azi am citit un ditamai articol, plin însă de neadevăruri și interpretări abuzive. Mi se face scârbă când îi aud pe unii vorbind de Europa ca despre un nou imperiu, când ei locuiesc în „imperiu, își publică cărțile în țări ale „imperiului”, se plimbă nestingherit prin colțurile „imperiului”, se bucură, cinic și pervers, de toate drepturile pe care, generos, „imperiul” le oferă. Sunt, de fapt, niște mari burghezi. Lucru deloc rau dacă ar fi recunoscut și asumat ca atare. Pot accepta critica adusă capitalismului și Occidentului în general, nu sunt sisteme perfecte, din contra, perfectibile. Un mare avantaj, să recunoaștem.  Numai că aciditățiile oratorice ale celor implicați în dezbateri bat în altă parte, au un scop subversiv. Stânga disprețueiște clasele și ierarhiile, elitismul, impune un egalitarism absurd și nociv. Stanga comunistă a facut la fel de mult rău ca dreapta nazistă sau fascistă. Sau poate chiar mai mult. Am înțeles și acceptat chestia cu „nostalgic după propria viață care întâmplător a avut loc în comunism”, dar gluma se-ngroașă. S-a trecut la etapa următoare – cea a  manifestelor.  Stânga vorbește cu o plăcere perfidă despre imperialism și colonialism de parcă n-ar fi cunoscut, ea însăși, experiențe similare.  Nu avem nici o certitudine că teritoriile cucerite de englezi, francezi, americani, olandezi ar fi fost mai dezvoltate dacă ar fi rămas libere. „Cuceritorii” au exportat acolo modele economice, structuri sociale.

Asediul Vieții

Asediul Vienei      „ Încă nu avem un roman al revoluției”, expresia circulă anxios prin spațiul literar românesc, sugerând un oarecare decalaj tematic sau poate neputința de a trata un subiect cețos, cu implicații majore și imprevizibile. O afirmație care nu mai rezistă atunci când o extindem asupra unei alte perioade – începutul tranziției. Un roman al tranziției românești (și nu doar al tranziției), Asediul Vienei de Horia Ursu nu-și menajează deloc cititorii, o literatură care pare ieșită dintr-o răbufnire recalcitrantă împotriva gregarității de tot soiul. Este prima impresie de lectură. Brută.
Structura alambicată, multiplele voci narative (cine vorbește?, cine vede?, cine scrie?), suprapunerea firelor epice, prezența mai multor personaje care inițial sunt despărțite de o perdea netransparentă, deși acțiunea are loc în același oraș transilvănean (probabil Baia Mare, cele mai multe indicii duc acolo – râul Săsar, Munții Gutâi, Turnul Măcelarilor, Turnul Ștefan, deși ar putea fi la fel de bine Clujul – Piața Carolina – sau Târgu-Mureș – Universitatea „Petru Maior”), glisajul neobosit pe axa temporală, în special analepsele, dar și anticipațiile, hoinăreala prin grădina onirică a indivizilor ce locuiesc, mai mult sau mai puțin resemnați, această carte, aparenta lipsă de „fabulă”, senzația că asistăm la o „reconstituire” se topesc într-o lectură solicitantă și mobilizatoare.
Distanța fizică și afectivă ce separă personajele la început pare destul de mare, nici nu bănuim că își cunosc unele altora cutumele, chiar și frivolitățile. Prezentul aproape că nu mai contează, cu excepția cazului când se stinge în moarte, e doar estuarul unor vieți sleite de acumularea reziduurilor existențiale. Viața personajelor e maculată de compromisuri jenante, de neîmpliniri „enigmatice”. Iar Piața Carolina, din centrul vechi al orașului, asistă exoftalmic la această metamorfoză continuă. Autorul e preocupat atât de canavaua propriului text, se simte aici un puseu textualist care nu exclude însă realismul scriiturii, cât și de inflexiunile stilului și de problematica sensului. Ambiguitățile pe care le generează textul provoacă atenția cititorului, care riscă de altfel să alunece, în cazul unei lecturi mai puțin profunde, într-o deconcertare temeinică. Pistele false sunt însă, la rândul lor, anulate prin explicitări ulterioare. Textul îl obligă pe lector să stabilească filiații, relații conjuncturale, astfel încât cercul personajelor să se strângă și să devină „frecventabil”.
Transilvania, cea mai prosperă provincie românească, e surprinsă în ipostaze sumbre și deloc încurajatoare. Se răsfrâng asupra ei dezamăgirea unei revoluții confiscate (Jos Iliescu!, Jos comuniștii!), mineriada, impostura agresivă a unei noi/vechi clase și moartea care-și cască ochii din toate ungherele. Cele patru citate (elemente paratextuale) „ștanțate” pe prima pagină conțin substanța semantică a întregii cărți. Dezagregarea unei lumi, vidul devorator, nimicul ca esență reverberează fără-ncetare în pirueta fiecărui gest, fie el solemn, mimat sau inutil. Ritualizarea excesivă a vieții nu lasă loc de prea multă libertate individuală.
Mai sunt câteva zile până la Revelion, aflăm acest detaliu chiar de la începutul cărții, există și o scrisoare semnată și datată de Doamna Ster – 15 XII ’95, prin care Petru Șendrean, chiriaș în casa acesteia, e rugat să organizeze o licitație pentru a vinde patru tablouri. Acest interval de câteva zile e umplut însă de regretele, reveriile, amintirile și iluziile personajelor, se produce astfel o uimitoare dilatare temporală. Timpul începe să dospească, să acumuleze scenarii, să-și plimbe nestingherit trena prin hăul istoriei. Revelionul cu vânzare organizat de Petru Șendrean, asistent universitar, și Iolanda, fostă/viitoare iubită, constituie un eveniment inedit pentru un oraș de provincie. Trei din cele patru tablouri își vor găsi un proprietar (Ignat P. Brândușă) dornic să-și facă publicitate și să se lanseze în vârtejul politicii. Ceilalți participanți la petrecere se vor alege cu burțile mulțumite și cu satisfacția unei nopți pe cinste. Dar cartea nu se putea încheia în „focuri de artificii”, ci printr-o moarte simbolică și sacrificială. Flavius-Tiberius Moduna moare înjunghiat.
Ne trece prin fața ochilor o lume de învinși, pulverizată peste marginile ei naturale, destrămată și golită de sens, dar cu atât mai verosimilă. Fluxul emigrării disipează treptat diversitatea etnică, coloritul transilvan. Că sunt evrei, maghiari sau germani, locuitorii acestei provincii par să gândească la unison – viața-i în altă parte. Poate la Viena! Poate la Budapesta!
Romanul lui Horia Ursu e ușor ne­convențional, povestea pe care o răsfiră conține detalii câteodată anoste, felii mici și disparate ale unui cotidian abstrus, imagini fragmentate, reflecții subiective pătrunse de irizații tragicomice. Din inadecvarea la realitate apar umorul negru, ironia acidă, observația critică, gluma bufă. În marea lor majoritate, personajele lui Horia Ursu au pretenția unor intelectuali sau artiști ce se consideră demni de imortalizare, Grațian – „viitor fost mare regizor de film și viitor fost mare sculptor”, și nu ezită să utilizeze cu orice ocazie referințe livrești. Își trăiesc prețios acest tip de manifestare culturală, în ciuda faptului că realitatea îi contrazice sarcastic de fiecare dată – „Dacă un roman neterminat e socotit genial, unul nescris e încă și mai genial” sau „Istoria locală a capodoperelor nescrise conținea titluri demne de marile literaturi ale lumii.” Cred că una dintre preocupările autorului ține exclusiv de limbaj și de avatarurile limbajului în domeniul artistic. Spun astea pentru că Horia Ursu caută să evite stereotipiile, formulele înțepenite, iar când o face, cu intenție bineînțeles, „îngroșarea” produce efect ilar. Nu e ușor să scrii pagini critice despre critica artei și să nu cazi în capcana pe care acest demers o presupune. Relectura romanului. Obligatorie.
___________

Horia Ursu, Asediul Vienei. Editura Cartea Românească, 2007, 456 pag.

Articol apărut în revista Contrafort, 

Jurnal

Dacă stau mai mult timp în România, fără a mai merge pe acasă, la Cahul, începe să mi se acrească și de UE și de Schengen și de Nato. E suficient însă să merg acasă și să stau câteva zile. Se schimbă perspectiva. Și parcă îmi doresc  să ajungem și noi în UE. Cu Nato e mai dificil.

Mă încearcă sentimente contradictorii (confuze)  față de evenimentul de astăzi de la Chișinău. Organizat în pripă, cu un puternic iz de partid, vor veni, probabil, toți primarii pldm și pd din țară, dar și oameni care cred sincer în ideea integrării europene.  Mișcările comuniștilor sunt contracarate exact prin aceleași metode. Încolonarea și la protest!  Ar fi totuși o soluție – Să vină cât mai mult lume, pe rând, și să nu stea nimeni mai mult de 10 -15 minute. La urma urmei fiecare ar putea spune apoi – „ei, eu eram doar în treacăt„

Nu înțeleg de ce trebuie să ne prefacem că nu renunțăm la Transnistria, când ea e demult un alt stat, o altă realitate, tenebroasă și malignă. De ce nu ne-am putea despărți amiabil, ca-ntr-un divorț între doi oameni maturi și respectuoși. Hotarul pe Nistru și prietenie eternă. Dar simt că am răspunsul. Scopul Transnistriei (și al Rusiei) nu-i independența, să fim obiectivi. Independența presupune transparență, respectarea normelor internaționale și a tuturor drepturilor ce decug de aici, posibilitatea unor sancțiuni din partea forurilor/organizațiilor din care faci parte, De fapt, a avea independență înseamnă a ceda o bună parte din ea sau a o împărți cu alții. În schimb, nerecunoașterea internațională îți oferă un calup de avantaje, bineînțeles ilegale și criminale. Trafic de arme, de droguri, de ființe umane, economie subterană, spălare de bani.  Plus că așa mai ții și Moldova pe loc. Oare ce vrea Transnistria?

Un personaj din „Despre eroi și morminte” spune ceva de genul – „dacă vin comuniștii, eu mă retrag la moșie” .  Am râs, după care mi s-a făcut rușine.

973-669-265-5_5

 Biblioteca ideală

  1. Don Quijote- Miguel de Cervantes
  2. Robinson Crusoe – Daniel Defoe
  3. Legăturile  primejdioase – Choderlos de Laclos
  4. Cei trei mușchetari – Alexandre Dumas
  5. Marile speranțe – Charles Dickens
  6. Eduacația sentimentală – Gustave Flaubert
  7. Ambasadorii – Henry James
  8. Călătorie spre centrul Pământului – Jules Verne
  9. Swann – Marcel Proust
  10.  Portretul artistului la tinerețe – James Joyce
  11. Crima lui Rogerr Ackroyd – Agatha Christie
  12.  Foc Palid – Vladimir Nabokov

O listă a filmelor celor mai „crude” din istoria Cinematografului

(Un câine andaluz – Buñuel, Weekend – Godard, Viva la muerte – Arrabal, Marea crăpelniță – Ferreri, Ce gustos era francezul meu – Pereira dos Santos, Imperiul Simțurilor – Oshima, Salò – Pasolini, Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei – Greenaway, Crash, Idioterne – Von Trier, Seul contre tous – Gaspar Noé)…

„sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!”

„imaginea este plină de-ntreg misterul mental al respectivei absențe.”

„Dacă ești critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decât de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă și mărturisește o frustrare: și criticul vrea să fie artist!”

„Pentru că puful și dantela nu sunt decât necesarul echilibru al unor caractere de oțel: este „secretul” acestei generații a excelenței – care a putut fi zdrobită, dar niciodată înfrântă.”

Alex. Leo Șerban – Dietetica lui Robinson, Curtea Veche, 2006, 448 pag

dupa-dealuri-370575l-175x0-w-a40afaa5    Sunt un monstru. Nu am putut empatiza cu personajul Alinei din „După dealuri”. Nu știu în ce măsură filmul „citește” cartea Tatianei Niculescu Bran.  Nu știu în ce măsură cartea autoarei reflectă cazul real petrecut la Tanacu. Din aceste considerente voi vorbi despre film și despre realitatea filmului. Dacă aveți impresia că filmul e (doar) anticlerical, antimonahal sau antibisericesc, vă înșelați profund. Aș îndrăzni să spun că n-ați priceput mare lucru, iertată-mi fie aroganța. Asistăm la un soi de crimă prin delegare, căci filmul te lasă pe tine, privitorule, să cauți și să stabilești vina, mai bine zis- vinile.

Alina se întoarce din Germania să o ia și pe prietena ei Voichița, care între timp și-a găsit adăpost la o mănăstire din împrejurimile Vasluiului, numai că Voichița refuză/renunță și astfel drama celor două fete se acutizează. Poate că ar fi necesar și util să aruncăm o privire și asupra altor realități, cum ar fi – cea a orfelinatelor, în care au loc tot felul de abuzuri și unde cineva poate face poze „de toate felurile” unor adolescente, cea a spitalelor, lipsite de echipament și de personal calificat, dornic mai degrabă să scape de bolnavi decât să-i ajute. Ar mai fi șomajul, „dezertarea” în străinătate în speranța unui loc de muncă, măcar decent plătit.

Nu sunt bigot, nici practicant religios, îmi repugnă orice formă de îndobitocire, îmi displac „paraschevele” și turmele care nu au nimic cu credința, adică orice formă de gregaritate, dar … să mai decelăm. Alina intră într-un spațiu străin pentru ea și comite nechibzuitul gest de a fi „sinceră” și de a desfide o comunitate. Mănăstirea își are propriile legi, rigori, cutume – ele nu sunt interzise de codul civil, dacă primești un canon de o mie de mătănii, e în regulă, atât timp cât accepți pactul sau convenția.  Să ne amintim că întâia oară cei de la mănăstire au chemat ambulanța (nu era nici una disponibilă) și au fost obligați să o ducă ei la spital. Un alt detaliu – preotul ignoră faptul că „găinile nu s-au mai ouat de trei zile” și nu crede în semne, însă  maicile reușesc cumva  să-i  alimenteze  umorile și să-l îmbie la un act de exorcizare.  Imobilizarea Alinei se petrece năvalnic, haotic, prea puțin premeditat și totuși cu o urmare fatală, un deces. E tot crimă până la urmă, deși îmi vine atât de greu să o „cartografiez”.  Tind să cred că subconștientul maicilor e ghidat în primul rând de apărarea propriului teritoriu, propriei siguranțe economice și abia apoi (dacă o mai fi așa ceva) de grija pentru biata fată.

Personajul  preotului e construit impecabil, totodată și cele ale protagonistelor – Alina și Voichița, maicile, un cuib de viespi, (capul plecat, mișcări șoricărești, amușinând evenimentul) nu stau mai prejos. Cu toate astea am sesizat un gest fals, al maicii (vârstince, Mami, parcă ), îmi permit o frivolitate, i-am uitat numele. La un moment dat îi spune unei femei că e binevenită la mănăstire și face un gest larg, cu brațul. Ei, acest gest e fals de două ori. Dacă ar fi fals doar a doua oară n-ar fi nici o problemă, „a doua oară” se referă la nesinceritatea „maicii” și la bunătatea pe care, mai mult sau mai puțin, o mimează orice reprezentant al Domnului. Numai că gestul e fals în primă instanță, am întrezărit încercarea „actorului” de a juca o situație. Și nu e bine. Gestul ar fi trebuit să iasă adevărat și fals, numai că mie mi-a apărut fals și fals.  O altă scăpare – graiul moldovenesc e redat splendid, Voichița e aici inegalabilă, însă în secvența în care citește în genunchi, alături de o altă maică, ea citește într-o română literară, ceea ce nu e posibil, în toate celelalte situații de dialog (poliție, spital, instituționalizate, deci) accentul moldovenesc e prezent. Aici aproape că dispare, un individ cu un puternic accent va vorbi la fel, și-l va păstra inevitabil,  chiar și atunci când citește un text scris „corect”.

Haideți să ne imaginăm un scenariu. Privitorul nu e român, nu e ortodox, nu cunoaște cazul real din spatele „peliculei”. Cum se va raporta la acest film? Oare etnia, religia, distanța față de cazul Tanacu nu funcționează ca un filtru deformator? Și dacă nu cunoaștem aceste „insignifiante” detalii, cum putem anticipa soarta preotului? Cinematografic vorbind preotul e condamnat în clipa-n care polițistul își aprinde o țigară, iar acesta consimte, se produce o ierarhizare instituțională,  (plus trezirea/privirea Voichiței).

Relația Alina-Voichița e una mai mult decât lasă (aparent) filmul să se vadă. Urmele unei relații de iubire, inclusiv fizice, pot fi cu lejeritate reconstituite. Decalajele psihice și de  mentalitate sunt insurmontabile și se ciocnesc ca doi bolovani. Alina (bolnavă, cred) e omorâtă în final, dar până atunci am mai asistat neputincioși  la câteva morți succesive, în orfelinat (imaginar) , în spital , în familia care a găzduit-o (explicit). (În Frații Karamazov Smerdeakov (presupus fiu nelegitim) comite o crimă, e bănuit unul din fii, cel mai mare, Dmitri, dar și aici e un fel de crimă prin delegare, tatăl era în conflict cu toți cei trei fii și se presupune că Smerdeakov s-ar fi lăsat influențat de dorința lor, chiar dacă ascunsă.)  Alina ajunge la mănăstire din disperare. Despre această societate ar trebui să vorbim. Mai e un fragment în care o cetățeană tot întreabă dacă nu s-a eliberat un loc la mănăstire ca să-l poată lua ea.

Un film impecabil și totuși, în permanență, n-am putut scăpa de o senzație incert – sulfuroasă – un film făcut în primul rând pentru jurii și  pentru premii. Atât de bine croit încât te-ai bucura, fără pudoare, să-i descoperi  o imperfecțiune.

Paradoxul. Atunci când toată lumea e vinovată, fiecare, în parte, se poate agăța de propriul adevăr.  Și la spital au legat-o.

P.S. N-am citit cartea – Spovedanie la Tanacu, îmi amintesc doar că acum câțiva ani, când s-a petrecut tragedia, mi-am spus – cum  e posibil așa ceva. Atunci, am empatizat cu victima.

După dealuri, 2012.

a.l.s.

Să citești din Alex. Leo Șerban

Pe o pajiște

Unde ți-ai mutat stupii

Câteva zile

Și să te-ntrebi

Cum cade lumina în Toscana?

Sau – Andy Warhol, Andy Warhol???

Să-ți tocești mintea.

Și deodată – eliberator

E tipul care-a „cromatizat-o” pe Marilyn.

O istorie din burta unui VW Caddy galben

Luat la mâna a doua

Și-n care poți dormi

Pe diagonală

Noaptea

 

Nu trece timpul. Sau trece? Mai contează?

Oricum, deasupra Maternităţii

Când ne-am născut nu strălucea nici o rază.

Ai diavolului, nu. Nici ai divinităţii.

Doar ai clipei: încăpătoare

Ca o valiză, ca o cisternă, ca un muzeu.

Dar nu-ţi fie teamă, nimeni nu moare!

Nici măcar eu,

Mai fragil şi ghinionist ca un cristal

Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă

Sau pe un raft din Magazinul Universal.

Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă

Şi cumva indiferent,

Dintr-un recipient în alt recipient.

Jurnal

Am tras o fugă acasă. A fost bine și plăcut. De data asta mama nu m-a mai întâmpinat cu intempestivul – „Bine c-ai venit, ia să-mi faci o treabă”. Am mai discutat despre una, despre alta, subiectul politicii nu a putut fi evitat, bineînțeles. I-am zis mamei de lucrarea lui Alain Besançon – Sfânta Rusie și de intelectualii francezi de stanga, iar mama m-a completat , surprinzător, revelator, – „au mai fost câțiva – Henri Barbusse, de exemplu.  Apoi fratele meu mai mare a scos două fluiere și am   cântat  împreună.  Cred că au trecut 20 de ani de când n-am mai „folclorit” pe două voci. „Sună la fel ca atunci, doar noi suntem altii” – a fost reacția fratelui. Și s-a emoționat.  Asta simțisem si eu, doar că acum cântăm amândoi vizibil mai prost. „Sună la fel” – e vorba de cum se așază vocea unui fluier peste alta, nu de îndemnarea noastră ră(tă)cită.

Am privit „Amour” pe HBO- sfâșietor.

Piotr

Jurnal

Dacă aș putea să-mi înving sila de-a scrie.  Am avut azi o discuție aprinsă cu un domn oarecare. Dracul m-a pus. De câte ori îmi zic să nu mai intru în controverse. Pentru el, Băsescu e vinovat de toate, e răul suprem. Iliescu e total nevinovat, nu i-a adus pe mineri, n-a confiscat revolutia și nici n-a ținut țara șase ani pe loc.  Ponta în nici un caz n-a plagiat, așa se făceau lucrările atunci. Când i-am zis că a plagiat 200 de pagini tot cu greșelile de ortografie, mi-a adus sibilinicul argument – citând, n-ai voie să faci nici o modificare. Păi n-a citat, tocmai asta e. Unde sunt  semnele citării.  I-am zis și de taxele noi. Mi-a spus ca nu-i adevărat.  E destul de inconfortabil un astfel de individ. Să nege pur și simplu evidența. Am venit scârbit acasă. Știu că e din vina mea. Îmi pun mintea cu toți fixomanii.

Poate mă salvează un Sabato – Despre eroi și morminte

Jurnal

Citit un Alain Besançon (obiectiv), un Alex. Leo Șerban (fermecător), o Alina Mungiu-Pippidi (inteligentă). Și împotmolit în Proust.

 

Joaca de-a cei mari

 

328     Lectura s-a așezat. Și Kinderland, romanul Lilianei Corobca, nu mi se mai pare atât de bun. Nu că ar fi rău. Din contra, e scris bine, onest, cu multă corectitudine, ci în sensul că am motive serioase să nu-l mai bag într-un eventual  top 10 al romanului basarabean. Așa cum gândisem inițial.  Romanul începe promițător, reușind să contureze limitele unei lumi traumatizante, în fond e vorba despre copiii lăsați singuri acasă. Ai căror părinți sunt plecați la „bani lungi”. Copii care trăiesc alternativ mai multe vieți, sunt și copii, dar și maturi, suplinind cum pot absența părinților. Fiecare viață subminând-o (și paradoxal, îmbogățind-o) pe cealaltă. De aici întreaga dramă. E punctul forte al cărții. Un sat locuit doar de bătrâni și copii. Apoi, acea atmosfera  „magică” e întreținută de „credințele” copiilor, ei fac vrăji, cred în lucruri paranormale, manifestă  o sexualitate inocentă la prima vedere, dar inevitabilă. Ce copil nu a participat la astfel de jocuri nevinovate?! Inocența vine și  din modul cum înțelege o copilă de 12 ani să vorbească despre toate aceste lucruri. De fapt, întreg textul e trecut prin mintea acestei fetițe. Un merit incontestabil al autoarei. Numai că uneori de  sub mantia ingenuității ies la iveală adevărate mostre de cruzime – episodul Ștefănel și câinele.

Satul celor trei copii e și satul meu, căci orice sat are un iaz, o stână, nuci și ceva pădure, un orizont spre care tot privești. Un sat părăsit, în care fiecare a patra casă stă să cadă, nu mai are uși, ferestre, iar de la atâtea ploi și pereții (de lut) sunt plin de  scorburi. De-atâta singurătate animalele devin parteneri ai oamenilor, încearcă să le suplinească oarecum absența. Se întâmplă și în cartea Lilianei Corobca.

La pagina 95 am descoperit un dezacord, nu știu dacă e voit sau nu, spune așa – „Mila și mângâierea Domnului e ca raza soarelui […]”, ar fi trebuit – „Mila și mângâierea Domnului SUNT ca raza soarelui […]”. Autoarea reușește să topească mai multe percepții,  reprezentări specifice spațiului basarabean – Trăim bine, avem ce mânca. Iată la ce/cât se reduce bunăstarea. Realitatea cruntă a acestui topos e îndulcită pe alocuri (salutar) de umor. N-ai cum să nu zâmbești când o fetiță de 12 ani zice – Cresc generațiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învață a merge. Sau – […]deși nu-s deloc crăcănată, el singur e crăcănat[…].

Nu, nu cred că lectura s-a așezat definitiv, răsfoind acum cartea am avut din nou senzația că țin în mâini o carte foarte bună. Mai vedem. Nu spun nimic de Iepurii nu mor și nici  De veghe în lanul de secară, ci doar o să reiau o frază din Kinderland – Mama noastră se va întoarce și tata  se va întoarce și totul va fi ca înainte. Liliana Corobca a mizat pe simplitate și cred că i-a ieșit bine.

 

Liliana Corobca, Kinderland, Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Am privit aseară pe HBO „Poziția copilului”.  Un film emoționant și tulburător, autentic și înfipt adânc  în realitate. „Poziția copilului” e un film minimalist, puține personaje, atenția concentrată pe detalii, uneori obiectele vorbesc mai explicit decât oamenii, drame umane înlănțuite, lumi paralele care totuși se intersectează în moarte, dragoste sufocantă și o relație mamă – fiu bolnavă. Mi-a plăcut în mod special cum evoluează personajele, dacă la început degajă superficialitate și un soi de aroganță alimentat de poziția socială, mai apoi personajele își devoalează propriile traume. Și suferă. Și se eliberează. Personajele se transformă sub ochii privitorului, nu sunt niște fantoșe sau niște actori care trebuie să joace cap-coadă același rol. Filmul spune mai mult decât lasă să se vadă – decalajul social, inechitatea socială, șantajul și „intervenția”, băieții șmecheri –  ca tare ale unei lumi aflate încă în tranziție.  ”Poziția copilului„ e un film inteligent și făcut parcă tot pentru oameni inteligenți. Îți recomandă câteva titluri bune, camera se plimbă, deloc întâmplător, pe coperta unor cărți. Și cum spunea Alex. Leo Șerban –  dacă acea secvență n-a căzut la montaj, înseamnă că are o menire certă.  Pentru mine a fost o surpriză uriașă să aflu că și-a adjudecat Premiul cel mare la Berlin. Nici nu auzisem de existența acestui film. Inițial, titlul mi s-a părut ”necinematografic”, nu vreau să zic necomercial. Însă nu-i deloc așa. Este un titlu deschis mai multor interpretări- poziția copilului în raport cu mama, poziția copilului accidentat mortal, poziția copilului pe care îl are iubita lui ”cuculeț„ (până la un moment dat și existența acestuia pare un impediment pentru mamă). Mă opresc asupra unui alt detaliu semnificativ, „Poziția copilului” e filmat de mână, decurge de aici un surplus de autenticitate. Chiar simți că în spatele camerei se află un om, el vede ca și tine, tu vezi exact ce vede el.

P.S Toate producțiile lui Sergiu Nicolaescu, la un loc,  nu depășesc valoric acest film.

Și noi…