E una din acele cărți pe care, dacă n-ai citit-o când trebuia, în adolescență, riști să o ratezi, la fel cum e cu Narcis și Goldmund. Am senzația că am citit-o într-un mod cam superficial, am trecut cu ușurință peste descrierile (picturale), peste imaginile intens hibernale. Nu știu din ce cauză. Presupuneri – O fi natura generoasă cu pofta privitorului, am resimțit însă în cartea lui Makine o inflație de elemente descriptive – portret, pastel. Prea mult „alb sclipitor”, „gheață străvezie”, „vânt nemilos”, „ceață densă”. E doar o senzație, nesemnificativă. Nu sunt sigur că redau expresiile cu exactitate, poate le-am inventat chiar eu (nu le-am inventat, sunt expresii uzate și bătătorite), ci le atribui în mod eronat textului lui Makine. Atmosfera însă e, cu siguranță, aceasta – supraîncărcată și apăsătoare. La urma urmei suntem în Siberia!
Cartea „scrie” istoria celor trei adolescenți, Samurai, Utkin și Dimitri – personajul narator (un alter ego al lui Andrei Makine), mirajului occidental pe care aceștia îl trăiesc spectaculos din izbele lor siberiene, experienței cinefile, căci cum am putea-o numi altfel, când cei trei privesc filmele cu Belmondo de 16-17 ori, maturizării sexuale, evadării dintr-o lume în care ești condamndat chiar de la naștere (vei ajunge cel mult un șofer de camion, vei căra bușteni, te vei îmbăta în fiecare seară și din când în cand te vei lăuda sau vei minți nerușinat c-ai „facut-o” pe nu știu ce femeie îmbătrânită și ea, epuizată și lipsită de orice speranță. O hiper – realitate.
Natura siberiană e copleșitoare, chiar și cei care nu sunt trimiși în Gulag devin instantaneu prizonieri, neputincioși și compromiși. De acolo din Svetlaia, de acolo din Nerlug, memoria aruncă priviri discrete și dureroase către vremurile prerevoluționare când puteai regăsi Occidentul acasă, în Rusia Țaristă. Spun – Pe vremea fluviului Amur– și îmi aduc aminte de fabuloasa călătorie cu trenul a celor trei, spre est, de mersul schilod al lui Utkin, de prostituata roșcovană și fotografiile ei întinse hieratic pe masă, de Belmondo și de replica – „Nu, încă nu mi-am fumat ultimul trabuc”. Și apoi mai e și sonoritatea franțuzească a numelui fluviului. N-am făcut conexiunea decât spre final. Mi-au plăcut două pasaje pe care le regăsim la paginile 137 și 164. Primul stabilește punți intertextuale cu romanul lui Proust (cum se declanșează fluxul memoriei), iar al doilea dezbracă de iluzii anumite componente ale Occidentului american.
Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, Ed. Humanitas, 2000, 176 pag.
Talex 
Lasă un răspuns