Talex

           M-am decis să privesc în sfârşit Nuntă în Basarabia (titlu nepretenţios şi direct comercial). Filmul a ajuns în cinematografele din România, a fost prezentat în mediul studenţesc cu ocazia zilelor Basarabiei. CTP îl vorbise de bine, o producţie despre care afirmă – Astfel de filme fac coloana vertebrală a unei cinematografii profesioniste. Filmul nu e prost, putea fi însă mult mai reuşit. Ceea ce sare în ochi ţine de jocul actoricesc, unii actori se descurcă excelent, cum ar fi de exemplu unchiul mirelui. Marcă înregistrată. Sau chiar Senia, acesta parcă nici nu joacă, e atât de firesc şi de natural. E. Ionesco sugera eliminarea actorului (om) din reprezenarea scenică şi înlocuirea sa cu o păpuşă, întrucât omul din cel ce trebuie să devină actor influenţează calitatea rolului. Cazul lui Senia scapă acestei rigori dramatice. Chiar şi mirele convinge, îşi trăieşte (im) postura cu mult har şi chemare. E dirijor de altfel! În schimb soţia, basarabeancă frumoasă, nu se impune. Masca rolului e atât de vizibilă, uneori te întrebi ce-o face să pară simandicoasă şi ofuscată. Pe parcursul întregii vizionări aveam impresia ca ceva din fibra interioară a fetei se strecura în rol, pe care nu l-a stăpânit până la capăt. Sau poate e doar o falsă impresie. Tuşele aplicate în pelicula acestui film sunt îngroşate, exagerate, departe de a traduce o stare a realităţii basarabene. Nu neg că în Basarabia cineva pe la vreo nuntă obscură a jucat ruleta rusească, dar a pune într-un film toate aceste elemente care ţin în mare măsură de o mitologie a spaţiului estic, e o exagerare. Filmul poate rămâne valabil, dacă nu e luat în serios. Tatăl lui Vica (Vicăi), poetul, cel ce publică în Literatura şi Arta,  scrie panegirice la moartea căţelului Oto, e ridicol şi împăiat într-un naţionalism decrepit, de anii 90. Dar care are o ieşire nervoasă relevantă  – Regăţeni mancurţi, plecaţi la voi acasă! Nuntă în Basarabia  e mai degrabă o parodie cinematografică, luată aşa piesa rezistă.

            Un alt aspect mai puţin reuşit face trimitere la incoerenţa secvenţelor cinematografice. Fimul nu are pretenţia unei chef – d’oeuvre , deci şi-ar fi putut organiza cu o mai mare acribie desfăşurarea secvenţială  şi filonul epic. Nunţă în Basarabia amestecă în acelaşi creuzet false percepţii, reprezentări înşelătoare, clişee ideologice ( ruleta rusească, destinul poetului moldav şi situarea lui într-o circumscripţie sacrosanctă, omniprezenţa portretului eminescian în casele basarabenilor, verdeaţa capitalei noastre, frumuseţea fetelor din Chişinău), dar şi realităţi imbatabile (ecartamentul diferit, intersectarea cu o altă realitate lingvistică, cea a limbii ruse) Partea pur românească, regăţeană, cum suntem în drept să zicem, s-a achitat mai bine cu propriile sarcini, latura basarabeană a filmului e forţată, trecută în grotesc. Prea multe şi toate la un loc.

Read Full Post »

         E regizor. Talentat şi celebru. E înnebunit după piesele lui Nat King Cole şi după muzica spaniolă. I-am privit două filme, unul din 2000 şi altul din 2005. Îi plac femeile frumoase (cui nu-i plac?), le filmează în ralanti, surprinde graţia mişcărilor şi senzualitatea. Iar ele nu pregetă deloc în a fixa poziţii studiate, picturale. Le îmbracă foarte frumos, cu o eleganţă sfâşietoare, în rochii înflorate, tradiţionale. Actori din primul film se regăsesc şi în al doilea, de parcă ar fi o continuare firească. Filmele îi sunt poezii şi picturi cinematografice, poveşti de dragoste neîmplinite şi drame existenţiale.

Înainte, când oamenii aveau secrete pe care nu vroiau sã le împãrtãşeascã,

urcau pe un munte şi scobeau o gaurã într-un copac, apoi şopteau secretul în ea

şi o acopereau cu pãmânt.În felul acela, nimeni nu putea sã-l descopere.

Read Full Post »

         The King’s Speech şi Inception sunt marii câştigători ai Oscarului, editia 2011. Nici unul, nici altul nu meritau statueta. Explicaţia, pe cât de simplă, e pe atât de paradoxală. Primul e prea bun pentru a-i fi decernat un premiu american, iar al doilea suficient de prost – o confecţie ambalată comercial pentru gustul maselor. Colin Firth şi Geoffrey Rush joacă excelent, unul mai bine decât altul, întreg filmul e o competiţie de măiestrie actoricească. Dincolo de referinţele cinematografice, escaladând reperele istorice, (Hitler ajunge (iar) personaj de film), filmul devoalează şi valorifică o parte nevăzută şi mai puţin cunoscută a istoriei (isteriei) de până la declanşarea celui de-al 2-lea război mondial şi a rateului Ligii Naţiunilor  (pe atunci) de a evita o altă conflagraţie .

         The King’s Speech are ceva tarkovskian (Panglica albă e mult mai aproape de creaţia rusului), aminteşte de începutul din Oglinda, bâlbâiala trădează nişte traumatisme psihice.  Există un trend (sănătos şi binevenit) în cinematografie, de a explora zone spaţio-temporale obnubilate de marile evenimente. Această incizie cinematografică în zone considerate mai puţin importante reflectă o căutare sistemică a posibilităţilor de înţelegere, legiferate printr-un demers cinematografic care încearcă să nu mai lase spaţii goale. Iluzia că teritoriile confuze pot dispărea supravieţuieşte. The King’s Speech e prea puţin un film istoric, e mai degrabă un film despre facerea prieteniei şi despre depăşirea unor handicapuri. Coloana sonoră e un potpuriu impresionant – Mozart, Beethoven, Brahms.  După mine, filmul de Oscar ar fi fost Shutter Island cu un Leonardo Dicaprio ce face roluri memorabile (nu poate salva Inception-ul de unul singur). Un actor ce joacă din ce în ce mai bine (de la excelentul rol din The Departed), a devenit un profesionist al jocului actoricesc. Shutter Island provoacă mintea privitorului, fără să fii conştient semnezi pactul de lectură cinematografică (apelez la o sintagmă din sfera teoriei literare), te manipulează, îţi arată ce trebuie să vezi, îţi dirijează punctul de vedere, focalizează atenţia spre o ţintă falsă, iar spre final îţi modifică optica şi se deconspiră definitiv. Un film inteligent care îşi respectă privitorii. Din martor ajungi un participant afectiv. Unele cadre sunt filmate  în maniera anilor ’50-’60, acţiunea se petrece atunci, arta face câţiva paşi înapoi, îşi trăieşte propria tinereţe.

            Das webe Band (Panglica Albă) filmul lui Michael Haneke – Palm d’or – 2009. Am citit pe un afiş  – Zilele culturii germane la Galaţi. Timp de o săptămână, aproape în fiecare zi au avut loc proiecţii cinematografice. În prima zi,  faimosul deja – Good bye, Lenin (nu se putea altfel), urmat de The White Ribbon, o bijuterie şi acesta: « trebuie să vă povestesc ciudatele întâmplări ce s-au petrecut în satul nostru. Probabil că ele ar putea lămuri unele lucururi ce s-au întâmplat în această ţară » Istoria e privită prin monoclul determinismului, o înlănţuire de cauze şi efecte, nimic la voia întâmplării.  Un film programatic deci, cu un ţel bine definit, acţiunea are loc într-un sat german, acolo unde se petrec lucruri înspăimântătoare, tentativă de crimă, crimă, tortură. Sfârşitul filmului coincide cu declanşarea primul război mondial. Nu ştim cine comite crimele, există mai multe semne. Am câteva certitudini – grupul de copii, indiiciile duc spre ei, chiar dacă la final vocea povestitorului ramifică potenţialele piste. Acţiunile copiilor sunt o formă de răzbunare. Excesul  educaţional, pedepsele corporale, abuzul sexual, opresiunea în numele religiosului, pornirile maniacale creează mici monştri. O tânără societate frustrată, marcată de-a lungul întregii existenţe. Iar războiul se transformă într-un debuşeu, expierea pare posibilă într-o astfel de situaţie. Resorturile acestei societăţi nu au mai rezistat. Da, cromatica filmului e iarăşi sugestivă, un film alb-negru, frăgezindu-ne memoria…

Un dialog despre moarte purtat de copii doctorului.

– Toţi mor ?

– Da.

– Chiar toţi ?

– Da, toţi trebuie să moară.

– Dar tu nu, Anni?

– Şi eu. Toţi.

– Dar nu tata ?

– Şi tata.

– Şi eu ?

– Şi tu. Dar mai e mult până atunci.

– Nu ne putem împotrivi ? Trebuie să se întâmple ?

– Da, dar mai e mult până atunci.

– Şi mama ? Nu a plecat într-o călătorie ? Şi ea e moartă ?

– Da. Şi ea. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă.

Read Full Post »

         Îmi place să privesc filme bune, având conţinut, imagini şi cuvinte, care să te trezească din lâncezeală şi din păgubosul confort cotidian. De cele mai multe ori gândim schematic, maniheist, nu e de condamnat, aceste simplificări ne asigură deseori un ritm de viaţă mai alert, dar în acelaşi timp nu mai suntem atenţi la nuanţe, la detalii. Câteodată, exact acolo stau « găvozdite » marile raspunsuri…

         Dacă cineva m-ar întreba : Ce film recomanzi unui individ care tocmai ce a dus la capăt « Ultimii eretici ai imperiului » ? Replica mea ar fi categorică – Good bye, Lenin, mă gândesc că traducerea în română ar fi inutilă, dar totuşi sună atât de tandru-nostalgic – Adio, Lenin ! Niciodată nu ne vom mai întalni, cel puţin sub forma mariajului nostru de sfârşit de mileniu doi. Am privit acest film cu o emoţie bine cântarită ; coloana sonoră, aparţinând lui Yann Tiersen, m-a fermecat ; atunci când un film, o carte, o melodie, mă fac să tresar, sa fiu « atacat » de furnicături moleculare, înseamna că simţurile mele culturale s-au lăsat cucerite.

        « Good bye, Lenin » e un film bine măsurat, croit inteligent, nimic nu e de umplutură, are atâtea episoade care, singure, rupte din ansamblul filmului (suportul imaginii), decodifică realitaţile lumii vechi şi pe cele ale lumii noi. E un film trist. Am citit o cronica a acestui film în « Contrafort », o traducere din germană de Olga Coreţchi, ce m-a surprins este faptul că s-a pus accentul pe relaţia mamă-fiu. Percep această relaţie doar ca un ingenios pretext cinematografic, bineînţeles că asistăm la o dramă familială, utilizat magistral în a aşeza sub ochii privitorului imaginile unei lumi decrepite, impostura comunismului, căderea lumii vechi, dezamagirile şi regretele vârstnicilor, cinismul capitalismului. « Good bye, Lenin » e un film în film, încercarea fiului de a reconstitui lumea veche  ca într-un joc de puzzle, prin decor, vestimentatie, produse alimentare (deja inexistente), cântece propagandiste interpretate de elevi deghizaţi, de a mima o realitate disparută, fac din acest film o bijuterie cinematografică. Nu întâmplător prima noapte de dragoste între Alex (Daniel Bruhl) şi Lara (Chulpan Khamatova) se consumă într-un apartament « părăsit », dar care  păstreaza intacte urmele trecutului.

        S-ar părea că relaţia mamă-fiu e în prim plan şi restul acţiunilor/imaginilor asigură fundalul filmului. Dar fără acest fundal care genereaza drama familiei despărţite (a Berlinului, a Germaniei, a întregii Europe), care este resortul şi sprijinul desfăşurării acţiunii, povestea ar fi fost una comună. Începutul filmului “traduce” discrepanţa dintre discursul official/glorios şi practica cotidiană a instrumentelor acestuia. Un copil adulându-şi idolul – primul german ce va zbura în spaţiu, martor al imaginei de pe sticlă şi al retoricii propagandiste, fascinat de ceea ce vede, e bruscat auditiv de interpelarea celor doi agenti ai securitatii, hotărâţi să sustragă mamei o informaţie – cauza, mobilul plecării tatalui în vest. Marele idol-cosmonaut ajunge în lumea noua taximetrist, cei în etate sunt cuprinşi de regrete, şomerii plâng dupa stabilitatea locului de munca, banii şi-au pierdut valoarea chiar dacă « aceştia au fost timp de 40 de ani banii noştri ».

        Secvenţa în care mama, hotărâtă să reînveţe a merge, întâlneşte în stradă monumentul lui Lenin, agăţat de un elicopter şi, parcă, salutând încrezător cu mâna, e de un dramatism necruţător. Ineluctabilul s-a produs. Mama îşi va asuma un rol, va urmări până unde poate merge imaginaţia fiului său. Duium de visuri împrăştiate. « Suntem aşternuturi nupţiale pentru marile nunţi ale pulberii – Stanislaw Lem » sau « iubesti ceea ce poţi pierde… Pe tine însuţi, o femeie, ţara ta… Nu poţi ajunge să iubesti pământul… omenirea. Deşi suntem atât de puţini… câteva miliarde… »

        Filmul m-a ajutat să înţeleg mai bine cartea lui V.Ernu, într- adevar, o formă de propagandă a înlocuit-o pe alta. Amintiţi-vă acele bannere roşii-uriaşe, îmbrăcând înaltul clădirilor – 40 de ani RDG – şi ce vede muribunda mamă prin cadrul ferestrei, – acelaşi banner rosu-urias, desfăşurându-se lent-glamuros pe exteriorul blocului-turn, având inscripţionat – Coca-Cola….

« -Cum a fost acolo, sus ?

-Acolo ?

-A …acolo sus…

– A fost minunat, dar foarte departe de casă… »

« Ţara aceasta, pe care mama a părăsit-o, este ţara în care a crezut şi unde am ţinut-o în viaţă până în ultima clipă. O ţară care n-a existat în realitate. O ţară care, în memoria mea, mă va lega mereu de mama. »

Read Full Post »

Oare de ce privim filme? E si aceasta activitate o slabiciune sau doar o pasiune trecatoare? Nu putem inlatura in totalitate latura compensatorie a acesteia, vedem filme tocmai pentru ca nu vedem in viata noastra reala posibiliatea unor intamplari. Eternitatea si o zi (The eternity and a day, Palme d’or Cannes ’98 si Oscar ’98 – cel mai bun film strain) e un film ce nu poate fi ignorat (unii l-au considerat plictisitor) un film – poezie!
Despre ce ar putea fi vorba intr-un film, daca nu despre dragoste, nefericire (de ce niciodata nu ne iese cum vrem noi? se intreaba protagonistul-poet?) daca ar fi sa ma opresc asupra catorva teme, ele ar fi:
– conditia poetului
– exilul
– iubirea
– creatia
– moartea

Iar acum doua replici:

Timpul e un copil ce joaca zaruri pe tarm…

Ti-as spune povestea unui poet care obisnuia sa cumpere cuvinte…

Un film ce indeamna la reflectie, inteligent, abundand in simboluri si trimiteri la livresc si de ce nu la simplitatea vietii, pana la urma moartea e singura certitudine..
Poetul, plimbandu-si cainele, mi-a trezit in minte finalul „Nostalgiei” lui Tarkovsky (final/imagine odata ajunsa pe retina, ramane fixata pentru totdeauna), iar finalul Eternitatii, cu acea „carare” de scanduri spre largul marii, il pun alaturi de sfarsitul „Intoarcerii” lui Zviaghinţev

Coloana sonora a Etenitatii ii apartine lui Eleni Karaindrou –

Read Full Post »

Am o pasiune pentru filmele lui Mihalkov, privisem „12”, cel mai recent film al regizorului rus si ramasesem multumit, citisem undeva prin „Contrafort” o cronicheta (asa a numit-o Domnul Vasile Garnet, care si-i apartine) si am indraznit sa-mi dau cu parerea pe blogul cu pricina, bineinteles ca memoria mi-a jucat fiesta si am facut niste afirmatii mai transante, dar pana la urma m-am lamurit cum stau treburile cu autorul documentarului „55”. (E o moda acum in cinematografie sa pui numere ca titlu). C’etait mon pont de vue, alors. (imi cer scuze pentru accent, dar n-am tastatura in franceza).

„Si totusi, Domnule V.Garnet, 12 al lui Mihalkov nu e un film de lasat, nu e un rebut cinematografic. Trecand peste faptul ca a fost nominalizat la premiile Oscar, acesta din urma nefiind un indicator exact si obligatoriu al valorii unui film, ceea ce rezulta din 12 reuseste sa te puna pe ganduri, suficient pentru un film. E genul de film pe care, poate, l-as mai privi, si sa recunoastem putine filme se pot bucura de acest atu. Stiu ca ati scris o cronica in acest sens, mai mult defavorabila filmului, in care ati specificat ca este un remake, dar aceasta este arma (aroma) postmodernismului, de a relua, remodela, reface, rescrie experienta umanitatii intr-o forma noua, in acord cu moda timpului. Am mai retinut ca ati plasat filmul , intr-un mod categoric, undeva in zona kitschului hollywoodian. Filmul nu e nici suta la suta rusesc, dar nici “americanesc” nu este, e mai degraba la granita dintre kitsch si arta, si tocmai o astfel de “pozitionare strategica” il mentine in viata.Intrebarea grea ar fi daca se subordoneaza Produsului ori Cinemaului?In calitate de simplu privitor am trait mai multe stari in timpul vizionarii. Ca orice film, nici 12, nu s-a sustras politicului, ideologicului. Are si o latura subversiva. Oare exista filme apolitice?! Mi-a displacut profund secventa (de la inceputul filmului) in care mama se adresa fiului (tanarului inculpat cecen), iar acesta ii cerea insistent – gavari pa ruski- replica pe care am auzit-o parca si prin Basarabia. M-a pus pe ganduri aceasta adoptie, infiere continua a adolescentului cecen (Ceceniei), care este vulnerabil, naiv, instinctual, frust si care ar avea nevoia de protectia unui Deadea Volodea si a unui Deadea Nikolai. Dar dincolo de aceste aspecte vizibile si usor sesizabile ramane ceva: arta si maestria de a face un film, raportarea ludica la un trecut inca neincheiat, jocul extraordinar al actorilor, al celor 12, in special Efremov, cu tirada sa verbal-arabesca impotriva monstruazitatii rasului. Istoriile celor 12 frapeaza, unele sunt de-a dreptul halucinante, fiecare se ragaseste catusi de putin in povestea inculpatului, iar la un moment dat ai convingerea ca ei nu mai sunt judecatori, ci prizonierii propriilor fantasme, iluzii, ispite. Inchisi in acea sala de sport, in cautarea unei solutii unanime, isi vad asezata, deloc confortabil, sub ochi, ruina vietii. “Selon moi”:) filmul nu ar trebui sa ne decodifice istoria Ceceniei, nu ar trebui sa ofere solutii salvatoare de integrare a acestei regiuni si nici sa-si asume o postura mesianica. Am inlaturat aceste aspecte si am privit filmul ca pe unul despre dragoste si nefericire. Si am ramas multumit! Pentru ca istoriile celor 12 dubleaza si apoi submineaza povestea cecenului – “ranza ruslui”.Cei 12 mi-au provocat tot soiul de asocieri fantasmagorice- ba parca erau cavalerii mesei rotunde (dreptungiulare)- cu un Mihalkov- primul intre egali- initiatul- posesor al adevarului, ba parca isi gasisera adapost in acel “sportzal” impotriva ciumei, in care doar “truba”(teava) era vesnica. Revenind la particularitatile acestui film; de data aceasta la punctele forte- istoriile celor 12 sunt doar povestite- un film hollywoodian ar fi dublat cuvantul cu imaginea, aici nu se intampla asa ceva, atentia privitoruli (cinefilului) este sporita, lacoma- fiecare isi imagineaza cele auzite si le filtreaza prin propriul sistem de valori, este invitat sa rescrie istoria filmului, filmul nu curge doar pe ecran/monitor, ci si in creierul fiecaruia.”

Pe Mihalkov l-am descoperit in sens invers, de la filmele proaspete – 12, Barbierul din Siberia – la “Trompeul soleil”, Urga, Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica. Dupa ce le-am cautat si le-am privit pe toate, 12 mi se pare mai slab, si dupa “12″ am privit si “12 oameni furiosi”, iar senzatia pe care mi-o creeaza “12″ acum este una de “usoara indigestie”. Tineretea este inselatoare, necunoasterea modeleor ne/imi da uneori impresia de orginalitate, de nou si de nemaivazut. Si daca ar fi sa ma opresc acum asupra a 2 titluri, ele sunt: Piesa neterminata pentru pianina mecanica si Trompeur soleil. Acestea sunt filme BUNE, iar 12 este doar un film bine facut.

Read Full Post »