Talex

         Îmi place să privesc filme bune, având conţinut, imagini şi cuvinte, care să te trezească din lâncezeală şi din păgubosul confort cotidian. De cele mai multe ori gândim schematic, maniheist, nu e de condamnat, aceste simplificări ne asigură deseori un ritm de viaţă mai alert, dar în acelaşi timp nu mai suntem atenţi la nuanţe, la detalii. Câteodată, exact acolo stau « găvozdite » marile raspunsuri…

         Dacă cineva m-ar întreba : Ce film recomanzi unui individ care tocmai ce a dus la capăt « Ultimii eretici ai imperiului » ? Replica mea ar fi categorică – Good bye, Lenin, mă gândesc că traducerea în română ar fi inutilă, dar totuşi sună atât de tandru-nostalgic – Adio, Lenin ! Niciodată nu ne vom mai întalni, cel puţin sub forma mariajului nostru de sfârşit de mileniu doi. Am privit acest film cu o emoţie bine cântarită ; coloana sonoră, aparţinând lui Yann Tiersen, m-a fermecat ; atunci când un film, o carte, o melodie, mă fac să tresar, sa fiu « atacat » de furnicături moleculare, înseamna că simţurile mele culturale s-au lăsat cucerite.

        « Good bye, Lenin » e un film bine măsurat, croit inteligent, nimic nu e de umplutură, are atâtea episoade care, singure, rupte din ansamblul filmului (suportul imaginii), decodifică realitaţile lumii vechi şi pe cele ale lumii noi. E un film trist. Am citit o cronica a acestui film în « Contrafort », o traducere din germană de Olga Coreţchi, ce m-a surprins este faptul că s-a pus accentul pe relaţia mamă-fiu. Percep această relaţie doar ca un ingenios pretext cinematografic, bineînţeles că asistăm la o dramă familială, utilizat magistral în a aşeza sub ochii privitorului imaginile unei lumi decrepite, impostura comunismului, căderea lumii vechi, dezamagirile şi regretele vârstnicilor, cinismul capitalismului. « Good bye, Lenin » e un film în film, încercarea fiului de a reconstitui lumea veche  ca într-un joc de puzzle, prin decor, vestimentatie, produse alimentare (deja inexistente), cântece propagandiste interpretate de elevi deghizaţi, de a mima o realitate disparută, fac din acest film o bijuterie cinematografică. Nu întâmplător prima noapte de dragoste între Alex (Daniel Bruhl) şi Lara (Chulpan Khamatova) se consumă într-un apartament « părăsit », dar care  păstreaza intacte urmele trecutului.

        S-ar părea că relaţia mamă-fiu e în prim plan şi restul acţiunilor/imaginilor asigură fundalul filmului. Dar fără acest fundal care genereaza drama familiei despărţite (a Berlinului, a Germaniei, a întregii Europe), care este resortul şi sprijinul desfăşurării acţiunii, povestea ar fi fost una comună. Începutul filmului “traduce” discrepanţa dintre discursul official/glorios şi practica cotidiană a instrumentelor acestuia. Un copil adulându-şi idolul – primul german ce va zbura în spaţiu, martor al imaginei de pe sticlă şi al retoricii propagandiste, fascinat de ceea ce vede, e bruscat auditiv de interpelarea celor doi agenti ai securitatii, hotărâţi să sustragă mamei o informaţie – cauza, mobilul plecării tatalui în vest. Marele idol-cosmonaut ajunge în lumea noua taximetrist, cei în etate sunt cuprinşi de regrete, şomerii plâng dupa stabilitatea locului de munca, banii şi-au pierdut valoarea chiar dacă « aceştia au fost timp de 40 de ani banii noştri ».

        Secvenţa în care mama, hotărâtă să reînveţe a merge, întâlneşte în stradă monumentul lui Lenin, agăţat de un elicopter şi, parcă, salutând încrezător cu mâna, e de un dramatism necruţător. Ineluctabilul s-a produs. Mama îşi va asuma un rol, va urmări până unde poate merge imaginaţia fiului său. Duium de visuri împrăştiate. « Suntem aşternuturi nupţiale pentru marile nunţi ale pulberii – Stanislaw Lem » sau « iubesti ceea ce poţi pierde… Pe tine însuţi, o femeie, ţara ta… Nu poţi ajunge să iubesti pământul… omenirea. Deşi suntem atât de puţini… câteva miliarde… »

        Filmul m-a ajutat să înţeleg mai bine cartea lui V.Ernu, într- adevar, o formă de propagandă a înlocuit-o pe alta. Amintiţi-vă acele bannere roşii-uriaşe, îmbrăcând înaltul clădirilor – 40 de ani RDG – şi ce vede muribunda mamă prin cadrul ferestrei, – acelaşi banner rosu-urias, desfăşurându-se lent-glamuros pe exteriorul blocului-turn, având inscripţionat – Coca-Cola….

« -Cum a fost acolo, sus ?

-Acolo ?

-A …acolo sus…

– A fost minunat, dar foarte departe de casă… »

« Ţara aceasta, pe care mama a părăsit-o, este ţara în care a crezut şi unde am ţinut-o în viaţă până în ultima clipă. O ţară care n-a existat în realitate. O ţară care, în memoria mea, mă va lega mereu de mama. »