Un text scris de FRATICA, l-am citit, mi-a placut, de o inocenta adolescentina, parca m-as fi delectat cu un fragment din Ilf si Petrov…
Pe V l-am cunoscut acum vreo trei ani, pe atunci eram clasa a X-a, iar el anul trei la Colegiul Teologic.Pană atunci nu credeam că pot exista oameni cu un asemenea farmec; pe el îl reprezenta întru totul dictonul ,, timp de cinci minute te ajută farmecul,dar mai departe ar fi bine să ştii ceva”, însă culmea, el mai şi ştia ceva.
De la început m-a frapat profilul său; seminarist în an superior, căruia ,,muzele” şi ,,licoarea bahica” nu păreau a-i fi deloc străine. Însa pe lângă această nebunie frumoasă, mai avea ceva, ceva ce multora le lipseşte, ceva greu de definit, probabil bunul simţ sau genul acesta de valori, ce în ochii noştri nu mai sunt ,,cool”, ,,funny”.
Prima noastră întalnire a avut un caracter comic.Totul s-a redus la o cutie de bomboane.El, ,,fin negociator”, era dispus să mă ajute să găsesc un loc in cămin, aproape dezinteresat, aşa ca între colegi, doar pentru o cutie de bomboane. Nici eu nu sunt chiar un novice, adulmec de la o poştă când cineva încearcă sa mă ,,ajute”.Până la urmă totul s-a rezolvat bine pentru amândoi; am obţinut locul în cămin, iar el tot respectul meu, bineînţeles fără bomboane.
Viaţa de cămin m-a ajutat să îl cunosc mai bine…De aici începe adevărata poveste… Cu el m-am pornit la şcoală şi am ajuns la mare…De la el am învăţat cele mai complícate, cât şi cele mai simple lucruri. El m-a învăţat că important nu e ce găteşti, ci cum găteşti. El m-a învăţat că şi atunci când nu eşti foarte bun într-un domeniu trebuie sa faci acel ceva cu plăcere şi dezinvoltură şi ceilalţi te vor respecta pentru aceasta.
În dimineaţa zilei în care trebuia să se prezinte la poliţie, având citaţie, el nu a făcut decât să se trezească,să caşte, să zică simplu şi inofensiv: ,,dacă le trebuieşte, o să mă găsească ei” şi să se culce înapoi.
Încă din iarnă a inceput să ,,turuie” că lui îi va pica la examenul de BAC, la română oral, subiectul – Alexandru Lăpuşneanu. A fost singurul subiect pe care l-a învăţat şi nici măcar pe acesta nu-l ştia bine, dar intuiţia nu l-a trădat.
Uneori îl credeam fraier când vedeam că pentru a stinge lumina nu folosea întrerupătorul, ci un papuc sau când ,,încurca” licoarea bahică cu apa. Însă în momentul în care, fiind imobilizat pe un pat de spital, am aflat că a dat buzna într-o bancă şi practic a forţat un funcţionar să expedieze un fax, am realizat că am avut alături un prieten adevărat ,nebunatic, dar de o nebunie frumoasă. Mă gândesc că dacă am avea cu toţii un pic din ,,nebunia” lui, din dragostea lui de a trăi clipa, cu siguranţă am fi mult mai fericiţi.
Ne mai întâlnim şi astăzi, ne întâlnim rar, eu am 20 de ani,el 22, dar totul este la fel… continuă să mă înveţe un singur lucru…
Talex 