Talex

Nu pot dormi. Sunt treaz. Ma gândesc să-mi închid blogul, toată lumea are un blog, toţi sunt agăţaţi online, fiecare pretinde la vedetismul spontan al unui Pavel Turcu. Andrei Pleşu îl caracterizează pe Dan Puric ca fiind un semidoct, afirmând că nu are cultura necesară pentru a convinge în noua (im)postură pe care şi-o asumă. Scriu haotic, la întâmplare. Dicteu automat (ascult Mozart – Piano concet în A maj.). Dar dacă Puric (bun regizor) e un semidoct, cum sunt cei de teapa mea?, doar cu câteva sute de cărţi citite (lectura nu e o garanţie). Nu sunt în stare să citesc cărţi online, Liternet-ul oferă această posibilitate. Nu merge. Nu mă pot conecta, e o lectură impoderabilă, am nevoie de palpabilitatea ce rezultă din atingerea unei cărţi. Îmi plac articolele lui A.Pleşu, de pildă – Tipuri de trecere, învăţ cuvinte noi- cilibie, imund…Mi-am cumpărat Dicţionarul Universal al Limbii Române, găsisem o ofertă pe net, la un preţ mult sub cel din librării – 99 ron faţă de 145. Sunt mândru de el! Constat că e un lexicon mai performant decât Dex-ul. Nu-mi place să scriu despre politică, e inhibant. Dar dacă ţin cont de aserţiunea lui V. Havel – politica nu e murdară, murdară o fac oamenii murdarii, sunt capabil să depăşesc acest impediment, identific un debuşeu. Limba română pusă în paranteze de Marian Lupu. Nu am cum să evit subiectul, e prea generos cu spasmele mele ideologice. Compromisul, după Lupu, înseamnă – adevărul lingvsitic pliat pe realitatea politică. Ar fi o imensă greşeală să se accepte acest „compromis”, detaliul, odată fixat în constituţie, va legitima limba „moldovenească”. În acel moment unii vor pretinde înlocuirea numelui corect al limbii de pe manualele de studiu, că doar limba moldovenească e identică cu româna. Prefer în continuare o eroare flagrantă, un neadevăr lingvistic ferm, decât o bizară formulare pernicioasă, cu repercusiuni nefaste şi imprevizibile. E absurd, ilogic, insultător, să faci afirmaţia – limba moldovenească e identică cu româna. Cum poate fi identic x cu y? Româna e identică doar cu sine însăşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Cei care animă spiritele împotriva glotonimului – limba română, vor împiedicarea următorului raţionament – vorbesc limba română, deci sunt român.

Aş vrea să citesc mai mult, dar ca şi în cazul filmelor, demersul e influenţat de buna sau proasta mea dispoziţie. Nu pot citi oricum. Am privit Underground (ma gândesc să-mi transcriu impresiile), Ţarul – cu memorabila replică din final – a gde moi narod. Mă bucură colecţia mea de carte românească, cea de la Jurnalul Naţional, azi mi-am luat Eminescu, vol.44, urmează Panait Istrati, cărţi de o calitate materială (copertă cartonată, supracopertă) şi literară demne de a fi citite şi lăsate moştenire nepoţilor într-o bibliotecă-labirint. Am terminat Întoarcerea acasă a lui Bernhard Schlink, se citeşte cu poftă, lectura înaintează lesne, pagină după pagină. Aceleaşi obsesii ca în Cititorul, însă şi multe altele, vina colectivă, vina individuală, masura dreptaţii. Cum a fost posibil? Am atâtea întrebări. Am privit cele 6 episoade (Apocalypse) realizate de cei de la National Geografic, dedicate victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Recunosc că Hitler m-a fascinat şi m-a îngrozit în acelaşi timp, fascinaţie şi groază. Ar trebui să-mi fie ruşine?! da trebuie sa fiu sincer, cred că dacă m-aş fi născut atunci aş fi fost în tabara sa, nu în sensul ca îi aprob faptele, ci că aş fi fost o victimă certă a ideologiei promovate de el. A fost o isterie generala, e prea simplu sa spunem ca era nebun sau paranoic, sunt scene inedite in care este salutat cu entuziasm de zeci de mii de oameni. Milioane au crezut în el şi nu au fost în stare sa constientizeze că reprezintă raul. Să aruncăm antatema doar asupra lui Hitler înseamna să ne absolvim de orice vină. Cred că razboilul este de fapt recunoasterea ca răul există în noi si cateodată irumpe nemilos Cum poţi face o naţiune să te aduleze şi să te urmeze orbeşte. Milioane de oameni! Ce le-a oferit? Ce le-a promis? (azi ştim, moartea). Stramum53 ma sfătuie să caut lucrarea lui Ian Kershaw, cea mai pertinentă în acest domeniu.

Alte obsesii… Masacrul de la Katyn vs. Masacrul de la Odesa? Aş vrea să pot cuprinde cu mintea cum de a fost posibil. Nu vreau să judec şi să emit verdicte înşelatoare. Bacilul ciumei nu dispare niciodată – vorba lui Camus. Dar diabolizarea absolută a lui Adolf Hitler, aura malefica ce-i este atribuită, sunt o soluţie simplistă ce mulţumeşte pe unii şi împacă pe alţii.

Hitler, Bormann, Donitz,Goring, Goebels – soţia şi cei 6 copii „H”, Himmler, Rhomel, Hess,Ribbentrop, Raeder, Speer – cu În umbra lui Hitler…

Mi se face somn…. Mâine – Animalul Inimii– al unei proaspete „nobelese” şi poate Katyn-ul lui Andrej Wajda…nu ma grăbesc spre Avatar, îl voi privi la rece, după ce va trece valul, dacă aş putea găsi Concertul lui Radu Mihăileanu – un regizor român dând indicaţii marilor actori ruşi, cu angelica şi apetisanta „Shosanna”…

Read Full Post »

Acelasi an – 2006. Terminasem faculatea si nu ma puteam impaca cu gandul intoarcerii acasa. Fara sa vreau am citat unul din romanele lui Bernhard Schlink. Atunci, sa fac pasul inapoi, echivala cu o infrangere, cu o recunoastere a neputintei. Nu am fost un student stralucit, chiar departe de orice performanta, am invatat selectiv si ghidat doar de criterii afective. Eram constient ca nu voi fi in stare sa prind vreun loc de masterat la buget, singura solutie valabila ramanea unul la taxa. Astfel am plecat la Moscova. Fratele meu mai mare avea un prieten stabilit de ani buni acolo, a reusit sa ia legatura cu el, sa afle ca ar avea nevoie de un “podsobnik” si in cele din urma sa-mi faciliteze accesul in acea directie. A mers cu mine pana la Chisinau, am dormit o noapte la niste vagi prieteni , a fost un pic jenant, dupa care dimineata devreme m-a petrecut la gara. Am simtit ca intru in Rusia din moment ce am calcat pe scara vagonului si un individ mi-a cerut in rusa pasaportul, era mic de statura, bondoc, cu mustatile lui Stalin, avand o burta de pinguin, ochii mici si privirea suspicioasa, de parca ar fi incercat identificarea unui potential infractor. Am un aspect total inofensiv. A urcat si fratemeu , vorbeam in romana pentru ca nici unul din noi nu stapaneste rusa, am crescut cu o aversiune (nesanatoasa) fata de rusi, ajunsesem mai dimineata, trenul era inca liber, putina galagie, asa ca mai aveam timp sa sporavaim, dintr-o data ne abordeaza o “stewardesa”, o insotitoare, ne-a luat drept romani, vorbea intr-o romana perfecta, trecuta de prima varsta, sa fi avut vreo 40 de ani, blonda, cu parul cuibarit la spate intr-un coc, cu mers sigur si cu miscari de fata tanara, zglobie. Ne-am luat ramas bun. Trenul a plecat, iar eu stiam ca nu sunt pregatit sufleteste pentru o asemenea incercare, nu aveam cui sa ma plang. Acum compartimentul era plin, oameni simpli, imbracati acceptabil, care se lasasera tradati inconstient doar de gentile in patratele si pungile de plastic negre, pe care scrie sincer – Chisinau, “asistate” de un calendar rezistent inscriptionat . Primisem indicatii clare: sa pastrez biletul de tren, timp de 3 zile imi va servi pe post de viza, cand ajung la vama din Breansk, sa bifez scopul vizitei “ceastnai”, daca imi cer vreo adresa, sa raspund ferm “menea tam jdiot”. Ucrainenii s-au aratat mai vigilenti, mai multe intrebari, dar in fond prin tara lor eram doar in tranzit… Nistru , Mogilev-Podolski, o scurta oprire la Kiev, din gara caruia am zarit pe o colina niste turle aurite si o statuie uriasa. Imi placea sa stau la fereastra, racoarea imi facea bine, cu cat se lasa inserarea si cu cat „urcam” spre nord, canicula isi cenzura persistenta. Trenul a prins viteza si a intrat in padure. Padurea parea ca nu are sfarsit. Un miros cunoscut de balta imi asalta simtul olfactiv, nu era decat mlastina, innegrita, maloasa. Afara copacii erau invaluiti pana pe la jumatatea inaltimii lor de o ceata laptoasa. Mi-am adus aminte ca acolo s-a filmat “Granita”, si, din spusele mamei, in timpul celui de-al doilea razboi, partizanii sabotau traseele nemtilor. Am ajuns la Moscova, in tren nu dormisem prea mult, habar nu aveam unde e peronul, asa ca m-am lasat purtat de valul multimii, doar nu s-or duce toti aiurea. M-am descurcat. Nu ma astepta nimeni. Taximetristii imi dadeau tarcoale, zicandu-mi ca pentru 500 de ruble ma duc in orice loc din Moscova. Eram in gara Kiev. Peste vreo ora si trei sferturi, l-am recunoscut pe Ion, ne-am salutat, m-a privit cu usoara ironie, m-a intrebat daca am putut dormi, evident ca am spus adevarul, iar el m-a linistit:

– Nu-i nimic mergem direct la munca…

La Moscova am inceput sa port alt nume, am devenit Sasa, pana la urma e un hipocorism nevinovat, Ion s-a transformat in Vanea, cel de-al treilea – Gheorghe – in Grisa. Luasem pentru prima data metroul, Vanea m-a atentionat:

– Fii cu ochii in patru si invata repede sa te orientezi…

Mi- a imprumutat o harta a metroului si ma tot intreba daca pricep ceva din indicatoarele agatate de pereti. Nu pricepeam nimic. Tot ce stiam eu si acumulasem pana atunci, nu-mi servea deloc. Am ajuns direct la “obiect”, am fost prevenit prieteneste sa nu ma sperii dupa ce voi fi calcat in apartamentul aflat in plin “evroremont”. Nimic deosebit, un apartament cu o camera, restaurat abia pe jumatate. Nu luasem nici vin, nici votka, baietii asteptau ceva… am deschis geanta, am scos de acolo sticla cu miere de albini, pe care mi-a dat-o fratemeu, si cele doua carti – Madame Bovary, in franceza, si Schimbarea la fata a Romaniei, i-am anuntat ca in timpul liber am de gand sa citesc, as vrea sa vad si ceva locuri marcate de istorie, si bineinteles, adevaratul mobil al plecarii mele la Moscova – sa invat rusa.

– Daca asa spui tu…, mi-a spus mirat Vanea

– Cate ore pe zi o sa muncim? Intreb dezarmat..

– Vedem noi…

Am “stat” la Moscova 1 luna si 20 de zile, dupa vreo 2 saptamani, am reusit sa ne certam, fireste din cauza banilor, de doua ori l-am anuntat solemn, cu o voce gava, hotarata, ca maine plec. Nu am dezertat. Imi treceau prin gand tot felul de idei revansarde, sa ma duc la politie si sa-i rog sa ma deporteze inapoi in Moldova, chiar sa-i denunt si pe ei.

Prima zi de munca a trecut cu bine, am “stucaturit” un perete in baie, am tras cablurile pentru electricitate si ii ajutam cu ce puteam. Seara, Vanea a primit un telefon, daduse un anunt in ziar, deci aparuse un posibil nou “obiect”. Mi-a aruncat pe un ton grosolan, grabit:

– Hai si tu mai repede, in acea clipa am constientizat ca e suparat, ii inselasem asteptarile, imi evita privirea…dupa cateva sute de metri parcursi, a cumparat un “manunchi de banane”, mai tarziu am realizat ca ori de cate ori era bosumflat, cumpara banane…

Oboseala se instalase miseleste in trupul meu, cand sunt epuizat ma dor umerii, e o durere falsa, deviata. Credeam ca seara voi dormi in acelasi apartament cu el. Nu s-a intamplat conform proiectului schitat de mine. Grisa a ramas sa-si petreaca noaptea la “obiect”, argumentandu-si decizia:

– Nu platesc chirie ca voi, nu pierd timp pe drum, deci dorm mai mult.

Cu greu isi putea aranja salteaua jos, pe betonul proaspat turnat, era un miros umed, intepator si nu iti permiteai luxul de a lasa ferestra deschisa, ca te transformai intr-o sursa de sange pentru tantari… Erau multi tantari la Moscova….

Ion m-a instiintat ca nu pot dormi la el, nu are loc deocamdata, dar a gasit un alt loc, il “tine” de doua luni, platind deja 200 de dolari….

Metroul ramanea o nebuloasa, o realitate pe care inca nu o stapaneam…

Read Full Post »

   Noaptea trecută am visat o stea cu cinci colţuri…

    Aseară m-a sunat mama, mi-a dat o veste tristă, a murit moş Ion Şevcenco. Mi-e greu să vorbesc despre asta, întreaga mea copilărie pare a fi marcată de existenţa lui, de poveştile acestuia. El mi-a pus pentru prima dată undiţa în mână zicându-mi doar atât:     ,, fii mai şmecher decât peştele…”

    Bunul meu prieten, Andrei, îmi spune să nu fiu atît de afectat: ,, era bătrân,asta e viaţa;” mă încurajează el, cu aerul flegmatic ce îl caracterizează. Dar parcă nu e vorba doar de un bătrânel, viaţa nu poate fi atât de crudă cu cineva ce a trecut prin toate obstacolele ei cu zâmbetul pe buze; a trecut prin experienţa copilului orfan, prin foamete,prin război, prin deportări şi totuşi a rămas acelaşi, nimic nu l-a schimbat.

    Copil mic fiind, l-am întrebat cum e războiul. M-a privit trist, răspunsul a fost altul decât ceea ce eram obişnuit să văd în filme. Mi-a răspuns simplu: ,, războiul e ceva rău, când oamenii nu au ce face şi aleg să se lupte”.

    Pe piept îi atârna mereu o stea cu cinci colţuri, ceea ce îmi  întărea respectul  faţă de el. Când era în toane bune îmi permitea să mă joc cu steaua pe care niciodată nu o scotea de la piept.

    L-am întrebat cum a fost la război, câţi duşmani a omorât, ce fapte eroice a săvârşit. A zâmbit ironic, răspunsul lui a luat prin surprindere imaginaţia mea de copil.

-,, Nu am omorât pe nimeni, trăgeam pur şi simplu în aer, nu am putut să-mi asum un asemenea păcat…” Continuarea m-a zguduit, se prăbuşise întreg mitul copilăriei mele:

-,, Nu sunt un erou. Superiorii ne trimiteau orbeşte la atac, dar ce eu eram prost? Mă ascundeam mai printr-o pădurice, mai printr-un tranşeu. Chiar şi printre superiori circula deja o glumă precum că de trei ori s-a completat divizia , dar Şevcenco tot este!!!”.

    Am întrezărit în ochii lui o licărire, nu ştiu ce a însemnat acea licărire sau nu îmi mai amintesc. Tot ce ştiu e că peste cinci zile e ,, 9 mai”, un ,,9 mai” mai trist, nevictorios, fără veteranul ce a trecut prin foamete, prin război, prin deportări şi pe pieptul căruia atârna falnic o stea cu cinci colţuri…

         Fratele meu este un mic  mistificator, falsifica istoria de dragul literaturii. Nu a existat nici un Ion, ci un Petrea Sevcenco, nu purta niciodata steaua cu 5 colturi, era certaret, imbatranit, intotdeauna pus pe harta, isi alunga de acasa baba si pe ceilalti membri ai familiei, iar cel mai grav- se incapatana sa moara. Am asistat la scene grotesti, cand isi fugarea consoarta cu toporul, ea era mai sprintena. Uneori intra in “zapoi” cate o saptamana, locuia peste o casa mai la deal, avea un referen preferat, pe care il repeta pana la epuizare, haia cat putea – Averea mea! Nu avea nimic, doar saracia ii tinea de urat in fiecare zi. Baba Fingula a murit inaintea lui, s-o fi gandit ca asa e mai bine. Mos Petrea paralizase de-a binelea, ii mai duceau veciinii cate o hrinca de paine sau un pahar cu vin. S-a hotarat si mama sa-i faca o vizita, are un fin talent in a sesiza cam cat mai au de trait muribunzii, considerand ocazia oportuna, l-a intrebat despre razboi. Raspunsul lui Mos Petrea a fost peremptoriu, lipsit de orice echivoc

–         Da ce eram prost sa ma bag in fata, mai printr-o rapusoara, mai printr-un razor…

–         Superiorul ii zise : De trei ori am completat “atriadu’”, da Sevcenko tot o ramas…

Read Full Post »

          Acest text Nu este scris de mine. Nu ştiu cine l-a scris şi nici nu înteleg cum a ajuns în posesia mea. Să-l fi găsit strecurat sub uşă sau în buzunarul vreunui palton? (e iarnă, totuşi) sau sunt nişte pagini rupte dintr-un jurnal anonim?!

            Mă simt cuprins de o intensă senzaţie de nimicnicenie, de o inutilitate exacerbată, de o greaţă sartriană ( sunt un impostor, escamotez adevarul, nu am citit „Greaţa”, dar folosesc sintagma). N-ar trebui, e început de an. De fapt, nu e nici un început, e doar o continuare firească, o scurgere lentă, neîntreruptă, a vremii de afară si a celei din noi. Timpul nu poate fi fracturat, e o jonglerie absurdă să-l împărţim în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole(i), milenii. Timpul e unul – indivizibil, integru, măiestos, implacabil, nemilos, iar percepţia noastră asupra lui – e altceva – mângâierea că putem controla realitatea. Am devenit cam hirsut în ultima vreme. Pe Catia am cunoscut-o întâmplător, am intrat într-o cameră de cămin studenţesc şi cineva mi-a prezentat-o, mă prevenise că e cam urâtă şi că-mi pierd timpul. Oare ce însemna pentru el – urâtă? Pentru că îmi doream să constat contrariul, Catia mi s-a arătat drăguţă, simpatică, uşor volubilă, vorbind ca un copil ce se simte vinovat, prins asupra faptului cu pricina, zâmbind timorat cîteodată, cu o gesticulaţie gratios-molcăluţă. Mi-a plăcut. M-a surprins inteligenţa ei, vie, nu întâlnisem prea des o fată citită, am discutat vreo oră şi aveam în ea un interlocutor exigent şi foarte perspicace, mi-am dat seama ca stăpâneşte mai bine decât mine realităţile literaturii române. Contradicţia flagrantă apare atunci când o vezi întâia dată, poţi să gândeşti despre ea că e bună gospodină (iertat fie-mi cuvântul), că e harnică, ageră, adică nu afişează nici o picătură de superioritate livrescă, rămâne închisă acolo în ea – „în tăcerea propriului ei cerc”, modestă, tacută, anonimă…

Au trecut şapte luni…

Nu mi-au plăcut niciodată Duminicile, e ziua în care singurătatea, cea nefertilă, îţi intră prin toţi porii sufletului. De câte ori îi trimit mesaje, scriu numele cu „i” – Catia, deşi pronunţ la rându-mi – Catea, ea semnează întotdeuna cu „e” – Catea. Ştiu că a observat, nu mi-a spus niciodată nimic, mă intrigă nepasarea ei. Am certitudinea că nu va citi aceste rânduri…Alaltăieri am vorbit mult, nemeritat, nimerisem în ziua ei bună, mi-a recomandat, afectat, să citesc „Trei dinţi din faţă” şi „Pădurea norvegiană”, i-am promis grăbit şi umil, cu o fericire cretină, că o să le citesc. Le voi citi. După care ne-am citit poezii din Minulescu – Romanţe pentru mai târziu. Ea – mie – „Romanţa tinereţii”, eu – ei – „Romanţa noastră”, ea – mie – „Celei care pleacă”, eu – ei – „Romanţa fără muzică”. I-am lecturat şi din Ana Blandiana – „Ar trebui”, „Părinţii”. Am vorbit o oră şi 28 de minute, până mi s-a consumat creditul…

Ne este ruşine să recunoaştem că suntem mediocri, ar trebui să posedăm nişte criterii mai clare în a delimita mediocritatea, normalitatea, talentul, geniul. Azi orice fotbalist, mai acătării înfipt în „sandale”, e genial, mai toţi actorii sunt geniali, aproape toate show-urile televizate (ieftine comicării) sunt de o „genialitate demenţială”. În concluzie, suntem cu toţii geniali! Ce ne mai pricem să golim cuvintele de  sensuri, ca pe nişte pahare de pe masa unor alcoolici cu burţile secate. Aurea mediocritas? Majoritatea raspunde – mediocritatea e de aur! Şi consimt liniştiţi. Calea de mijloc e de aur! – „Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa, nici invers, ci să ne situăm între amundouă, trăindu-le alternativ, să fim în amundouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amundouă.”(p.227) Etimologia unor cuvinte e, uneori, entuziasmantă: păgân, ştrengar, muncă, a învăţa. Ce sensuri primare au ascuns aceste cuvinte odata? Am în faţa ochilor un pasaj din H. Hesse (Jocul cu mărgelele de sticlă, tradus iniţial – Jocul perlelor de sticlă) – revelator, convingător…

            „Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni şi zei, noi cei „normali” ne-am împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost dintotdeauna conservatori, preferând zonele sănătăţii şi al lucrului verificat. Unei sopârle normale nu i-ar fi trecut niciodată prin minte  să încerce să zboare. O maimută normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul din rândul maimuţelor normale. Normalii sunt, după părerea mea meniţi să păstreze forma existentă, un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze şi întărească pentru a se asigura pe ei înşişi. Fantaştii, în schimb nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa – om.”

            Orice text îl scriu mai întâi în cap, câteva zile, îl „obosesc” intermitent acolo, ocrotindu-l de intemperiile nefaste ale cotidianului, când iau pixul în mână – totul se volatilizează dintr-un reflex malign. Cuvintele fug de mine, ciuma le alungă…Proscrişii sunt taciturni…Uneori sunt şi versatil, îmi displace. Aş cumpăra cuvinte, dacă ar fi de vânzare, asemenea poetului imaginat de Angelopoulos. Da, sunt un mediocru, dar în sens nobil, aşijderea unui „brav copil răsfăţat al vieţii”.

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   De data asta, nu mai era Ea

                                   Era doar vechea fotografie

                                   Pe care mi-o dăduse-numai mie!

                                   Şi-acum,

                                   Cred c-aţi ghicit cine era

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   Era chiar tinereţea mea…

Catia are ochii verzi şi uşor apropiaţi, acest detaliu mi s-a părut semnificativ, dar în cele din urmă verdeaţa conteaza, apropierea mai puţin. E de pe malul Nistrului, eu sunt de pe cel al Prutului. „Nistru trece prin grădina mea” mi-a repetat nonşalant de câteva ori şi „sunt o bună înotătoare”, dar „asta-i partea a doua” – o replică la care recurge frecvent, un tic verbal, această a „doua parte” niciodată nu este dezvăluită, rămâne în penumbra vorbelor. Catia e iluzoria „Rusoiaca”, eu un „Ragaiac”  rătăcit şi deconcertat, căci am privit spre alte zări, într-o direcţie iremediabil opusă, spre Prut. Daca Freud ar fi in viaţă, mi-ar face plăcere să-l servesc cu un ceai şi să-i strecor câteva întrebări, ce mă frământă pe mine şi nu-i  pot găsi o explicaţie logică şi imediată. De ce un lucru mult râvnit, odată însuşit, nu te mai bucură? De ce orice realizare înfăptuită îţi anchilozează bucuria? De ce când sunt aici vreau acasă şi viceversa? Paradisul pierdut…

          Când eram mic îmi plăcea să mă joc, panoplia noastră de jocuri înregistra –

„de-ampuşcata”,  bineînţeles ne împărţeam în ruşi şi nemţi/fascişti/friţi, făceam rolurile pe rând ca nu cumva să se simtă vreun „ostaş” nedreptăţit că i se bagă pe gât, prea des, o identitate nedorită, aveam şi arme corespunzătoare, nu întâmpinai prea mari dificultăţi să găseşti o „creangă cu mânere” sau un „pistol rădăcină”. Ce era frumos în jocul nostru?! Nimeni nu murea niciodată! Tot să-l joci!

„baba-oarba” – îmi plăcea şi acesta, da nu ştiu cum se face că mergea mai bine jucat cu fete. Jucat doar de băieţi nu avea farmec. Un pic din chiuitul strident al fetelor antrena mai multă emulaţie. Apăreau şi rivalităţi. Oricum, pe atunci fetele erau nimfete – unde e Nabokov sa ma audă?

„znamia” – ca să-l practici se cerea imperios o participare mai numeroasă, o prezenţă consistentă. Era un joc mai mult oficial, organizat cu diverse ocazii, jucat de noi era interesant. Ingheţatul şi dezghţatul, furatul „znamiei”(un tricou sau o cămaşă) ofereau suficiente ocazii de amuzament şi de încurcătură dorită.

Mai aveam un joc, nu era un joc propriu-zis, un vecin, Badea Valera, ne facea zmeie – hârtie, stuf, noi ne ocupam cu pictatul şi cu şparlitul „mosoricei” – aţa de cusut. Acea bucurie gâlgâitoare, la vederea înălţării zmeului – proiecţia visului nostru, era fascinantă. Nu am mai retrăit-o de atunci.

            Suntem niste „maguste imperfecte” păcălind realitatea, bufonii propriilor iluzii…

            Simt o „oboseala gelatinoasă”….istoria e un palimpsest…învingătorii au întotdeauna dreptate, infrînţii sunt întotdeauna vinovaţi. Cine re-scrie istoria? În anii 90, istoria care ni se preda în şcoală, constat acum, se soldează cu urmări la fel de păguboase. Istoricii, în încercarea lor exagerată de a  reconstitui adevărul, nu au făcut decât să cadă în cealălaltă extremă – a idealizării, a fetişizării continue, a mistificării până la urmă, peste tot interpretări maniheiste, dicursuri panegirice, pavoazate cu false afirmaţii şi gongorisme ineficace. După ei,  poporul român era viteaz, curajos, puternic, incoruptibil, şi doar rareori se năştea câte un tradător care în cele din urmă era prins şi aspru pedepsit pentru nelegiuirea înfăptuită. Ba am apărat poarta creştinătăţii, ba i-am zdrobit pe turci pe unde i-am apucat, ciudat doar că turcestile cronici ori nu înregistrează deloc aceste „evenimete” ori nu le acordă vreo semnificaţie deosebită. Poate că ar trebui să ne reevaluăm istoria şi din prisma „duşmanilor seculari”…

„Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric…”

Read Full Post »