Acest text Nu este scris de mine. Nu ştiu cine l-a scris şi nici nu înteleg cum a ajuns în posesia mea. Să-l fi găsit strecurat sub uşă sau în buzunarul vreunui palton? (e iarnă, totuşi) sau sunt nişte pagini rupte dintr-un jurnal anonim?!
Mă simt cuprins de o intensă senzaţie de nimicnicenie, de o inutilitate exacerbată, de o greaţă sartriană ( sunt un impostor, escamotez adevarul, nu am citit „Greaţa”, dar folosesc sintagma). N-ar trebui, e început de an. De fapt, nu e nici un început, e doar o continuare firească, o scurgere lentă, neîntreruptă, a vremii de afară si a celei din noi. Timpul nu poate fi fracturat, e o jonglerie absurdă să-l împărţim în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole(i), milenii. Timpul e unul – indivizibil, integru, măiestos, implacabil, nemilos, iar percepţia noastră asupra lui – e altceva – mângâierea că putem controla realitatea. Am devenit cam hirsut în ultima vreme. Pe Catia am cunoscut-o întâmplător, am intrat într-o cameră de cămin studenţesc şi cineva mi-a prezentat-o, mă prevenise că e cam urâtă şi că-mi pierd timpul. Oare ce însemna pentru el – urâtă? Pentru că îmi doream să constat contrariul, Catia mi s-a arătat drăguţă, simpatică, uşor volubilă, vorbind ca un copil ce se simte vinovat, prins asupra faptului cu pricina, zâmbind timorat cîteodată, cu o gesticulaţie gratios-molcăluţă. Mi-a plăcut. M-a surprins inteligenţa ei, vie, nu întâlnisem prea des o fată citită, am discutat vreo oră şi aveam în ea un interlocutor exigent şi foarte perspicace, mi-am dat seama ca stăpâneşte mai bine decât mine realităţile literaturii române. Contradicţia flagrantă apare atunci când o vezi întâia dată, poţi să gândeşti despre ea că e bună gospodină (iertat fie-mi cuvântul), că e harnică, ageră, adică nu afişează nici o picătură de superioritate livrescă, rămâne închisă acolo în ea – „în tăcerea propriului ei cerc”, modestă, tacută, anonimă…
Au trecut şapte luni…
Nu mi-au plăcut niciodată Duminicile, e ziua în care singurătatea, cea nefertilă, îţi intră prin toţi porii sufletului. De câte ori îi trimit mesaje, scriu numele cu „i” – Catia, deşi pronunţ la rându-mi – Catea, ea semnează întotdeuna cu „e” – Catea. Ştiu că a observat, nu mi-a spus niciodată nimic, mă intrigă nepasarea ei. Am certitudinea că nu va citi aceste rânduri…Alaltăieri am vorbit mult, nemeritat, nimerisem în ziua ei bună, mi-a recomandat, afectat, să citesc „Trei dinţi din faţă” şi „Pădurea norvegiană”, i-am promis grăbit şi umil, cu o fericire cretină, că o să le citesc. Le voi citi. După care ne-am citit poezii din Minulescu – Romanţe pentru mai târziu. Ea – mie – „Romanţa tinereţii”, eu – ei – „Romanţa noastră”, ea – mie – „Celei care pleacă”, eu – ei – „Romanţa fără muzică”. I-am lecturat şi din Ana Blandiana – „Ar trebui”, „Părinţii”. Am vorbit o oră şi 28 de minute, până mi s-a consumat creditul…
Ne este ruşine să recunoaştem că suntem mediocri, ar trebui să posedăm nişte criterii mai clare în a delimita mediocritatea, normalitatea, talentul, geniul. Azi orice fotbalist, mai acătării înfipt în „sandale”, e genial, mai toţi actorii sunt geniali, aproape toate show-urile televizate (ieftine comicării) sunt de o „genialitate demenţială”. În concluzie, suntem cu toţii geniali! Ce ne mai pricem să golim cuvintele de sensuri, ca pe nişte pahare de pe masa unor alcoolici cu burţile secate. Aurea mediocritas? Majoritatea raspunde – mediocritatea e de aur! Şi consimt liniştiţi. Calea de mijloc e de aur! – „Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa, nici invers, ci să ne situăm între amundouă, trăindu-le alternativ, să fim în amundouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amundouă.”(p.227) Etimologia unor cuvinte e, uneori, entuziasmantă: păgân, ştrengar, muncă, a învăţa. Ce sensuri primare au ascuns aceste cuvinte odata? Am în faţa ochilor un pasaj din H. Hesse (Jocul cu mărgelele de sticlă, tradus iniţial – Jocul perlelor de sticlă) – revelator, convingător…
„Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni şi zei, noi cei „normali” ne-am împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost dintotdeauna conservatori, preferând zonele sănătăţii şi al lucrului verificat. Unei sopârle normale nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să încerce să zboare. O maimută normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul din rândul maimuţelor normale. Normalii sunt, după părerea mea meniţi să păstreze forma existentă, un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze şi întărească pentru a se asigura pe ei înşişi. Fantaştii, în schimb nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa – om.”
Orice text îl scriu mai întâi în cap, câteva zile, îl „obosesc” intermitent acolo, ocrotindu-l de intemperiile nefaste ale cotidianului, când iau pixul în mână – totul se volatilizează dintr-un reflex malign. Cuvintele fug de mine, ciuma le alungă…Proscrişii sunt taciturni…Uneori sunt şi versatil, îmi displace. Aş cumpăra cuvinte, dacă ar fi de vânzare, asemenea poetului imaginat de Angelopoulos. Da, sunt un mediocru, dar în sens nobil, aşijderea unui „brav copil răsfăţat al vieţii”.
Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea
Era doar vechea fotografie
Pe care mi-o dăduse-numai mie!
Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea
Era chiar tinereţea mea…
Catia are ochii verzi şi uşor apropiaţi, acest detaliu mi s-a părut semnificativ, dar în cele din urmă verdeaţa conteaza, apropierea mai puţin. E de pe malul Nistrului, eu sunt de pe cel al Prutului. „Nistru trece prin grădina mea” mi-a repetat nonşalant de câteva ori şi „sunt o bună înotătoare”, dar „asta-i partea a doua” – o replică la care recurge frecvent, un tic verbal, această a „doua parte” niciodată nu este dezvăluită, rămâne în penumbra vorbelor. Catia e iluzoria „Rusoiaca”, eu un „Ragaiac” rătăcit şi deconcertat, căci am privit spre alte zări, într-o direcţie iremediabil opusă, spre Prut. Daca Freud ar fi in viaţă, mi-ar face plăcere să-l servesc cu un ceai şi să-i strecor câteva întrebări, ce mă frământă pe mine şi nu-i pot găsi o explicaţie logică şi imediată. De ce un lucru mult râvnit, odată însuşit, nu te mai bucură? De ce orice realizare înfăptuită îţi anchilozează bucuria? De ce când sunt aici vreau acasă şi viceversa? Paradisul pierdut…
Când eram mic îmi plăcea să mă joc, panoplia noastră de jocuri înregistra –
„de-ampuşcata”, bineînţeles ne împărţeam în ruşi şi nemţi/fascişti/friţi, făceam rolurile pe rând ca nu cumva să se simtă vreun „ostaş” nedreptăţit că i se bagă pe gât, prea des, o identitate nedorită, aveam şi arme corespunzătoare, nu întâmpinai prea mari dificultăţi să găseşti o „creangă cu mânere” sau un „pistol rădăcină”. Ce era frumos în jocul nostru?! Nimeni nu murea niciodată! Tot să-l joci!
„baba-oarba” – îmi plăcea şi acesta, da nu ştiu cum se face că mergea mai bine jucat cu fete. Jucat doar de băieţi nu avea farmec. Un pic din chiuitul strident al fetelor antrena mai multă emulaţie. Apăreau şi rivalităţi. Oricum, pe atunci fetele erau nimfete – unde e Nabokov sa ma audă?
„znamia” – ca să-l practici se cerea imperios o participare mai numeroasă, o prezenţă consistentă. Era un joc mai mult oficial, organizat cu diverse ocazii, jucat de noi era interesant. Ingheţatul şi dezghţatul, furatul „znamiei”(un tricou sau o cămaşă) ofereau suficiente ocazii de amuzament şi de încurcătură dorită.
Mai aveam un joc, nu era un joc propriu-zis, un vecin, Badea Valera, ne facea zmeie – hârtie, stuf, noi ne ocupam cu pictatul şi cu şparlitul „mosoricei” – aţa de cusut. Acea bucurie gâlgâitoare, la vederea înălţării zmeului – proiecţia visului nostru, era fascinantă. Nu am mai retrăit-o de atunci.
Suntem niste „maguste imperfecte” păcălind realitatea, bufonii propriilor iluzii…
Simt o „oboseala gelatinoasă”….istoria e un palimpsest…învingătorii au întotdeauna dreptate, infrînţii sunt întotdeauna vinovaţi. Cine re-scrie istoria? În anii 90, istoria care ni se preda în şcoală, constat acum, se soldează cu urmări la fel de păguboase. Istoricii, în încercarea lor exagerată de a reconstitui adevărul, nu au făcut decât să cadă în cealălaltă extremă – a idealizării, a fetişizării continue, a mistificării până la urmă, peste tot interpretări maniheiste, dicursuri panegirice, pavoazate cu false afirmaţii şi gongorisme ineficace. După ei, poporul român era viteaz, curajos, puternic, incoruptibil, şi doar rareori se năştea câte un tradător care în cele din urmă era prins şi aspru pedepsit pentru nelegiuirea înfăptuită. Ba am apărat poarta creştinătăţii, ba i-am zdrobit pe turci pe unde i-am apucat, ciudat doar că turcestile cronici ori nu înregistrează deloc aceste „evenimete” ori nu le acordă vreo semnificaţie deosebită. Poate că ar trebui să ne reevaluăm istoria şi din prisma „duşmanilor seculari”…
„Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric…”
Talex 