Talex

Acelasi an – 2006. Terminasem faculatea si nu ma puteam impaca cu gandul intoarcerii acasa. Fara sa vreau am citat unul din romanele lui Bernhard Schlink. Atunci, sa fac pasul inapoi, echivala cu o infrangere, cu o recunoastere a neputintei. Nu am fost un student stralucit, chiar departe de orice performanta, am invatat selectiv si ghidat doar de criterii afective. Eram constient ca nu voi fi in stare sa prind vreun loc de masterat la buget, singura solutie valabila ramanea unul la taxa. Astfel am plecat la Moscova. Fratele meu mai mare avea un prieten stabilit de ani buni acolo, a reusit sa ia legatura cu el, sa afle ca ar avea nevoie de un “podsobnik” si in cele din urma sa-mi faciliteze accesul in acea directie. A mers cu mine pana la Chisinau, am dormit o noapte la niste vagi prieteni , a fost un pic jenant, dupa care dimineata devreme m-a petrecut la gara. Am simtit ca intru in Rusia din moment ce am calcat pe scara vagonului si un individ mi-a cerut in rusa pasaportul, era mic de statura, bondoc, cu mustatile lui Stalin, avand o burta de pinguin, ochii mici si privirea suspicioasa, de parca ar fi incercat identificarea unui potential infractor. Am un aspect total inofensiv. A urcat si fratemeu , vorbeam in romana pentru ca nici unul din noi nu stapaneste rusa, am crescut cu o aversiune (nesanatoasa) fata de rusi, ajunsesem mai dimineata, trenul era inca liber, putina galagie, asa ca mai aveam timp sa sporavaim, dintr-o data ne abordeaza o “stewardesa”, o insotitoare, ne-a luat drept romani, vorbea intr-o romana perfecta, trecuta de prima varsta, sa fi avut vreo 40 de ani, blonda, cu parul cuibarit la spate intr-un coc, cu mers sigur si cu miscari de fata tanara, zglobie. Ne-am luat ramas bun. Trenul a plecat, iar eu stiam ca nu sunt pregatit sufleteste pentru o asemenea incercare, nu aveam cui sa ma plang. Acum compartimentul era plin, oameni simpli, imbracati acceptabil, care se lasasera tradati inconstient doar de gentile in patratele si pungile de plastic negre, pe care scrie sincer – Chisinau, “asistate” de un calendar rezistent inscriptionat . Primisem indicatii clare: sa pastrez biletul de tren, timp de 3 zile imi va servi pe post de viza, cand ajung la vama din Breansk, sa bifez scopul vizitei “ceastnai”, daca imi cer vreo adresa, sa raspund ferm “menea tam jdiot”. Ucrainenii s-au aratat mai vigilenti, mai multe intrebari, dar in fond prin tara lor eram doar in tranzit… Nistru , Mogilev-Podolski, o scurta oprire la Kiev, din gara caruia am zarit pe o colina niste turle aurite si o statuie uriasa. Imi placea sa stau la fereastra, racoarea imi facea bine, cu cat se lasa inserarea si cu cat „urcam” spre nord, canicula isi cenzura persistenta. Trenul a prins viteza si a intrat in padure. Padurea parea ca nu are sfarsit. Un miros cunoscut de balta imi asalta simtul olfactiv, nu era decat mlastina, innegrita, maloasa. Afara copacii erau invaluiti pana pe la jumatatea inaltimii lor de o ceata laptoasa. Mi-am adus aminte ca acolo s-a filmat “Granita”, si, din spusele mamei, in timpul celui de-al doilea razboi, partizanii sabotau traseele nemtilor. Am ajuns la Moscova, in tren nu dormisem prea mult, habar nu aveam unde e peronul, asa ca m-am lasat purtat de valul multimii, doar nu s-or duce toti aiurea. M-am descurcat. Nu ma astepta nimeni. Taximetristii imi dadeau tarcoale, zicandu-mi ca pentru 500 de ruble ma duc in orice loc din Moscova. Eram in gara Kiev. Peste vreo ora si trei sferturi, l-am recunoscut pe Ion, ne-am salutat, m-a privit cu usoara ironie, m-a intrebat daca am putut dormi, evident ca am spus adevarul, iar el m-a linistit:

– Nu-i nimic mergem direct la munca…

La Moscova am inceput sa port alt nume, am devenit Sasa, pana la urma e un hipocorism nevinovat, Ion s-a transformat in Vanea, cel de-al treilea – Gheorghe – in Grisa. Luasem pentru prima data metroul, Vanea m-a atentionat:

– Fii cu ochii in patru si invata repede sa te orientezi…

Mi- a imprumutat o harta a metroului si ma tot intreba daca pricep ceva din indicatoarele agatate de pereti. Nu pricepeam nimic. Tot ce stiam eu si acumulasem pana atunci, nu-mi servea deloc. Am ajuns direct la “obiect”, am fost prevenit prieteneste sa nu ma sperii dupa ce voi fi calcat in apartamentul aflat in plin “evroremont”. Nimic deosebit, un apartament cu o camera, restaurat abia pe jumatate. Nu luasem nici vin, nici votka, baietii asteptau ceva… am deschis geanta, am scos de acolo sticla cu miere de albini, pe care mi-a dat-o fratemeu, si cele doua carti – Madame Bovary, in franceza, si Schimbarea la fata a Romaniei, i-am anuntat ca in timpul liber am de gand sa citesc, as vrea sa vad si ceva locuri marcate de istorie, si bineinteles, adevaratul mobil al plecarii mele la Moscova – sa invat rusa.

– Daca asa spui tu…, mi-a spus mirat Vanea

– Cate ore pe zi o sa muncim? Intreb dezarmat..

– Vedem noi…

Am “stat” la Moscova 1 luna si 20 de zile, dupa vreo 2 saptamani, am reusit sa ne certam, fireste din cauza banilor, de doua ori l-am anuntat solemn, cu o voce gava, hotarata, ca maine plec. Nu am dezertat. Imi treceau prin gand tot felul de idei revansarde, sa ma duc la politie si sa-i rog sa ma deporteze inapoi in Moldova, chiar sa-i denunt si pe ei.

Prima zi de munca a trecut cu bine, am “stucaturit” un perete in baie, am tras cablurile pentru electricitate si ii ajutam cu ce puteam. Seara, Vanea a primit un telefon, daduse un anunt in ziar, deci aparuse un posibil nou “obiect”. Mi-a aruncat pe un ton grosolan, grabit:

– Hai si tu mai repede, in acea clipa am constientizat ca e suparat, ii inselasem asteptarile, imi evita privirea…dupa cateva sute de metri parcursi, a cumparat un “manunchi de banane”, mai tarziu am realizat ca ori de cate ori era bosumflat, cumpara banane…

Oboseala se instalase miseleste in trupul meu, cand sunt epuizat ma dor umerii, e o durere falsa, deviata. Credeam ca seara voi dormi in acelasi apartament cu el. Nu s-a intamplat conform proiectului schitat de mine. Grisa a ramas sa-si petreaca noaptea la “obiect”, argumentandu-si decizia:

– Nu platesc chirie ca voi, nu pierd timp pe drum, deci dorm mai mult.

Cu greu isi putea aranja salteaua jos, pe betonul proaspat turnat, era un miros umed, intepator si nu iti permiteai luxul de a lasa ferestra deschisa, ca te transformai intr-o sursa de sange pentru tantari… Erau multi tantari la Moscova….

Ion m-a instiintat ca nu pot dormi la el, nu are loc deocamdata, dar a gasit un alt loc, il “tine” de doua luni, platind deja 200 de dolari….

Metroul ramanea o nebuloasa, o realitate pe care inca nu o stapaneam…

Read Full Post »

   Noaptea trecută am visat o stea cu cinci colţuri…

    Aseară m-a sunat mama, mi-a dat o veste tristă, a murit moş Ion Şevcenco. Mi-e greu să vorbesc despre asta, întreaga mea copilărie pare a fi marcată de existenţa lui, de poveştile acestuia. El mi-a pus pentru prima dată undiţa în mână zicându-mi doar atât:     ,, fii mai şmecher decât peştele…”

    Bunul meu prieten, Andrei, îmi spune să nu fiu atît de afectat: ,, era bătrân,asta e viaţa;” mă încurajează el, cu aerul flegmatic ce îl caracterizează. Dar parcă nu e vorba doar de un bătrânel, viaţa nu poate fi atât de crudă cu cineva ce a trecut prin toate obstacolele ei cu zâmbetul pe buze; a trecut prin experienţa copilului orfan, prin foamete,prin război, prin deportări şi totuşi a rămas acelaşi, nimic nu l-a schimbat.

    Copil mic fiind, l-am întrebat cum e războiul. M-a privit trist, răspunsul a fost altul decât ceea ce eram obişnuit să văd în filme. Mi-a răspuns simplu: ,, războiul e ceva rău, când oamenii nu au ce face şi aleg să se lupte”.

    Pe piept îi atârna mereu o stea cu cinci colţuri, ceea ce îmi  întărea respectul  faţă de el. Când era în toane bune îmi permitea să mă joc cu steaua pe care niciodată nu o scotea de la piept.

    L-am întrebat cum a fost la război, câţi duşmani a omorât, ce fapte eroice a săvârşit. A zâmbit ironic, răspunsul lui a luat prin surprindere imaginaţia mea de copil.

-,, Nu am omorât pe nimeni, trăgeam pur şi simplu în aer, nu am putut să-mi asum un asemenea păcat…” Continuarea m-a zguduit, se prăbuşise întreg mitul copilăriei mele:

-,, Nu sunt un erou. Superiorii ne trimiteau orbeşte la atac, dar ce eu eram prost? Mă ascundeam mai printr-o pădurice, mai printr-un tranşeu. Chiar şi printre superiori circula deja o glumă precum că de trei ori s-a completat divizia , dar Şevcenco tot este!!!”.

    Am întrezărit în ochii lui o licărire, nu ştiu ce a însemnat acea licărire sau nu îmi mai amintesc. Tot ce ştiu e că peste cinci zile e ,, 9 mai”, un ,,9 mai” mai trist, nevictorios, fără veteranul ce a trecut prin foamete, prin război, prin deportări şi pe pieptul căruia atârna falnic o stea cu cinci colţuri…

         Fratele meu este un mic  mistificator, falsifica istoria de dragul literaturii. Nu a existat nici un Ion, ci un Petrea Sevcenco, nu purta niciodata steaua cu 5 colturi, era certaret, imbatranit, intotdeauna pus pe harta, isi alunga de acasa baba si pe ceilalti membri ai familiei, iar cel mai grav- se incapatana sa moara. Am asistat la scene grotesti, cand isi fugarea consoarta cu toporul, ea era mai sprintena. Uneori intra in “zapoi” cate o saptamana, locuia peste o casa mai la deal, avea un referen preferat, pe care il repeta pana la epuizare, haia cat putea – Averea mea! Nu avea nimic, doar saracia ii tinea de urat in fiecare zi. Baba Fingula a murit inaintea lui, s-o fi gandit ca asa e mai bine. Mos Petrea paralizase de-a binelea, ii mai duceau veciinii cate o hrinca de paine sau un pahar cu vin. S-a hotarat si mama sa-i faca o vizita, are un fin talent in a sesiza cam cat mai au de trait muribunzii, considerand ocazia oportuna, l-a intrebat despre razboi. Raspunsul lui Mos Petrea a fost peremptoriu, lipsit de orice echivoc

–         Da ce eram prost sa ma bag in fata, mai printr-o rapusoara, mai printr-un razor…

–         Superiorul ii zise : De trei ori am completat “atriadu’”, da Sevcenko tot o ramas…

Read Full Post »