Talex

         The King’s Speech şi Inception sunt marii câştigători ai Oscarului, editia 2011. Nici unul, nici altul nu meritau statueta. Explicaţia, pe cât de simplă, e pe atât de paradoxală. Primul e prea bun pentru a-i fi decernat un premiu american, iar al doilea suficient de prost – o confecţie ambalată comercial pentru gustul maselor. Colin Firth şi Geoffrey Rush joacă excelent, unul mai bine decât altul, întreg filmul e o competiţie de măiestrie actoricească. Dincolo de referinţele cinematografice, escaladând reperele istorice, (Hitler ajunge (iar) personaj de film), filmul devoalează şi valorifică o parte nevăzută şi mai puţin cunoscută a istoriei (isteriei) de până la declanşarea celui de-al 2-lea război mondial şi a rateului Ligii Naţiunilor  (pe atunci) de a evita o altă conflagraţie .

         The King’s Speech are ceva tarkovskian (Panglica albă e mult mai aproape de creaţia rusului), aminteşte de începutul din Oglinda, bâlbâiala trădează nişte traumatisme psihice.  Există un trend (sănătos şi binevenit) în cinematografie, de a explora zone spaţio-temporale obnubilate de marile evenimente. Această incizie cinematografică în zone considerate mai puţin importante reflectă o căutare sistemică a posibilităţilor de înţelegere, legiferate printr-un demers cinematografic care încearcă să nu mai lase spaţii goale. Iluzia că teritoriile confuze pot dispărea supravieţuieşte. The King’s Speech e prea puţin un film istoric, e mai degrabă un film despre facerea prieteniei şi despre depăşirea unor handicapuri. Coloana sonoră e un potpuriu impresionant – Mozart, Beethoven, Brahms.  După mine, filmul de Oscar ar fi fost Shutter Island cu un Leonardo Dicaprio ce face roluri memorabile (nu poate salva Inception-ul de unul singur). Un actor ce joacă din ce în ce mai bine (de la excelentul rol din The Departed), a devenit un profesionist al jocului actoricesc. Shutter Island provoacă mintea privitorului, fără să fii conştient semnezi pactul de lectură cinematografică (apelez la o sintagmă din sfera teoriei literare), te manipulează, îţi arată ce trebuie să vezi, îţi dirijează punctul de vedere, focalizează atenţia spre o ţintă falsă, iar spre final îţi modifică optica şi se deconspiră definitiv. Un film inteligent care îşi respectă privitorii. Din martor ajungi un participant afectiv. Unele cadre sunt filmate  în maniera anilor ’50-’60, acţiunea se petrece atunci, arta face câţiva paşi înapoi, îşi trăieşte propria tinereţe.

            Das webe Band (Panglica Albă) filmul lui Michael Haneke – Palm d’or – 2009. Am citit pe un afiş  – Zilele culturii germane la Galaţi. Timp de o săptămână, aproape în fiecare zi au avut loc proiecţii cinematografice. În prima zi,  faimosul deja – Good bye, Lenin (nu se putea altfel), urmat de The White Ribbon, o bijuterie şi acesta: « trebuie să vă povestesc ciudatele întâmplări ce s-au petrecut în satul nostru. Probabil că ele ar putea lămuri unele lucururi ce s-au întâmplat în această ţară » Istoria e privită prin monoclul determinismului, o înlănţuire de cauze şi efecte, nimic la voia întâmplării.  Un film programatic deci, cu un ţel bine definit, acţiunea are loc într-un sat german, acolo unde se petrec lucruri înspăimântătoare, tentativă de crimă, crimă, tortură. Sfârşitul filmului coincide cu declanşarea primul război mondial. Nu ştim cine comite crimele, există mai multe semne. Am câteva certitudini – grupul de copii, indiiciile duc spre ei, chiar dacă la final vocea povestitorului ramifică potenţialele piste. Acţiunile copiilor sunt o formă de răzbunare. Excesul  educaţional, pedepsele corporale, abuzul sexual, opresiunea în numele religiosului, pornirile maniacale creează mici monştri. O tânără societate frustrată, marcată de-a lungul întregii existenţe. Iar războiul se transformă într-un debuşeu, expierea pare posibilă într-o astfel de situaţie. Resorturile acestei societăţi nu au mai rezistat. Da, cromatica filmului e iarăşi sugestivă, un film alb-negru, frăgezindu-ne memoria…

Un dialog despre moarte purtat de copii doctorului.

– Toţi mor ?

– Da.

– Chiar toţi ?

– Da, toţi trebuie să moară.

– Dar tu nu, Anni?

– Şi eu. Toţi.

– Dar nu tata ?

– Şi tata.

– Şi eu ?

– Şi tu. Dar mai e mult până atunci.

– Nu ne putem împotrivi ? Trebuie să se întâmple ?

– Da, dar mai e mult până atunci.

– Şi mama ? Nu a plecat într-o călătorie ? Şi ea e moartă ?

– Da. Şi ea. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă.