Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2011

           M-am decis să privesc în sfârşit Nuntă în Basarabia (titlu nepretenţios şi direct comercial). Filmul a ajuns în cinematografele din România, a fost prezentat în mediul studenţesc cu ocazia zilelor Basarabiei. CTP îl vorbise de bine, o producţie despre care afirmă – Astfel de filme fac coloana vertebrală a unei cinematografii profesioniste. Filmul nu e prost, putea fi însă mult mai reuşit. Ceea ce sare în ochi ţine de jocul actoricesc, unii actori se descurcă excelent, cum ar fi de exemplu unchiul mirelui. Marcă înregistrată. Sau chiar Senia, acesta parcă nici nu joacă, e atât de firesc şi de natural. E. Ionesco sugera eliminarea actorului (om) din reprezenarea scenică şi înlocuirea sa cu o păpuşă, întrucât omul din cel ce trebuie să devină actor influenţează calitatea rolului. Cazul lui Senia scapă acestei rigori dramatice. Chiar şi mirele convinge, îşi trăieşte (im) postura cu mult har şi chemare. E dirijor de altfel! În schimb soţia, basarabeancă frumoasă, nu se impune. Masca rolului e atât de vizibilă, uneori te întrebi ce-o face să pară simandicoasă şi ofuscată. Pe parcursul întregii vizionări aveam impresia ca ceva din fibra interioară a fetei se strecura în rol, pe care nu l-a stăpânit până la capăt. Sau poate e doar o falsă impresie. Tuşele aplicate în pelicula acestui film sunt îngroşate, exagerate, departe de a traduce o stare a realităţii basarabene. Nu neg că în Basarabia cineva pe la vreo nuntă obscură a jucat ruleta rusească, dar a pune într-un film toate aceste elemente care ţin în mare măsură de o mitologie a spaţiului estic, e o exagerare. Filmul poate rămâne valabil, dacă nu e luat în serios. Tatăl lui Vica (Vicăi), poetul, cel ce publică în Literatura şi Arta,  scrie panegirice la moartea căţelului Oto, e ridicol şi împăiat într-un naţionalism decrepit, de anii 90. Dar care are o ieşire nervoasă relevantă  – Regăţeni mancurţi, plecaţi la voi acasă! Nuntă în Basarabia  e mai degrabă o parodie cinematografică, luată aşa piesa rezistă.

            Un alt aspect mai puţin reuşit face trimitere la incoerenţa secvenţelor cinematografice. Fimul nu are pretenţia unei chef – d’oeuvre , deci şi-ar fi putut organiza cu o mai mare acribie desfăşurarea secvenţială  şi filonul epic. Nunţă în Basarabia amestecă în acelaşi creuzet false percepţii, reprezentări înşelătoare, clişee ideologice ( ruleta rusească, destinul poetului moldav şi situarea lui într-o circumscripţie sacrosanctă, omniprezenţa portretului eminescian în casele basarabenilor, verdeaţa capitalei noastre, frumuseţea fetelor din Chişinău), dar şi realităţi imbatabile (ecartamentul diferit, intersectarea cu o altă realitate lingvistică, cea a limbii ruse) Partea pur românească, regăţeană, cum suntem în drept să zicem, s-a achitat mai bine cu propriile sarcini, latura basarabeană a filmului e forţată, trecută în grotesc. Prea multe şi toate la un loc.

Reclame

Read Full Post »

Read Full Post »

Jurnal dominican

         Angajatul ne-a sfătuit  – ziceţi  că  sunteţi împreună de doi ani şi că efectuăţi de obicei plăţile prin intermediul cardului, în nici un caz cash. Mi s-a părut amuzant, aşa că am acceptat. La recepţie ne-au întrebat ce limbi vorbim. A vorbeşte engleză, spaniolă şi franceză. Eu – un pic de engleză (mai deloc) şi ceva franceză (rarefiat). O altă angajată, cam nurlie, ne-a chestionat cu privire la vechimea relaţiei noastre. Am răspuns conform indicaţiilor. Nu eram împreună decât de vreo 4 luni. La întrebarea dacă avem cont bancar în Republica Dominicană, am zis că nu. Cum să am cont deschis în Dominicană? Fata de la recepţie a mimat dezamăgirea, nu mai eram eligibili pentru aşa zisul cadou. Întrebarea ei nu avea legătură cu sugestia celui ce ne agăţase – de-a zice că efectuăm plăţi prin card. Oricum, cred că a fost mai degrabă vorba de o neînţelegere. Coborând scările constat că am portomoneul la mine şi îmi aduc aminte că port în el cele două carduri BRD şi BT. Pe nici unul nu aveam bani. Eram deci cât se poate de liniştit. Eliminam din start posibilitatea unei fraude. Cardul de la BT îmi permite (teoretic) să fac plăţi online. Ne întoarcem, cred că mai mult din nemulţumirea de a nu fi fost acceptaţi. Stai un pic, adică cum ! De ce n-aş fi eligibil. De fapt nu înţelegeam ce importanţă are  cum efectuezi plata. Odată ce tot dai bani, şi nici mai mulţi nici mai puţini. Ce contează cash sau nu ? Pare-se la ei contează ! Îţi pot lua banii mai uşor dacă au certitudinea existenţei contului tău. O întreb – it is ok şi îi arăt cardul. Mi-a zâmbit aiuritor şi ne-a plasat la un alt agent – Nelson. Recunosc acum, ruşinat, m-am simţit ca un adevărat capitalist, câtă forţă poate avea un card (chiar dacă gol), toate uşile s-au deschis în faţa noastră. Toţi cei care mişunau pe lângă noi până atunci, au început să ne observe şi să ne zâmbească mieros. Recunosc, (iarăşi) m-am simţit foarte bine. Am completat un formular. Unde am mai călătorit ? Câţi bani am cheltuit ? Câte săptămâni de concediu avem? Ce alte ţinte turistice urmărim? Ne-am prins în cele din urmă că voiau să semnăm un contract şi să devenim membrii Clubului Royal. Să nu mai apelăm la serviciile agenţiilor de turism, ci să îi contactăm direct pe ei, astfel economisind cam 36% din preţul unei călătorii. Părea rezonabil. O taxă de 480 de dolari anual. Ne-a prezentat apoi firma şi pe director, oprindu-se în faţa unei poze a acestuia,  un fel de Bill Gates al turismului. Am străbătut un cotlon improvizat pe pereţii căruia atârnau tot soiul de diplome şi certificate de calitate. Adicătelea, noi nu ne jucăm ! Ne-a mai invitat să completăm un formular, să răspundem la câteva întrebări. De ce am ales Punta Cana ? tot el ne-a spus pe un tot de confesiune şi intimitate că majoritatea europenilor vin acolo ca să se destreseze, sugerându-ne parcă să bifăm aceeaşi căsuţă. Lucru pe care nu l-am făcut. Nu am ales această destinaţie turistică pentru că am fi stresaţi, ci din plăcere, din dorinţa de-a face plajă în ianuarie. Simplu.  Începeam să regret întoarcerea, iar din mândria de-a avea un card (gol) se alesese o stare de toropeală şi o uşoară jenă. Eram sigur că nu mai găsim şezlonguri libere pe plajă.

Read Full Post »

7 aprilie

Read Full Post »

Suspensii

           Am primit câteva cărţi cadou. Mi le doream, cred că sunt cărţi bune, preţioase. A a fost foarte receptivă, ca de obicei, de altfel. Mi-a dăruit Amor intellectalis de Ion Vianu, altcineva (sunt sigur ca la sugestia A) mi-a dat Cartea şoaptelor de Varujan Vozganian. Am mai primit şi nişte bani, alegerea a fost de data aceasta a mea. Imi doream  să intru într-o librărie fără a mai fi constrâns de preţul cărţii. Să iau de pe raft cartea  pe care o vreau  fără să-i mai verific costul. Mon souhait est accompli! Câteva titluri care îmi treziseră interesul de ceva vreme- Ruşinea lui Salman Rushdie, Noapte bună, copii – Radu Pavel Gheo(Georghiţă)(m-a cucerit de la Românii e deştepţi şi Adio,adio patria mea cu î din i, cu â din aPanta Rhei – Vasili Grossman (vechiul criteriu, cel al preţului a funcţionat în cazul acestui autor, îmi doream o altă carte, era mult mai scumpă, aşa că fiind prima noastră întâlnire, merge şi Panta Rhei) şi bineînţeles Monsieur Houellebecq – Particulel ementare. E un autor straniu, sare din tipar. Platforma (sper să revin cu câteva impresii) a reuşit să-mi provoace un fel de râu lăuntric. Nu ştiu câtâ valoare literară are, dar cu siguranţă autorul e un tip extrem de inteligent. Mi-a scăpat România şi Europa de Bogdan Murgescu, o recuperez.

Read Full Post »

Jurnal dominican

23.01.2011

        Azi am pierdut prânzul, am ajuns la 14.45, era închis de 15 minute, dar nu ne simţim înfometaţi, deşi am stat în apă mai mult de o oră. Incidentul s-a produs pentru că am fost abordaţi de un angajat al hotelului- din aştia sunt mulţi, care ne-a întrebat dacă suntem căsătoriţi şi ne-a asigurat cu o bunăvoinţă fraternală că vom primi un cadou – două tricouri plus mamajuana (aşchii dintr-un arbore lemnos, se prepară cu miere, vin şi rom, se lasă două luni la figider, după care se consumă ca alternativă naturistă la arhicunoscuta viagra). I-am spus că vreau doar tricourile, pe care aveau să imprime poza noastră în care îşi mai făceau loc nu ştiu de unde şi nişte papagali. De fapt şi cu două zile înainte ne abordaseră doi clienţi, atunci nu bănuiam pentru ce. Intervenise de fiecare dată o situaţie salvatoare, o conjunctură fastă – întâlnirea cu agentul de la Neckermann. Tipa foarte politicoasă, aşa cum sunt toţi de altfel, dar pentru un est-european pricăjit această politeţe încarnată în comportamentul celorlalti, recunosc, e ceva inedit. Până la o anumită etapă, când devine plictisitor. Agentul ne-a sugerat să nu trimitem postcards prin intermediul serviciului poştal dominican pentru că acestea nu mai ajung la destinaţie. Dominicanii dezlipesc timbrele pe care un alt turist, dornic să împărtăşească cu cei de acasă experienţa călătoriei sale,  le va cumpăra încă o dată. Tipa de la Neckermann ne-a întrebat de unde suntem. A aflat că din România, dar  mirarea i s-a strecurat pe chip când a observat adresa de destinaţie – Republica Moldova. A întrebat cu un zâmbet mai mult studiat decât realmente vinovat – Where is this country? Ce şansă pentru noi că alţii nu ne conştientizează existenţa. Trăim după propriile reguli, mai mult nescrise, imuabile pe alocuri, invizibili şi aproape fericiţi. I-am oferit cu multă generozitate răspunsul, am cumpărat de la ea o vedere, ne-a asigurat că va ajunge la destinaţie, dar ţinând cont că R. Moldova nu e parte a Uniunii Europene, va dura ceva mai mult. A durat chiar foarte mult. O lună jumate. Chiar dacă a fost trimisă prin FedEx. Într-o zi umedă de primăvară întârziată tata se trezeşte cu poştăriţa la poartă, nedumerită, aruncând priviri când spre tata, când spre ilustrată. Cred că e o greşeală, zice. Cine să vă trimită felicitare tocmai din R. Dominicană? Am eu băieţi şi acolo, a fost replica tatei.

         De data aceasta nu l-am mai putut evita, ne-a surprins relaxaţi, plimbându-ne agale. O schimbare de atitudine ar fi fost total nepotrivită.  Angajatul cu pricina (negru, probabil haitian) ne propunea un troc, deşi dicursul său iniţial pornea de la fraza – I have a gift for you ! Cum să refuzi un cadou, de fapt un cal troian. Aşa că am acceptat, după partea introductivă am concluzionat că nu era chiar un dar nevinovat, ci mai degrabă un târg. Obţinem tricourile, iar el un comision de 10 dolari – I get my ten dollars comission ! Ce-a urmat e de-a râsu’ plânsu’ !

Read Full Post »