23.01.2011
Azi am pierdut prânzul, am ajuns la 14.45, era închis de 15 minute, dar nu ne simţim înfometaţi, deşi am stat în apă mai mult de o oră. Incidentul s-a produs pentru că am fost abordaţi de un angajat al hotelului- din aştia sunt mulţi, care ne-a întrebat dacă suntem căsătoriţi şi ne-a asigurat cu o bunăvoinţă fraternală că vom primi un cadou – două tricouri plus mamajuana (aşchii dintr-un arbore lemnos, se prepară cu miere, vin şi rom, se lasă două luni la figider, după care se consumă ca alternativă naturistă la arhicunoscuta viagra). I-am spus că vreau doar tricourile, pe care aveau să imprime poza noastră în care îşi mai făceau loc nu ştiu de unde şi nişte papagali. De fapt şi cu două zile înainte ne abordaseră doi clienţi, atunci nu bănuiam pentru ce. Intervenise de fiecare dată o situaţie salvatoare, o conjunctură fastă – întâlnirea cu agentul de la Neckermann. Tipa foarte politicoasă, aşa cum sunt toţi de altfel, dar pentru un est-european pricăjit această politeţe încarnată în comportamentul celorlalti, recunosc, e ceva inedit. Până la o anumită etapă, când devine plictisitor. Agentul ne-a sugerat să nu trimitem postcards prin intermediul serviciului poştal dominican pentru că acestea nu mai ajung la destinaţie. Dominicanii dezlipesc timbrele pe care un alt turist, dornic să împărtăşească cu cei de acasă experienţa călătoriei sale, le va cumpăra încă o dată. Tipa de la Neckermann ne-a întrebat de unde suntem. A aflat că din România, dar mirarea i s-a strecurat pe chip când a observat adresa de destinaţie – Republica Moldova. A întrebat cu un zâmbet mai mult studiat decât realmente vinovat – Where is this country? Ce şansă pentru noi că alţii nu ne conştientizează existenţa. Trăim după propriile reguli, mai mult nescrise, imuabile pe alocuri, invizibili şi aproape fericiţi. I-am oferit cu multă generozitate răspunsul, am cumpărat de la ea o vedere, ne-a asigurat că va ajunge la destinaţie, dar ţinând cont că R. Moldova nu e parte a Uniunii Europene, va dura ceva mai mult. A durat chiar foarte mult. O lună jumate. Chiar dacă a fost trimisă prin FedEx. Într-o zi umedă de primăvară întârziată tata se trezeşte cu poştăriţa la poartă, nedumerită, aruncând priviri când spre tata, când spre ilustrată. Cred că e o greşeală, zice. Cine să vă trimită felicitare tocmai din R. Dominicană? Am eu băieţi şi acolo, a fost replica tatei.
De data aceasta nu l-am mai putut evita, ne-a surprins relaxaţi, plimbându-ne agale. O schimbare de atitudine ar fi fost total nepotrivită. Angajatul cu pricina (negru, probabil haitian) ne propunea un troc, deşi dicursul său iniţial pornea de la fraza – I have a gift for you ! Cum să refuzi un cadou, de fapt un cal troian. Aşa că am acceptat, după partea introductivă am concluzionat că nu era chiar un dar nevinovat, ci mai degrabă un târg. Obţinem tricourile, iar el un comision de 10 dolari – I get my ten dollars comission ! Ce-a urmat e de-a râsu’ plânsu’ !
Talex 