Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2011

  

                 Jose Saramago e un scriitor pe care l-am îndrăgit nespus, tocmai am spus-o. După Toate numele, Istoria asediului Lisabonei, Intermitenţele morţii, Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie am ajuns la Caietul. Mi-au mai rămas câteva romane, de fapt suficiente, lucrări de căpătâi. Caietul conţine eseuri, texte, reflecţii pe varii teme politice, sociale, economice, culturale, scrise pentru blog în perioada septembrie 2008- martie 2009. Da, Jose Saramago a scris un blog. Îi ia în colimator pe mai marii lideri politici ai lumii . G.W. Bush – (cu o inteligenţă mediocră, cu o ignoranţă abisală şi o exprimare verbală confuză şi în permanenţă atrasă de irezistibila tentaţie a purului nonsens, bărbatul acesta s-a prezentat umanităţii în postura grotescă a unui cowboy care a moştenit lumea şi a luat-o drept o turmă de vite p.18) sau (acest produs malign al naturii p85),  Berlusconi – stapânul camorrei, Oracolul Aznar, Iresponsabilul Sarkozy, ecumenicul Ratzinger. Ceea ce miră oarecum ţine de apartenenţa politica la partidul comunist. Aderenţă  pe care aproape şi-o exhibă – partid comunist al cărui membru sunt. E greu de explicat cum un scriitor european, creator prin natura meseriei, vizionar (sunt voci care afirmă ca Eseu despre orbire e o profeţie a actualei crize economice (doar economice?), împărtăşeşte deliberat valorile ideologiei comuniste. Poate pentru că nu le-a cunoscut niciodată. M.V. Llosa, adept al aceluiaşi curent în tinereţe, revine şi îmbrăţişează o altă doctrină, mai liberală. Cazul scriitorilor sud- americani e unul particular, simpatiile lui G.G. Marquez în favoarea revoluţiilor eterne sunt arhicunoscute. Dar Portugalia nu e în America de Sud. Vrem sau nu, dar până la urmă cea mai bună lume posibilă aparţine Franţei (argument pe care Houellebecq l-ar contracara vehement), Marii Britanii, Germaniei, SUA. Nimeni nu a inventat deocamdată o lume mai bună.

          Ce e totuşi Caietul lui Jose Sramago? Jurnal, articole de presă, exerciţiu de receptare, comentarea propriei opere, decriptarea unor sensuri obscure, elogiu adus literaturii; a se vedea textele ce-i vizează pe Borges, Jorge Amado, Carlos Fuentes, G.M.Tavares. Fenando Meirelles, regizorul lui Cidade de Deus,  i-a ecranizat Eseu de orbire – Blindness. O concrescenţă artistică. Caietul tratează subiecte sensible, pe alocuri fierbinţi. Saramago împrospătează memoria bisericii catolice care pare-se a uitat atrocităţile pe care le-a comis în timul Inchiziţiei, acele autodafeuri. Dumnezeu nu e doar o problemă, e chiar problema. O lume plină de atei ar fi mai bună, sugerează Saramago, ar scăpa de una din probleme. Religia e sursa nenumărator războaie şi neînţelegeri. Un lait motiv al Caietului e dragostea scriitorului pentru palestinieni şi pentru Gaza. Faptul ca evreii au suportat holocaustul nu le conferă nici un drept de a avea un comportament aproape similar faţă de palestinieni. Evreii nu au învăţat lecţia milei, a iertării. Până la urmă e explicabil. Dumnezeul lor e cel al Vechiului Testament, un Dumnezeu răzbunător!

       SUA,  ca putere financiară, sunt percepute ca sursa răului în lume (crimă contra umanităţii este ceea ce comit puterile economice şi financiare ale Statelor Unite, cu complicitatea efectivă sau tacită a guvernului lor p.86) , venirea lui Obama promite speranţa unei schimbări. Jose Saramago abordează şi problema (din nou! deci, o carte cu multe probleme) stângii politice. Ce face stânga? se întreabă. Iar răspunsul, deloc dificil, vine imediat. Doarme.

     Caietul e o declaraţie de dragoste pentru Pilar, Lisabona, Portugalia, Gaza, literatură şi pentru omenire, pe care o vrea mai bună!

Două citate – Dumnezeu este liniştea universului, iar omul este ţipătul care dă sens acestei linişti. p. 58

                            Dumnezeu e veşnic, se spune, şi are vreme pentru toate. O fi veşnic, să consimţim ca să nu-l supărăm pe papă, dar veşnicia lui este doar cea a unei veşnice absenţe. p 61

(Jose Saramago, Caietul, ed. Polirom, 2010, 264 p.)

Read Full Post »

Jurnal „minor”

         E regizor. Talentat şi celebru. E înnebunit după piesele lui Nat King Cole şi după muzica spaniolă. I-am privit două filme, unul din 2000 şi altul din 2005. Îi plac femeile frumoase (cui nu-i plac?), le filmează în ralanti, surprinde graţia mişcărilor şi senzualitatea. Iar ele nu pregetă deloc în a fixa poziţii studiate, picturale. Le îmbracă foarte frumos, cu o eleganţă sfâşietoare, în rochii înflorate, tradiţionale. Actori din primul film se regăsesc şi în al doilea, de parcă ar fi o continuare firească. Filmele îi sunt poezii şi picturi cinematografice, poveşti de dragoste neîmplinite şi drame existenţiale.

Înainte, când oamenii aveau secrete pe care nu vroiau sã le împãrtãşeascã,

urcau pe un munte şi scobeau o gaurã într-un copac, apoi şopteau secretul în ea

şi o acopereau cu pãmânt.În felul acela, nimeni nu putea sã-l descopere.

Read Full Post »

Cahul cultural

         Ar fi un excelent (şi comun, în acelaşi timp) nume de revistă, ziar, foaie volantă, dar oraşul, capitala sudului – o forţată analogie –, e încă în căutarea unei identităţi. O descriere culturală a oraşului Cahul presupune ocurenţa unor repere, or tocmai acestea lipsesc, iar dacă există, atunci stau bine ascunse sub pospaiul timpului. Cahulul are o istorie, inevitabilă, însă e prea puţin culturală, e o istorie stoarsă, trăită liminal şi inconştient, departe de manifestări culturale coerente. Argumentul quasi-general – am statîn calea tuturor răutăţilor”, coroborat cu psihologia ruralităţii, justifică parţial situaţia acumulată. Încerc să mă obişnuiesc cu sintagma Cahul cultural, îmi pare mai degrabă o construcţie oximoronică.
          La mai bine de o sută de ani de când Teodor Şerbănescu scria versurile: Acesta e Cahulul… păstor fără idile/Aicea poezia nu are ce căta, profeţia caută să se-mplinească. Amnezia culturală pe care o resimte Cahulul a fost diminuată de apariţia celor două monografii: Cahul Istorie, personalităţi, cultură, Chişinău, 1997 (Constantin Reabţov) şi Cahul – la răscruci de vremi, din istoria oraşului şi judeţului (raionului), Cahul, 2008 (Alexandru Manoil). Sunt două lucrări diferite, deşi ţintesc aceeaşi miză. Cea dintâi – poetică, personală, scrisă dintr-o necesitate spirituală, captivează, e o cronică aproape literară, cea de-a doua are un puternic caracter enciclopedic, contabilizator, volumul mare şi abundenţa de informaţii o fac mai puţin accesibilă publicului. Paradoxal, monografiile sunt cele mai importante realizări culturale, când nu ar trebui să fie decât un catalog, instrumente fireşti de indexare şi înregistrare a faptului istoric. Dominanţa monografiilor în spaţiul cultural cahulean e procurată de absenţa unei activităţi creatoare care să fi lăsat alte semne palpabile.
          De cele mai multe ori, imaginea Cahulului e asociată cu sanatoriul „Nufărul Alb” sau cu Festivalul bienal ce poartă acelaşi nume, rareori aceste limite sunt escaladate. Există câteva instituţii care-i definesc structura culturală (inclusiv etnică), tendinţele sociale – Universitatea de Stat B. P. Hasdeu, liceele Ioan Vodă, Mihai Eminescu, Ion Creangă, două licee de limbă rusă – P. Rumeanţev, S. Rahmaninov, Colegiul de Medicină, Colegiul Pedagogic Iulia Hasdeu, Teatrul muzical-dramatic B. P. Hasdeu, librăriile Luceafărul şi, mai nou, Pro Noi. Dincolo de cultura oficială, programatică, reluată mimetic, rămâne o indiferenţă generalizată care alimentează dispreţul faţă de actul cultural autentic. Librăria Luceafărul e săracă în carte bună, jumătate din spaţiu e alocat vânzării de mobilă, cele mai întâlnite articole sunt manualele, lucrările cu conţinut didactic şi, bineînţeles, rechizitele. Literatura e redusă, în cel mai bun caz, la titlurile cerute de curricula şcolară. Vestea bună a venit din partea librăriei Pro Noi, care şi-a deschis o filială la Cahul, s-au întâlnit mai multe edituri – Cartier, Polirom, Humanitas, Arc, Prut Internaţional, Litera. E cel mai important eveniment/proiect cultural al ultimilor ani, probabil neobservat. Urbea de la sud are nu doar librărie, ci şi carte.
        „În Cahul n-a existat teatru” – e o frază din monografia lui Constantin Reabţov, constatarea dezarmează, nu a existat un corp arhitectonic a cărui construcţie iniţială să fi fost destinată exclusiv jocului actoricesc, trupa de actori şi-a susţinut spectacolele în varii locaţii („Clubul grănicerilor”) reprofilate, adaptate exigenţelor artei teatrale.
         Actul cultural pe care-l exersează oraşul e unul inerţial şi previzibil, ceva planificat care trebuie să se-ntâmple. Arta de dragul artei e greu de imaginat. Presa locală nu prea există, cea care apare îşi asumă alte atribuţiuni – „Cahul Expres” e un fel de „Makler” provincial, din raţiuni economice limba rusă ocupă nouăzeci la sută din spaţiu, ziarul „Adverb” are o apartenenţă clară, e un instrument politic al consiliului raional. Această situaţie îi mulţumeşte pe marii diriguitori ai oraşului, îi pune la adăpost de privirea critică şi de eventualitatea unei anchete jurnalistice. Cahulul nu a avut niciodată o revistă de cultură, „Cahul literar” a apărut într-un singur număr în 1940, lotul rămânând însă în tipografie,  revista „Crai nou”, scrisă de elevii Liceului Ioan Vodă, a ieşit în câteva numere.
        Identitatea interbelică a oraşului a fost ştearsă, vechile clădiri ale administraţiei româneşti, puţine la număr, au fost demolate. S-a păstrat doar primul nivel (parterul) al Tribunalului judeţean Cahul, azi muzeul oraşului. Coexistă mai multe identităţi suprapuse, trimiterea la ideea de palimpsest e inevitabilă. Cei care au trecut prin malaxorul erei sovietice şi-au şubrezit conştiinţa la o apartenenţă fără echivoc. Prezentarea diacronică a Cahulului e o modalitate de a-i sesiza contracţiile culturale, angoasele identitare, de a-l explica şi plasa într-o geografie proprie, pertinentă şi cât se poate de raţională.
        La începutul anilor ’90 îşi recuperează o parte din identitatea antesovietică, străzilor le sunt atribuite nume ale personalităţilor române, între timp, toponimia stradală s-a înrădăcinat în memoria colectivă. Sunt amplasate busturile lui Ioan Vodă şi B. P. Hasdeu, cel al domnitorului fusese distrus de autorităţile sovietice în 1940, la trei ani de la dezvelire. 
Oraşul marilor regrete” (Teodor Nencev) reprezintă o zonă tranzitorie, un interstiţiu grefat cu incertitudini ce deconspiră istoria mică a Basarabiei. Destinul oraşului e legat de câteva mari personalităţi: Ioan Vodă – trădat şi învins de turci la Cahul, înfruntare pe care George Coşbuc o va reconstitui poetic în „Golia ticălosul”, B. P. Hasdeu – judecător aici timp de trei luni, a împrumutat numele mai multor instituţii, Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu) – poet născut la Cahul.
       Trăsătura definitorie a oraşului rămâne patriarhalitatea, e numit semnificativ de bătrâni – târg. E greu de crezut că arta ar putea prolifera în sărăcie, într-un mediu unde nevoile primare au întâietate. Activităţile cu tentă culturală sunt considerate un moft, o pierdere de timp, provoacă martorilor ricane şi idiosincrazii. Privirea unui ochi străin ne dezbracă de împătimitele clişee naţionale, ne cauterizează goliciunea, trasând geometria timpului ratat. Un fragment din Andrzej Stasiuk („Călătorind spre Babadag”) – Ce pot să spun despre Cahul? De la Cahul până la graniţa cu România sunt doar câţiva kilometri […]. În Cahul, pe strada principală se putea vedea această vecinătate a frontierei. Treceau maşini cu basul duduind şi pe terasele crâşmelor se încălzeau la soare triştii regi ai vieţii. Comandau coniac moldovenesc, beau din pahare, dar chipurile lor nu-şi schimbau expresia. Reuşeau doar să-şi mişte buzele. Restul trăsăturilor le rămâneau imobile pentru totdeauna. Îşi aranjau lanţurile de aur şi verificau dacă toată lumea îi vede. Nici măcar nu stingeau motoarele maşinilor, pentru ca toată lumea să afle că au din plin benzină. Aşa arăta Cahulul la prima vedere, un târg uitat de lume, trândăveala nervoasă a unor pierde-vară linguşiţi de cei din jur şi mersul fără ţintă cu maşina pentru a alunga plictisul.
 – şi despre piaţa oraşului – Muzica se auzea neîncetat. Femeile stăteau nemişcate lângă marfa lor, cu mâinile în poală. La fel cum şedeau acasă sau pe bancheta căruţei. Am remarcat că, în general, era un loc cu puţine gesturi şi multă aşteptare.
Deschiderea Consulatului României, reînfiinţarea filialei Universităţii Dunărea de Jos şi, de ce nu, acoperirea gurilor de canal care, de zece ani, rânjeau întunecat la ieşirea din oraş confirmă o stare de revenire la normalitate.

(Articol apărut în revista Contrafort, 

Read Full Post »

Read Full Post »

Digresiuni lirice…

         Am ajuns la al 102-lea volum din Colecţia Bilblioteca pentru toţi. Proiectul merge bine aşa că organizatorii s-au gândit să mai strecoare şi titluri mai puţin importante. Iniţial, Colecţia avea să se limiteze la 100 de titluri. Dar cum e bine şi chiar indicat să-ţi depăşeşti limitele, s-a trecut peste. Încă nu a apărut Blaga. Nici poezie, nici proză, nici teatru, nici filosofie ! În schimb, cinci volume din Păunescu. Azi A mi-a cumpărat Risipitorii lui Marin Preda, eu am ramas acasă citind Frumoasele Străine. Colecţia Jurnalului m-a cucerit (atunci când a apărut), din mai multe considerente, stilizarea cărţii, copertă cartonată, supracopertă (o imagine, o pictură, un tablou, un peisaj), incluzând indicaţii asupra autorului şi asupra locaţiei muzeale.

            Deci, pe coperta la Risipitorii se găseşte – Aşteptarea unui sentiment (detaliu), de Codruţa Cernea, Colecţie Particulară.

    Această imagine seamănă izbitor cu o secvenţă din Oglinda lui Tarkovsky, veţi vedea… de la secunda 55…

Read Full Post »

Alte balcoane…

Balcoane vechi la timpuri noi…

Aceeaşi clădire, alt balcon…

 

Un balcon din 1895!

 

Piesa de rezistenţă, atat anul, cât şi iniţialele primului proprietar.

Balconul e amplasat pe o clădire veche, nu e datat, dacă cineva are vreo observaţie, e binevenit.

Read Full Post »

                                                Până la urmă autorul se decide asupra titlului – Tinereţile lui Daniel Abagiu – un titlu sugestiv, după cum se poate bine observa. Renunţă la cel ales iniţial – Deloc Literatură – pretenţios, preţios chiar şi uşor sfidător, total neatrăgător (adică necomercial). Cartea e dificil de integrat într-o zonă a literaturii bine determinată, e o amestecătură surprinzătoare, un colaj de texte ce se întrepătrund reciproc. Să-i spunem totuşi roman, un roman al formării şi maturizării intelectuale. Daniel e un personaj mulţumit de lumea în care trăia, nu o cunoştea pe cea de  dinainte, aşa că i se părea absolut normală (mai târziu avea să-şi modifice optica). Aceste tinere personaje îşi inventează o formă de disidenţă, Barul nostru, pe care o trăiesc bravând, îmbrăcând identităţi mai îndrăzneţe decât pot ei duce. Barul e spaţiul interconexiunilor adolescentine, un loc unde ţigara are un statut privilegiat, acolo e desfăşurat întreg arsenalul de ţigări- nume şi titulaturi diferite, gusturi şi senzaţii sofisticate, care mai de care, altele coborând până la pragul insuportabilităţii, (miros de mortăciune). Daniel speculează moartea bunicului, afişează o mină de mucenic (îmi permit o digresiune  – la cursurile de ILR, puţina rusă pe care o ştiu mi-a fost de mare folos, muciti – a chinui), predestinare, n-ai ce-i face.

        Scriitura lui Cezar-Paul Bădescu e autoflagelantă, ironică şi şfichiuitoare, sinceritatea excede parametrii simplei sugestii, totul e explicit. Maturizarea sexuală e povestită  fără mari înconjururi, ridicolul şi penibilul situaţiilor (prima femeie din viaţa lui Daniel) sucombă totuşi în faţa umorului. Un personaj stângaci, plin de rateuri, (încasează înfrângeri într-o veselie), dar care rezistă, reuşeşte să amuze şi să convingă – Cât despre mine, dipreţul pentru „poftele trupeşti” – dispreţ pe care-l resimţeam cu toată fiinţa şi-n care credeam cu străşnicie – era fabricat doar pentru latura mea spirituală, adică pentru scris. În realitate, mă masturbam într-o fericire. P.42

            Nostalgiile comuniste aruncă o privire critică asupra epocii ceauşiste, Iubirile şcolare anunţă tentativele infantil-amoroase ale lui Daniel. Cezar-Paul Bădescu îşi comentează textul, îl decongestionează, textul devine obiect de studiu al propriului text. Nu toate amintirile sunt reale, unele sunt contrafăcute (apare ficţiunea), chestie pe care o spune cu o francheţe cristalină, e exact ca la Stasiuk, polonezul îşi descrie periplul est-european şi la un moment dat nu mai are certitudinea că a vazut şi vizitat anumite locuri. E posibil şi nu! Fabulează şi fantasmează, deschide un ochi asupra raportului autor/narator. Orice aţi spune, Nică e Creangă!

       Cezar-Paul Bădescu obţine o literatură minimalistă, tăioasă, sonoră, înfiptă în obtuza realitate comunistă. Ultimul test – O călărire în zori,  e o demonstraţie  expansivă de cum se face literatură, sprintul final, anexa in(utilă). Fragmentarea, incoerenţa, uneori redundanţa ajung să definească trăsăturile literaturii…

(Cezar-Paul  Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu, Ed. Polirom, 2004, 208 p.)

Read Full Post »

Older Posts »