Talex

 Biblioteca ideală

1. Don Quijote- Miguel de Cervantes
2. Robinson Crusoe – Daniel Defoe
3. Legăturile  primejdioase – Choderlos de Laclos
4. Cei trei mușchetari – Alexandre Dumas
5. Marile speranțe – Charles Dickens
6. Eduacația sentimentală – Gustave Flaubert
7. Ambasadorii – Henry James
8. Călătorie spre centrul Pământului – Jules Verne
9. Swann – Marcel Proust
10.  Portretul artistului la tinerețe – James Joyce
11. Crima lui Rogerr Ackroyd – Agatha Christie
12.  Foc Palid – Vladimir Nabokov

O listă a filmelor celor mai „crude” din istoria Cinematografului

(Un câine andaluz – Buñuel, Weekend – Godard, Viva la muerte – Arrabal, Marea crăpelniță – Ferreri, Ce gustos era francezul meu – Pereira dos Santos, Imperiul Simțurilor – Oshima, Salò – Pasolini, Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei – Greenaway, Crash, Idioterne – Von Trier, Seul contre tous – Gaspar Noé)…

„sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!”

„imaginea este plină de-ntreg misterul mental al respectivei absențe.”

„Dacă ești critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decât de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă și mărturisește o frustrare: și criticul vrea să fie artist!”

„Pentru că puful și dantela nu sunt decât necesarul echilibru al unor caractere de oțel: este „secretul” acestei generații a excelenței – care a putut fi zdrobită, dar niciodată înfrântă.”

Alex. Leo Șerban – Dietetica lui Robinson, Curtea Veche, 2006, 448 pag

Read Full Post »

          Uneori constați că nu stăpânești prea bine limba pe care o vorbești și în care mai scrii câteodată. Faci greșeli din necunoaștere , pentru că vrei sa pari prețios, generate de  false analogii (fie vorba între noi, credeam la un moment dat că flatulență e un substantiv format de la verbul – “a flata”, când i-am verificat sensul, pe de-o parte intram în pământ de rușine, pe de alta eram fericit că nu-l folosisem în nici un context). Lectura unui “îndreptar” lingvistic îți igienizează atât limba vorbită, cât mai ales scrisul. “Capcanele“ limbii române, lucrarea Acad. Alexandru Graur, e salutară în această direcție și-i privește pe toți cei care se raportează la limbă ca la un lucru esențial. Ediția apărută la Humanitas în 2012 are inserate exemple recente din DOOM2, din Dex și din alte lexicoane care arată încă o dată că uzul impune norma. De fapt aceasta mi s-a părut și ideea centrală a lucrării, dar să nu o înțelegem ca pe un îndemn la greșeală. Cartea e scrisă acum mulți ani, a apărut în 1976, dar își păstrează prospețimea ideilor (limba a evoluat, dar mecanismul greșelilor e aproape identic, se înfăptuiesc prin aceleași filtre, deși rolul filtrului ar trebui să fie unul “curativ“) și conține o latură vizionară. Inserțiile de care vorbeam mai sus vin să confirme ideea unei limbi în permanentă adaptare la noile realități. Procentual, mai puțin de jumătate din “greșelile” sesizate (aha, și cuvântul „a sesiza” a fost preluat greșit din franceză, ar fi trebuit să zicem și să scriem –  „a sezisa”, pentru că în franceză –s- ul intervocalic se citește –z-) de Alexandru Graur mai pot fi catalogate astăzi drept greșeli, celelalte se bucură de carapacea protectoare a unor instrumente normative.

       „Capcanele” limbii române e împărțită în capitole ce indică filiera prin care se produce greșeala – Greșeală și corectitudine, Greșeli provocate de cunoașterea superficială a unei limbi străine, Greșeli făcute de oameni culți, Greșeli împrumutate, Greșeli făcute de specialiști, Greșeli de accentuare, Schimbări de sunete, Neologisme stâlcite, Etimologii populare, Cuvinte înțelese greșit din context, Cuvinte confundate cu altele, Termeni pretențioși, Cuvinte compuse, Formații cu prefixe, Formații cu sufixe, Morfologie, Între vocabular și sintaxă, Economie și risipă, Redundanță, Pleonasme, Prepoziții, Ordinea cuvintelor.

     Vom relua aici doar greșelile flagrante și cel mai des întâlnite – În greșeală și corectitudine ni se spune că “lucrativ” nu înseamnă “unde se lucrează”, ci care „aduce mari câștiguri bănești”, în Etimologii populare  – “nupțial” înseamnă “privitor la nuntă”, nu are nici o legătură cu “noaptea”,  apoi să nu se confunde “fastidios” cu “fastuos”, chiar dacă au aceeași rădăcină, primul termen însemnând “plicticos”, “anost”. În același capitol mai găsim câteva “invenții populare” cum ar fi “găselniță”,  “inextricabil”, ”prodigios”. Acestor cuvinte le sunt atribuite alte sensuri decât cele pe care le au în mod firesc (prin tot felul de extensii sonore), cel dintâi, pe lângă sensul de fluture mic, a mai dobândit unul – “soluție de efect”, sens care s-a încetățenit și e recunoscut ca atare în dicționare, cel de-al doilea  are următorul sens – “încurcat, complicat, de neînțeles” – și nu de “care nu poate fi stricat”, “prodigios” înseamnă “ieșit din comun”, “uimitor”, dar nu “productiv”, cum e deseori folosit.

       Mai pot fi aduse numeroase exemple, dar ne vom limita doar la cele mai spectaculoase – “vindicativ” nu înseamnă “care vindecă”, ci “răzbunător “, gelos nu e sinonim cu “invidios (aici simțeam greșeala, dar apelam și eu la ăst termen pentru că e mai moale decât “invidios”, or, cum să spui despre tine însuți că ești invidios, e cam greu, cu toate că am fost locuit de toate simțămintele, cât încape, uneori mă și îngrozesc), “locație” nu e totuna cu “loc”, “a decima” – “a omorî pe fiecare al zecelea”, deci nu în totalitate. În capitolul Cuvinte compuse ne sunt prezentate alte câteva exemple, unul dintre ele chiar amuzant – femininul de la “tenismen, tenisman”  a dat în română “tenismană, tenismenă”, dacă s-ar traduce exact,  ar ieși “bărbată de tenis”. Și în final nu ne puteam lipsi de câteva construcții pleonastice – “panaceu universal” și o “gamă variată de sortimente” – pe care nu le mai comentez, ci  le las la îndemâna cui o vrea.

(Acad. Alexandru Graur, Capcanele limbii Române, Editura Humanitas, 2012, 138 pag.)

P.S. Un fapt divers, Dumitru Graur, gazetar și comentator sportiv, e fiul lui Alexandru Graur.

Read Full Post »

            În lucrarea sa, mai bine zis eseul său,  Două secole de mitologie naţională, Lucian Boia pune în discuţie istoria acestui concept şi realitatea pe care o înglobează sau la care pretinde să se ralieze. Naţiunea privită din mai multe unghiuri de vedere, încercând să i se identifice nişte trăsături general valabile, cu toate că fiecare caz naţional îşi are propria biologie, e într-un anume fel o excepţie.  Naţiunea e un mit, ni se spune, şi ca orice mit poate fi analizat, destructurat, se poate umbla deci la baza socială care l-a generat. Naţiunea e un produs al secolului XIX, apariţia ei a fost „ajutată” de contextul social (începutul marilor utopii) şi  de noile realităţi economice (revoluţia industrială).

        Teritoriul, limba, etnia,  religia sunt atribute şi lianţi ai naţiunii în devenire, dar nu sunt obligatorii, cazul kurzilor cărora le lipseşte teritoriul e arhicunoscut, evreii şi-au întemeiat un stat pe baza religiei şi etniei în care însă factorul lingvistic a fost mai puţin important, abia după înfiinţarea statului a fost uniformizată şi limba. În cazul românilor limba a constituit elemetul unificator, dar factorul lingvistic a fost „anulat” de cel religios în cazul sârbo-croaţilor, primii ortodocşi, ceilalţi catolici, deşi pe la 1820 cădeau de acord că vorbesc aceeaşi limbă. Iar câteodată nici etnia, nici limba nu pot garanta existenţa unui singur stat naţional. Austriecii, şi ei germani, au hotărât altceva, voinţa de a fi pare că dictează raţiunile  grupului social ce se decide asupra unui proiect naţional.

       Abordarea autorului e originală şi nepărtinitoare, ideea de naţiune nu e nici adulată, nici coborâtă în derizoriu, e privită ca o etapă pe drumul lung al omenirii pe care unii au ştiut să o valorifice mai bine şi mai coerent.

       Naţiunea e o mare solidaritate – scrie autorul şi are dreptate, dacă pe timpuri se murea pentru rege, dar oricum într-o mai mică măsură, în ultimii două sute de ani s-a murit masiv şi inutil în numele naţiunii. Dragostea pentru propria naţiune, simplificând lucrurile, e ca iubirea pentru femeie, te poate înălţa şi ferici sau îţi poate provoca gelozii şi obsesii criminale.

      În Europa au existat două modele naţionale pe care celelalte state le-au preluat mai târziu, cel politic – al Franţei, şi cel etnic – al Germaniei. Cel din urmă a fost luat drept model de români. Naţiunea e în acelaşi timp un fel de fantomă (hologramă), e suma unor proiecţii şi reprezentări despre sine, în parte adevărate, în parte false. Am vorbit mai sus de lianţii de care o naţiune are nevoie şi de voinţa de a fi, voinţă care pare să ignore sau mai bine zis să se impună în faţa criteriilor „clasice” (etnie, limbă, religie). Lucian Boia nu exclude posibilitatea că ne-am putea trezi cu o naţiune basarabeană şi cu o alta transnistriană. Din punct de vedere politic şi al voinţei personale dezideratul  se poate materializa.

       În capitolul „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german autorul  reia câteva idei pe care le-a dezbătut/lansat în Tragedia Germaniei. Până pe la 1914 Germania era cel mai puţin antisemită, Rusia şi Franţa o întreceau de departe. Ce s-a întâmplat apoi? Unde s-a produs declicul? Primul război mondial l-a pregătit pe al doilea, dacă Germania ar fi avut colonii, holocaustul nu ar mai fi avut loc. Masacrele pe care le-au efectuat englezii şi francezii (în Algeria, Indochina) la ce capitol sunt înregistrate? Vinovăţia celorlalţi pare mai mică pentru că au fost mai slabi şi obligaţi astfel la mai multă prudentă, dar în intenţii (preluate de cel mai puternic şi din autori engelzi, francezi, americani) aidoma. Hitler a fost în esenţă un produs al întregii epoci, nu doar al nemţilor.

       Memoria e selectivă, cu atât mai mult când e canalizată politic – memoria însemnând şi istorie şi reprezentare asupra istoriei, căci una e istoria reală, să spunem consemnată obiectiv de un supraochi şi alta e istoria fabricată, scrisă pentru a legitima acţiuni, intenţii, declaraţii. Naţiunile şi-au scris istoria abia după ce au ajuns naţiuni. Oare ce-ar zice strămoşii noştri de acum câteva mii de ani, se întreabă autorul, când ni-i adjudecăm/revendicăm cu atîta fervoare? Ei nu-şi doreau să devină nici români, nici ruşi, trăiau în comunităţi restrânse, iar devenirea naţională (la care noi ne raportăm şi pe care  le-o atribuim, pentru că aveam nevoie de ea) era ultima lor preocupare.

(Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, 2011, nr pag. 133)

Read Full Post »

           Despre Gândirea captivă, titlul cărţii lui Czesław Miłosz, au scris Tamara Cărăuş în Contrafort nr. 5-6, 2009, Vitalie Ciobanu – Contrafort nr. 9-10, 2011, număr în care a fost publicat un amplu interviu luat autorului în 1985. Revista Sud-Est Cultural (nr.4 2011) publică un interviu mai recent, din 2003. Pot să spun că această carte e o lectură obligatorie în primul rând pentru cei care vin din blocul sovietic.  E o lucrare care demistifică mecanismele gândirii staliniste. Mă voi opri asupra unor subiecte ce invită la reflecţie.

–          paralelismul creştinism/comunism (Noua religie)

–          efectul pastilei Murti-Bing

–          ce înseamnă Ketmanul („jocul practicat în apărarea propriilor gânduri şi sentimente”, „constă în realizarea sinelui în pofida a ceva”)

–          cum se manifestă Ketmanul

–          în ce măsură literatura poate anticipa istoria (cazul Witkiewicz)

–          capacitatea de adaptare a intelectualului

–          poziţia intelectualului înainte şi în timpul dictaturilor populare

–          ce ascunde sintagma „bun de tipar”

–          trecerea de la realismul critic la cel socialist, perspectiva literară

–          Biserică vs. Club

–          Poezia (expresie a temperamentului individual ce se frânge din cauza convenţiei sociale) vs. Poezia Noii Credinţe (expresie a convenţiei sociale ce se frânge din cauza temperamentului individual)

–          Comportamentul uman dependent de stimulii externi (este suficientă o bruscă schimbare a condiţiilor şi omenirea revine la starea de sălbăticie primară)

–          Raportarea la stalinism a intelectualilor din Occident şi a celor din America Latină

         Regăsim şi alte idei, cum ar fi de exemplu ideea unei Europe unite, deziderat pe care îl întâlnim şi la Joyce. Iată că Europa unită îşi regăseşte temelia în timpuri mai îndepărtate şi nu e un moft al ultimelor decenii. Istoriile lui Alfa, Beta, Gamma, Delta semnalează tot atâtea tipuri de supravieţuire, de adaptare şi de aliniere la cerinţele Noii Religii.  Istoriile celor patru sunt de-a dreptul cutremurătoare, în interbelic au cochetat mai degrabă cu dreapta naţionalistă, în timpul ocupaţiei sovieto-naziste au avut de suferit enorm, dar au acceptat,  postbelic, convieţuirea cu noua orientare şi au devenit tribuni, le-au plăcut scările, cum se zice pe la noi. Czesław Miłosz se leapădă în 1951, după o scurtă perioadă de coabitare, de gândirea stalinistă, pe care, de-acum încolo, o va demasca.  Lucrarea îşi dezvăluie noi sensuri cu fiecare nouă lectură, poate fi considerată eseu, tratat politic, sociologic, istoriografic, operă literară (un soi de distopie).

           Autorul s-a născut în 1911, avea şapte ani când s-a încheiat Primul Război Mondial, a trăit invazia Poloniei de către trupele germano-sovietice în 1939, a fost martor la înfiinţarea ghetoului din Varşovia şi la distrugerea oraşului în timpul rebeliunii poloneze, a intrat în diplomaţie, dar se desparte de noua orientare, încurajează mişcările sindicale din anii 80, priveşte destrămarea Uniunii Sovietice, iar în 2004, anul morţii scriitorului, Polonia aderă la Uniunea Europeană.

(Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Ed. Humanitas, 2008, pag. 256)

Read Full Post »

         Vasile Gârneţ e unul din puţinii scriitori care încearcă (şi reuşeşte) să racordeze viaţa literară din Basarabia la cea din Ţară, (deşi Uniunea Scriitorilor numără peste 300 de membri).  Aceste douăzeci şi cinci de interviuri, reprezentative, vizând personalităţi marcante ale culturii române, declanşează o apropiere fertilă între două spaţii culturale despărţite timp de câteva decenii. Să te afli în postura de a lua interviuri celor mai notorii scriitori, oameni de cultură, e onorant şi meritoriu. Chiar dacă interviurile au apărut în revista Contrafort de-a lungul ultimilor 15 ani, ele îşi păstrează, intacte, prospeţimea analitică şi puterea reflecţiei. Puse împreună, într-o carte, interviurile formează o imagine convingătoate, de ansamblu, a vieţii literare româneşti, a procesului de sincronizare la moda timpului, încearcă să domolească percepţiile false, stereotipiile, să indice culoáre de prospecţiune şi noi posibilităţi de manifestare culturală. Există o plăcere a textului pe care o procură  lectura cărţii. Intervievaţii pot fi,  la fel de bine, personaje, „figurile” poartă pe umeri biografii spectaculoase, poveşti ce îşi aşteaptă „rândurile” în  pagini viitoare. Uneori, chiar simpla existenţă creatoare, imună parcă la rugozităţile cotidianului, poate fi, în egală măsură,  miraculoasă şi irepetabilă.

       Interviu la Contrafort e doar  în aparenţă o carte de interviuri, căci personajele dialoghează, comunică, povestesc, se contrazic (Mariana Codruţ se simte aruncată în totală confuzie când vede  „cum un critic rafinat de poezie, cum e  Gheorghe Grigurcu, neagă valoarea  lui Nichita Stănescu”), au puncte de vedere opuse vizavi de importanţa postmodernismului (Neagu Djuvara percepe fenomenul în discuţie  drept lipsa oricărui canon, a oricărei norme, „o explozie în toate direcţiile”). Acelaşi Neagu Djuvara  anticipează, iată, în 1997, izbânda României la Haga în procesul intentat Ucrainei, în vederea delimitării platoului continental. Celebra afirmaţie, aparţinând criticului orădean Ion Simuţ, cu referire la statutul de „roată de rezervă” a literaturii române din Basarabia, îşi dovedeşte caducitatea. Criticul revine asupra ei şi îşi recunoaşte „eroarea de apreciere”.

        Interviu la Contrafort depăşeşte cu mult poziţia unei cărţi de interviuri, reprezintă un veritabil şi incitant dialog intelectual, un schimb polifonic de idei culturale. Discuţia trece prin mai multe arii – literară, istorică, politică, inter-generaţionistă, comparativistă, iar calitatea discursului e determinată atât de pertinenţa şi acuitatea întrebărilor, cât şi de complexitatea şi profunzimea răspunsurilor. Interviul cu Richard Wagner poate fi citit şi în Literatur Express, un jurnal pe două voci, scris împreună cu Vitalie Ciobanu. Revenind la Interviu…, avem parte de o apariţie editorială inedită; apetenţa pentru comunicare, pledoaria pentru ieşirea Basarabiei din „boicotul istoriei”, trasarea unor repere culturale, de neevitat, obligatorii şi necesare, semnalarea valorilor existente şi „recitirea” celor consacrate sunt dezideratele acestui demers dialogic.

         Până la urmă, autorul e cel care îşi cunoaşte cartea cel mai bine, – „Transpar în aceste texte temele majore ale revistei Contrafort: resuscitarea spiritului critic, sincronizarea cu literatura română contemporană, etica memoriei, evaluarea  literaturii scrise în comunism, specificul naţional, centrul şi periferia, tradiţionalism vs. postmodernism, intelectualul şi puterea, conflictul dintre generaţii, dialogul Est-Vest, literatura română în lume”. Temele acoperă frământările locale, naţionale şi universale, sugerând o posibilă direcţie prin care cultura română din Basarabia se poate reconfigura într-o matrice germinativă.  

        Trebuie să recunoaştem, autorul impune o eleganţă a discursului, o sobrietate caldă a formulărilor, interviurile sunt, concomitent, lecţii de a lua interviuri. În ultimul din ele rolurile se inversează, de această dată cel „luat la întrebări” e chiar Vasile Gârneţ, va apărea într-o ipostază anticipată de întrebările celor 24 de interviuri.

         Unul din partenerii de dialog consideră imitaţia marele păcat al literaturii, inclusiv al celei române. Dar imitaţia poate fi productivă, inovatoare, civilizaţia latină şi-a tras seva din cultura greacă, a imitat-o. Numai că produsul obţinut în urma imitaţiei nu va fi niciodată identic cu obiectul imitat. E una din teoriile lui Eugen Lovinescu.

         Vasile Gârneţ reuşeşte să genereze acel Amor Intellectualis de care vorbea Ion Vianu în cartea sa. Cărţile autorului  – Câmpia Borges (Ed. Vinea, 2002, poezie), Intelectualul ca diversiune (Polirom, Ego Publicistică,2005), Literatur Express, Europa de la fereastra vagonului (Cartea Românească, 2007, împreună cu Vitalie Ciobanu), Interviu la Contrafort pot fi încă găsite şi citite. În schimb, autorul, nu ştim din ce raţiuni, refuză/întârzie reeditarea romanului Martorul (1988). Poate că ne va oferi o explicaţie.

Vasile Gârneţ,  Interviu la Contrafort, Ed. Cartier, Colecţia Rotonda, 2010, 344 pag.

Read Full Post »

                  Tragedia Germaniei e o lucrare care se impune prin sonoritatea titlului. Tragedia unei naţiuni! Sună grav şi major. Nu e o scriere istoriografică revizionistă, aşa cum ar fi unii tentaţi să creadă. Lucian Boia atinge câteva corzi sensibile ale istoriei. Ştiinţă care nu e încremenită în repere cronologice, ci curge, pare fluidă. După cel de-al Doilea Război Mondial istoria a fost scrisă din perspectiva învingătorilor. Învinşilor le-au fost atribuite toate ororile. Învingătorii şi-au muşamalizat derapajele, de multe ori comparabile cu cele ale taberei adverse. Istoria  e condamnată să fie subiectivă, întrucât ţine de interpretare. Se raportează întotdeauna la trecut, cel mult la prezent, nu există o istorie a viitorului.

          Autorul lansează câteva teme de reflecţie – A fost Germania o excepţie?,  Suferea de un „rău” înscris genetic?, Era Germania mai naţionalistă?, Mai puţin democratică?, Mai expansionistă?, Mai rasistă? A dezvoltat un militarism odios? Istoricul recunoaşte şi condamnă atrocităţile comise de nazişti, dar exclude ideea că toate acţiunile s-ar datora unei „excepţii germane” sau unui defect identitar, etnic. Majoritatea istoricilor identificau sursa comportamentului Germaniei naziste în modul cum s-a constituit şi a evoluat această naţiune de la Bismarck încoace. Numai că „ toate caracteristicile negative ale Germaniei bismarckiene şi wilhelmiene (autoritarism, expansionism, naţionalism, rasism, antisemitism..) se regăsesc, în grade şi combinaţii diferite, şi în celelalte ţări europene. p. 11

         În procesul constituirii naţiunilor au existat două modele – cel politic (francez) şi cel etnic (german). România a urmat modelul german. Atât timp cât intră în discuţie un spaţiu lingvistic comun, naţiunea se poate coagula în limitele acestuia – Tendinţa, destul de generală, a fost aceea de a transforma spaţii etnolingvistice în spaţii naţionale. p. 16 Deci, din acest punct de vedere Germania nu a fost o excepţie. A impus un model! Şi în cazul României există o  formulă înglobatoare – De la Nistru pân’ la Tisa, care fixează un spaţiu etnolingvistic.

          Până la izbucnirea Primului Război Mondial Germania aproape că nu cunoştea antisemitismul. Acesta se manifesta izolat. Apariţia unor lucrări ce tratau un asemenea subiect era mai des întâlnită în Marea Britanie şi Franţa. Excese  împotriva evreilor fuseseră comise în Rusia Ţaristă şi în alte părţi ale Europei. Evreii se integraseră cel mai bine în Germania. Şi atunci cum de a fost posibil? Căsătoriile între germani şi evrei (tot cetăţeni germani) înregistrau o rată de creştere semnificativă. Erau un act obişnuit şi au continuat până spre anul 1938. Nu se poate vorbi de un antisemitism patologic, ci mai degrabă de o „nebunie colectivă”.  

         Înfrângerea în Primului Război Mondial schimbă definitiv discursul antropologilor germani, mai ales că nemţii aproape câştigaseră războiul.  Autorul se întreabă – cum au pierdut nemţii un război pe jumătate câştigat? Germania „ înţelegea să-şi compenseze umilirea prin  afirmarea orgolioasă a calităţilor „rasei”. p. 42. E de punctat faptul că prima conflagraţie nu a fost declanşată de Germania, ci de Austo- Ungaria, germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. Lipsirea Germaniei de colonii, după încheierea Primului Război Mondial, a generat nemulţumiri adânci în societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă.  Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse,  depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.

          Concluzia autorului e tranşantă – „războiul a fost rezultatul unei nemărginite prostii colective” p. 76. Primul Război Mondial ar fi putut fi evitat, dar odată cu încheierea sa calea spre cel de-al doilea a fost bătătorită. Al Doilea Război Mondial a fost consfinţit, aprobat inconştient la sfârşitul celui dintâi. O parte din vina ororilor comise de nazişti  o au şi cei care au fixat condiţiile de la Versailles.

Citate – (Oamenii sunt manipulaţi şi în democraţii; dintotdeauna au fost manipulaţi! Dar, cel puţin, în regimurile democratice, sunt manipulaţi în mai multe sensuri, ceea ce se traduce printr-o diversitate a opţiunilor. În totalitarism se petrece o unică şi masivă manipulare, al cărei rezultat e spălarea parţială sau totală a creierilor. p. 112)

        (Tot ce s-a întâmplat cu evreii a fost pus la cale de un grup restrâns de persoane, executat de asemenea de o minoritate şi, din păcate, acceptat tacit de o majoritate de germani, care n-au ştiut sau n-au ştiu decât parţial, şi asta fiindcă n-au vrut să ştie, deoarece aşa i-a condiţionat psihologia totalitarismului. Acelaşi gen de atitudine întâlnită şi în ţările comuniste în raport cu crimele comunismului. p. 123)

       ( Cele două proiecte exterminatoare, nazist şi comunist, au determinări similare, în ciuda diferenţelor. Comuniştii îşi propun să elimine duşmanul de clasă, iar naziştii, duşmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer şi mai sinistru, deşi, în ce priveşte numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind e drept, de mai mult timp şi de mai mult spaţiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieşirii din istorie şi al inaugurării unei ere postistorice de armonie şi perfecţiune, în sens universalist la comunişti, în sens rasial şi etnic la nazişti. p. 125-126)

        ( Nenorocirea abătută de nazişti asupra lumii a trecut într-un plan secundar, abia perceptibil, suferinţele pe care, nu în mică măsură, le-au îndurat germanii înşişi. După cum vinovăţia germană a acoperit aproape în întregime partea de vinovăţie a celorlaţi. „Reechilibrarea” se petrece încet, cu prudenţă şi cu destulă ipocrizie. p. 127)

(….tragedia Germaniei pare a sta mai puţin sub semnul unor deficienţe structurale, cât al unei perverse îmbinări de evenimente neaşteptate şi de decizii cu urmări nebănuite. p.  137)

( Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2010)

Read Full Post »

         Ar fi un excelent (şi comun, în acelaşi timp) nume de revistă, ziar, foaie volantă, dar oraşul, capitala sudului – o forţată analogie –, e încă în căutarea unei identităţi. O descriere culturală a oraşului Cahul presupune ocurenţa unor repere, or tocmai acestea lipsesc, iar dacă există, atunci stau bine ascunse sub pospaiul timpului. Cahulul are o istorie, inevitabilă, însă e prea puţin culturală, e o istorie stoarsă, trăită liminal şi inconştient, departe de manifestări culturale coerente. Argumentul quasi-general – am stat „în calea tuturor răutăţilor”, coroborat cu psihologia ruralităţii, justifică parţial situaţia acumulată. Încerc să mă obişnuiesc cu sintagma Cahul cultural, îmi pare mai degrabă o construcţie oximoronică.
          La mai bine de o sută de ani de când Teodor Şerbănescu scria versurile: Acesta e Cahulul… păstor fără idile/Aicea poezia nu are ce căta, profeţia caută să se-mplinească. Amnezia culturală pe care o resimte Cahulul a fost diminuată de apariţia celor două monografii: Cahul – Istorie, personalităţi, cultură, Chişinău, 1997 (Constantin Reabţov) şi Cahul – la răscruci de vremi, din istoria oraşului şi judeţului (raionului), Cahul, 2008 (Alexandru Manoil). Sunt două lucrări diferite, deşi ţintesc aceeaşi miză. Cea dintâi – poetică, personală, scrisă dintr-o necesitate spirituală, captivează, e o cronică aproape literară, cea de-a doua are un puternic caracter enciclopedic, contabilizator, volumul mare şi abundenţa de informaţii o fac mai puţin accesibilă publicului. Paradoxal, monografiile sunt cele mai importante realizări culturale, când nu ar trebui să fie decât un catalog, instrumente fireşti de indexare şi înregistrare a faptului istoric. Dominanţa monografiilor în spaţiul cultural cahulean e procurată de absenţa unei activităţi creatoare care să fi lăsat alte semne palpabile.
          De cele mai multe ori, imaginea Cahulului e asociată cu sanatoriul „Nufărul Alb” sau cu Festivalul bienal ce poartă acelaşi nume, rareori aceste limite sunt escaladate. Există câteva instituţii care-i definesc structura culturală (inclusiv etnică), tendinţele sociale – Universitatea de Stat B. P. Hasdeu, liceele Ioan Vodă, Mihai Eminescu, Ion Creangă, două licee de limbă rusă – P. Rumeanţev, S. Rahmaninov, Colegiul de Medicină, Colegiul Pedagogic Iulia Hasdeu, Teatrul muzical-dramatic B. P. Hasdeu, librăriile Luceafărul şi, mai nou, Pro Noi. Dincolo de cultura oficială, programatică, reluată mimetic, rămâne o indiferenţă generalizată care alimentează dispreţul faţă de actul cultural autentic. Librăria Luceafărul e săracă în carte bună, jumătate din spaţiu e alocat vânzării de mobilă, cele mai întâlnite articole sunt manualele, lucrările cu conţinut didactic şi, bineînţeles, rechizitele. Literatura e redusă, în cel mai bun caz, la titlurile cerute de curricula şcolară. Vestea bună a venit din partea librăriei Pro Noi, care şi-a deschis o filială la Cahul, s-au întâlnit mai multe edituri – Cartier, Polirom, Humanitas, Arc, Prut Internaţional, Litera. E cel mai important eveniment/proiect cultural al ultimilor ani, probabil neobservat. Urbea de la sud are nu doar librărie, ci şi carte.
        „În Cahul n-a existat teatru” – e o frază din monografia lui Constantin Reabţov, constatarea dezarmează, nu a existat un corp arhitectonic a cărui construcţie iniţială să fi fost destinată exclusiv jocului actoricesc, trupa de actori şi-a susţinut spectacolele în varii locaţii („Clubul grănicerilor”) reprofilate, adaptate exigenţelor artei teatrale.
         Actul cultural pe care-l exersează oraşul e unul inerţial şi previzibil, ceva planificat care trebuie să se-ntâmple. Arta de dragul artei e greu de imaginat. Presa locală nu prea există, cea care apare îşi asumă alte atribuţiuni – „Cahul Expres” e un fel de „Makler” provincial, din raţiuni economice limba rusă ocupă nouăzeci la sută din spaţiu, ziarul „Adverb” are o apartenenţă clară, e un instrument politic al consiliului raional. Această situaţie îi mulţumeşte pe marii diriguitori ai oraşului, îi pune la adăpost de privirea critică şi de eventualitatea unei anchete jurnalistice. Cahulul nu a avut niciodată o revistă de cultură, „Cahul literar” a apărut într-un singur număr în 1940, lotul rămânând însă în tipografie,  revista „Crai nou”, scrisă de elevii Liceului Ioan Vodă, a ieşit în câteva numere.
        Identitatea interbelică a oraşului a fost ştearsă, vechile clădiri ale administraţiei româneşti, puţine la număr, au fost demolate. S-a păstrat doar primul nivel (parterul) al Tribunalului judeţean Cahul, azi muzeul oraşului. Coexistă mai multe identităţi suprapuse, trimiterea la ideea de palimpsest e inevitabilă. Cei care au trecut prin malaxorul erei sovietice şi-au şubrezit conştiinţa la o apartenenţă fără echivoc. Prezentarea diacronică a Cahulului e o modalitate de a-i sesiza contracţiile culturale, angoasele identitare, de a-l explica şi plasa într-o geografie proprie, pertinentă şi cât se poate de raţională.
        La începutul anilor ’90 îşi recuperează o parte din identitatea antesovietică, străzilor le sunt atribuite nume ale personalităţilor române, între timp, toponimia stradală s-a înrădăcinat în memoria colectivă. Sunt amplasate busturile lui Ioan Vodă şi B. P. Hasdeu, cel al domnitorului fusese distrus de autorităţile sovietice în 1940, la trei ani de la dezvelire. 
„Oraşul marilor regrete” (Teodor Nencev) reprezintă o zonă tranzitorie, un interstiţiu grefat cu incertitudini ce deconspiră istoria mică a Basarabiei. Destinul oraşului e legat de câteva mari personalităţi: Ioan Vodă – trădat şi învins de turci la Cahul, înfruntare pe care George Coşbuc o va reconstitui poetic în „Golia ticălosul”, B. P. Hasdeu – judecător aici timp de trei luni, a împrumutat numele mai multor instituţii, Andrei Ciurunga (Robert Cahuleanu) – poet născut la Cahul.
       Trăsătura definitorie a oraşului rămâne patriarhalitatea, e numit semnificativ de bătrâni – târg. E greu de crezut că arta ar putea prolifera în sărăcie, într-un mediu unde nevoile primare au întâietate. Activităţile cu tentă culturală sunt considerate un moft, o pierdere de timp, provoacă martorilor ricane şi idiosincrazii. Privirea unui ochi străin ne dezbracă de împătimitele clişee naţionale, ne cauterizează goliciunea, trasând geometria timpului ratat. Un fragment din Andrzej Stasiuk („Călătorind spre Babadag”) – Ce pot să spun despre Cahul? De la Cahul până la graniţa cu România sunt doar câţiva kilometri […]. În Cahul, pe strada principală se putea vedea această vecinătate a frontierei. Treceau maşini cu basul duduind şi pe terasele crâşmelor se încălzeau la soare triştii regi ai vieţii. Comandau coniac moldovenesc, beau din pahare, dar chipurile lor nu-şi schimbau expresia. Reuşeau doar să-şi mişte buzele. Restul trăsăturilor le rămâneau imobile pentru totdeauna. Îşi aranjau lanţurile de aur şi verificau dacă toată lumea îi vede. Nici măcar nu stingeau motoarele maşinilor, pentru ca toată lumea să afle că au din plin benzină. Aşa arăta Cahulul la prima vedere, un târg uitat de lume, trândăveala nervoasă a unor pierde-vară linguşiţi de cei din jur şi mersul fără ţintă cu maşina pentru a alunga plictisul.
 – şi despre piaţa oraşului – Muzica se auzea neîncetat. Femeile stăteau nemişcate lângă marfa lor, cu mâinile în poală. La fel cum şedeau acasă sau pe bancheta căruţei. Am remarcat că, în general, era un loc cu puţine gesturi şi multă aşteptare.
Deschiderea Consulatului României, reînfiinţarea filialei Universităţii Dunărea de Jos şi, de ce nu, acoperirea gurilor de canal care, de zece ani, rânjeau întunecat la ieşirea din oraş confirmă o stare de revenire la normalitate.

(Articol apărut în revista Contrafort,  Nr. 1-2 (195-196), ianuarie-februarie 2011

Read Full Post »