Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cultura’ Category

973-669-265-5_5

 Biblioteca ideală

  1. Don Quijote- Miguel de Cervantes
  2. Robinson Crusoe – Daniel Defoe
  3. Legăturile  primejdioase – Choderlos de Laclos
  4. Cei trei mușchetari – Alexandre Dumas
  5. Marile speranțe – Charles Dickens
  6. Eduacația sentimentală – Gustave Flaubert
  7. Ambasadorii – Henry James
  8. Călătorie spre centrul Pământului – Jules Verne
  9. Swann – Marcel Proust
  10.  Portretul artistului la tinerețe – James Joyce
  11. Crima lui Rogerr Ackroyd – Agatha Christie
  12.  Foc Palid – Vladimir Nabokov

O listă a filmelor celor mai „crude” din istoria Cinematografului

(Un câine andaluz – Buñuel, Weekend – Godard, Viva la muerte – Arrabal, Marea crăpelniță – Ferreri, Ce gustos era francezul meu – Pereira dos Santos, Imperiul Simțurilor – Oshima, Salò – Pasolini, Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei – Greenaway, Crash, Idioterne – Von Trier, Seul contre tous – Gaspar Noé)…

„sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!”

„imaginea este plină de-ntreg misterul mental al respectivei absențe.”

„Dacă ești critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decât de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă și mărturisește o frustrare: și criticul vrea să fie artist!”

„Pentru că puful și dantela nu sunt decât necesarul echilibru al unor caractere de oțel: este „secretul” acestei generații a excelenței – care a putut fi zdrobită, dar niciodată înfrântă.”

Alex. Leo Șerban – Dietetica lui Robinson, Curtea Veche, 2006, 448 pag

Reclame

Read Full Post »

spovedania-unui-invins_1_produs         Ce credeam eu despre Panait Istrati? E atât de ciudat să îți faci o părere despre un autor din care nu ai citit nimic, nici măcar Kira Kiralina. Îmi conturasem deci o opinie fără să mă fi întâlnit efectiv cu opera autorului. Mi-l imaginam pe Panait Istrati un fel de Creangă modern sau întârziat. În Brăila, orașul său natal, vei găsi o stradă importantă cu numele scriitorului și numeroase localuri ce-i poartă numele. Spovedania unui învins mi-a dezvăluit însă o personalitate a contrariilor, bolșevic înflăcărat în timpul revoluției de la 1917, după o calătorie prin întreaga URSS, inclusiv RASSM, Caucaz, Crimeea, Volga, Kazan și alte orașe și localități pe care nu am chef să le mai înșir pe aici, se dumirește cum stau treburile cu noua lume construită pe minciună, teroare, vulnerabilitate. Panait Istrati surprinde decalajul dintre discursul oficial, destinat  Occidentului, și realitatea copleșitoare din teren. Anticapitalist convins, constată că există regimuri mai pernicioase decât cele pe care le cunoștea și în care își dusese traiul. La întoarcere, prin publicarea acestei cărți, va fi îndepărtat din cercul prietenilor săi, fiind considerat un trădător al idealurilor leniniste.

      În 1929 Panait Istrati anticipează dezastrul ce avea să urmeze, autorul practică o scriitură curajoasă, pe de o parte se vede fraza bine elaborată, elanul social și credința în dreptate, pe de alta se simte și o predilecție pentru stil, e interesat și de cămașa formulărilor, de neologisme, de literatura din spatele confesiunii. Afacerea Russakov, în care se va implica, va pune capăt apetenței sale pentru ideologia consumată de regimul devenit stalinist între timp.

     Volumul pe care l-am citat este o reproducere în facsimil a lucrării apărute în 1929 la Editura Cugetarea, București. Reforma ortografică impusă de DOOM2 m-a nemulțumit profund, nu înțelegeam logica lui nicio și a lui niciun, îmi ziceam, ce dracu le-a trebuit să mai complice lucrurile, numai că și Panait Istrati scrie la 1929 cu nicio și cu niciun, așa că supărarea mea a fost dezamorsată. E vorba deci de o revenire la o paradigmă anterioară, iar un alt argument ar fi că și în celelalte limbi romanice –niciun, nicio – se scriu într-un cuvânt – aucun, aucune, ningun, ninguna.

     Panait Istrati mergea în contra direcției oficiale, Spovedania unui învins reprezintă din acest punct de vedere  deconstrucția mitului comunist.

Câteva citate:

„Uniunea Sovietică e țara cea mai puțin burgheză din lume, dar care aspiră să fie cât mai mult, după exemplul tuturor națiunilor cari ies lent din viața patriarhală, cum sunt Balcanii noștri. De aceea eu cred că a fost o nenorocire că tentativa cea mai grandioasă de înfăptuire a socialismului a fost făcută tocmai în Rusia. p. 33”

„[…]bună-starea omenirii nu mă interesează decât din momentul când ea încetează să fie criminală și începe să devină morală. p. 105”

„Căci astăzi când știu (și se va vedea) ce-a devenit în mânile nevrednice ale omului comunismul, el nu mai este în ochii mei decât un zădărnicitor de vieți, iar noi nu suntem pentru el decât carne de tun, întocmai ca și pentru capitalism. p. 146”

„Răul ăsta suprem, omagiu adus inepuizabilului egoism omenesc; crima asta de leseumanitate pe care literele universale se vor însărcina într-o zi s-o însemne cu ferul roșu; culmea asta a banditismului și a teroarei și-au găsit expresia desăvârșită în  Uniunea Republicelor Sovietice Socialiste, sub regimul așa zisei „Dictaturi a Proletariatului”. p. 171”

„Nu cred în nicio învățătură. Nu mai vreau să privesc la ce spun oamenii, ci numai la ce fac ei. Nu mai cred în „clase”. Nici în justiția unei „clase”. Nici în vreo altă putere pusă în mânile unei minorități, oricare ar fi ea. p. 225-226”

 Panait Istrati, Spovedania unui învins, Ed. Semne, 2012, nr. pag. 228

Read Full Post »

         Și totuși, cineva trebuie să vorbească despre aceste probleme, învingându-și sentimentul zădărniciei.

         Te întâlnești câteodată cu cărți esențiale și ai  parcă revelația că  nu e totul pierdut, că există oameni, voci, conștiințe cărora le pasă în continuare. Ei scriu cărți, chiar dacă s-au născut în locuri mai puțin fericite, dar poate că tocmai nefericirea le oferă un bun prilej de-a scrie. Te miră existența acestor titluri, sunt o excepție și aproape contrazic logica apatiei generale. Vor trece ani buni, poate decade, și ce va oferi umanității Basarabia, dacă un străin oarecare ar vrea să înțeleagă ceva din partea asta de lume? Cine și-i va mai aminti pe Sangheli, Moțpan, Ciubuc, Braghiș, Tarlev? Probabil, memoria îi va păstra ca pe niște accidente capricioase sau ca pe niște caricaturi nereușite ale istoriei. O poantă, două, un carandaș, un glob de 380°, cel mult.

        L-am citit pe Vitalie Ciobanu mai întâi în Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova și, paradoxal, cartea îmi oferea motive de bucurie, cineva a avut curajul și talentul să vorbească, să deceleze diferitele realități basarabene, să le expună publicului exact așa cum se prezintă, fără a le edulcora în iluzii otrăvitoare. Să-ți conștientizezi înfrângerile, eșecurile, neputințele, metehnele înseamnă să faci primul pas spre refacere, e  un semn de însănătoșire. Frica de diferență însă m-a surprins și mai mult, constați că preocupările, obsesiile culturale ale autorului au rădăcini și mai profunde. Textele din Frica de diferență anticipează Anatomia falimentului. Alte câteva observații- În Anatomia falimentului, autorul mi s-a părut mai sobru, mai detașat, în Frica de diferență, însă, revine de multe ori asupra unor afirmații inițiale, le nuanțează sau chiar renunță în a le mai susține.

       Iată adevărată istorie a Basarabiei post-sovietice, o istorie ce nu se rezumă la o înșiruire cronologică, ci caută explicații, cauze, efecte, psihanalizează, interpretează, stabilește analogii și comparații fertile.

       Vitalie Ciobanu ne oferă o fișă clinică a societății moldovenești, o radiografie sinceră și credibilă, autorul ne  va vorbi despre destinul poetului, despre trădarea intelectualilor și intoleranța maselor, despre insidiosul vers – Eminescu să ne judece, despre spiritul critic (mai exact despre absența acestuia), despre postmodernism ca vârstă culturală și nu ca moft sau artificiu, despre fericirea omului sovietic (fericirea pentru toți, nicidecum pentru fiecare individ luat separat), despre specificul basarabean ( pe care nu-l contestă, diferența intervenind atunci când e vorba de atitudinea față de acesta), despre rolul bisericii.  Oferă și soluții ce vizează relația majoritate/minoritate – O bună conviețuire cu minoritățile alolingve va fi posibilă la noi o dată cu repunerea deplină în drepturi a majorității românești din Basarabia, proces care întârzie să se producă.

       Partea a treia a cărții, Fragmente critice, (primele două sunt Intelectualul și cetatea, Eseuri de tranziție) conține recenzii, cronici literare și implicit o invitație la lectură – Vasile Gârneț, Gabriela Melinescu, H.R Patapievici, Octavian Paler, Matei Călinescu, Andrei Pleșu, Mihai Cimpoi, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Adam Michnik, Mariana Codruț, Alexandru Ecovoiu, Simona Popescu, Dorin Tudoran, Dumitru Radu Popa.

       Cartea lui Vitalie Ciobanu facilitează dialogul cultural între românii aflați pe ambele maluri ale Prutului, să nu ne mai fie frică de diferențe parcă ar vrea să ne spună. Scrisă într-o limbă română impecabilă, ar putea oferi tinerei generații un model de urmat. De ce oare cărțile bune sunt atât de greu de găsit?!

Vitalie Ciobanu, Frica de diferență, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, nr pag. 304.

 

Read Full Post »

Lecturi utile

          Uneori constați că nu stăpânești prea bine limba pe care o vorbești și în care mai scrii câteodată. Faci greșeli din necunoaștere , pentru că vrei sa pari prețios, generate de  false analogii (fie vorba între noi, credeam la un moment dat că flatulență e un substantiv format de la verbul – “a flata”, când i-am verificat sensul, pe de-o parte intram în pământ de rușine, pe de alta eram fericit că nu-l folosisem în nici un context). Lectura unui “îndreptar” lingvistic îți igienizează atât limba vorbită, cât mai ales scrisul. “Capcanele“ limbii române, lucrarea Acad. Alexandru Graur, e salutară în această direcție și-i privește pe toți cei care se raportează la limbă ca la un lucru esențial. Ediția apărută la Humanitas în 2012 are inserate exemple recente din DOOM2, din Dex și din alte lexicoane care arată încă o dată că uzul impune norma. De fapt aceasta mi s-a părut și ideea centrală a lucrării, dar să nu o înțelegem ca pe un îndemn la greșeală. Cartea e scrisă acum mulți ani, a apărut în 1976, dar își păstrează prospețimea ideilor (limba a evoluat, dar mecanismul greșelilor e aproape identic, se înfăptuiesc prin aceleași filtre, deși rolul filtrului ar trebui să fie unul “curativ“) și conține o latură vizionară. Inserțiile de care vorbeam mai sus vin să confirme ideea unei limbi în permanentă adaptare la noile realități. Procentual, mai puțin de jumătate din “greșelile” sesizate (aha, și cuvântul „a sesiza” a fost preluat greșit din franceză, ar fi trebuit să zicem și să scriem –  „a sezisa”, pentru că în franceză –s- ul intervocalic se citește –z-) de Alexandru Graur mai pot fi catalogate astăzi drept greșeli, celelalte se bucură de carapacea protectoare a unor instrumente normative.

       „Capcanele” limbii române e împărțită în capitole ce indică filiera prin care se produce greșeala – Greșeală și corectitudine, Greșeli provocate de cunoașterea superficială a unei limbi străine, Greșeli făcute de oameni culți, Greșeli împrumutate, Greșeli făcute de specialiști, Greșeli de accentuare, Schimbări de sunete, Neologisme stâlcite, Etimologii populare, Cuvinte înțelese greșit din context, Cuvinte confundate cu altele, Termeni pretențioși, Cuvinte compuse, Formații cu prefixe, Formații cu sufixe, Morfologie, Între vocabular și sintaxă, Economie și risipă, Redundanță, Pleonasme, Prepoziții, Ordinea cuvintelor.

     Vom relua aici doar greșelile flagrante și cel mai des întâlnite – În greșeală și corectitudine ni se spune că “lucrativ” nu înseamnă “unde se lucrează”, ci care „aduce mari câștiguri bănești”, în Etimologii populare  – “nupțial” înseamnă “privitor la nuntă”, nu are nici o legătură cu “noaptea”,  apoi să nu se confunde “fastidios” cu “fastuos”, chiar dacă au aceeași rădăcină, primul termen însemnând “plicticos”, “anost”. În același capitol mai găsim câteva “invenții populare” cum ar fi “găselniță”,  “inextricabil”, ”prodigios”. Acestor cuvinte le sunt atribuite alte sensuri decât cele pe care le au în mod firesc (prin tot felul de extensii sonore), cel dintâi, pe lângă sensul de fluture mic, a mai dobândit unul – “soluție de efect”, sens care s-a încetățenit și e recunoscut ca atare în dicționare, cel de-al doilea  are următorul sens – “încurcat, complicat, de neînțeles” – și nu de “care nu poate fi stricat”, “prodigios” înseamnă “ieșit din comun”, “uimitor”, dar nu “productiv”, cum e deseori folosit.

       Mai pot fi aduse numeroase exemple, dar ne vom limita doar la cele mai spectaculoase – “vindicativ” nu înseamnă “care vindecă”, ci “răzbunător “, gelos nu e sinonim cu “invidios (aici simțeam greșeala, dar apelam și eu la ăst termen pentru că e mai moale decât “invidios”, or, cum să spui despre tine însuți că ești invidios, e cam greu, cu toate că am fost locuit de toate simțămintele, cât încape, uneori mă și îngrozesc), “locație” nu e totuna cu “loc”, “a decima” – “a omorî pe fiecare al zecelea”, deci nu în totalitate. În capitolul Cuvinte compuse ne sunt prezentate alte câteva exemple, unul dintre ele chiar amuzant – femininul de la “tenismen, tenisman”  a dat în română “tenismană, tenismenă”, dacă s-ar traduce exact,  ar ieși “bărbată de tenis”. Și în final nu ne puteam lipsi de câteva construcții pleonastice – “panaceu universal” și o “gamă variată de sortimente” – pe care nu le mai comentez, ci  le las la îndemâna cui o vrea.

(Acad. Alexandru Graur, Capcanele limbii Române, Editura Humanitas, 2012, 138 pag.)

P.S. Un fapt divers, Dumitru Graur, gazetar și comentator sportiv, e fiul lui Alexandru Graur.

Read Full Post »

            În lucrarea sa, mai bine zis eseul său,  Două secole de mitologie naţională, Lucian Boia pune în discuţie istoria acestui concept şi realitatea pe care o înglobează sau la care pretinde să se ralieze. Naţiunea privită din mai multe unghiuri de vedere, încercând să i se identifice nişte trăsături general valabile, cu toate că fiecare caz naţional îşi are propria biologie, e într-un anume fel o excepţie.  Naţiunea e un mit, ni se spune, şi ca orice mit poate fi analizat, destructurat, se poate umbla deci la baza socială care l-a generat. Naţiunea e un produs al secolului XIX, apariţia ei a fost „ajutată” de contextul social (începutul marilor utopii) şi  de noile realităţi economice (revoluţia industrială).

        Teritoriul, limba, etnia,  religia sunt atribute şi lianţi ai naţiunii în devenire, dar nu sunt obligatorii, cazul kurzilor cărora le lipseşte teritoriul e arhicunoscut, evreii şi-au întemeiat un stat pe baza religiei şi etniei în care însă factorul lingvistic a fost mai puţin important, abia după înfiinţarea statului a fost uniformizată şi limba. În cazul românilor limba a constituit elemetul unificator, dar factorul lingvistic a fost „anulat” de cel religios în cazul sârbo-croaţilor, primii ortodocşi, ceilalţi catolici, deşi pe la 1820 cădeau de acord că vorbesc aceeaşi limbă. Iar câteodată nici etnia, nici limba nu pot garanta existenţa unui singur stat naţional. Austriecii, şi ei germani, au hotărât altceva, voinţa de a fi pare că dictează raţiunile  grupului social ce se decide asupra unui proiect naţional.

       Abordarea autorului e originală şi nepărtinitoare, ideea de naţiune nu e nici adulată, nici coborâtă în derizoriu, e privită ca o etapă pe drumul lung al omenirii pe care unii au ştiut să o valorifice mai bine şi mai coerent.

       Naţiunea e o mare solidaritate – scrie autorul şi are dreptate, dacă pe timpuri se murea pentru rege, dar oricum într-o mai mică măsură, în ultimii două sute de ani s-a murit masiv şi inutil în numele naţiunii. Dragostea pentru propria naţiune, simplificând lucrurile, e ca iubirea pentru femeie, te poate înălţa şi ferici sau îţi poate provoca gelozii şi obsesii criminale.

      În Europa au existat două modele naţionale pe care celelalte state le-au preluat mai târziu, cel politic – al Franţei, şi cel etnic – al Germaniei. Cel din urmă a fost luat drept model de români. Naţiunea e în acelaşi timp un fel de fantomă (hologramă), e suma unor proiecţii şi reprezentări despre sine, în parte adevărate, în parte false. Am vorbit mai sus de lianţii de care o naţiune are nevoie şi de voinţa de a fi, voinţă care pare să ignore sau mai bine zis să se impună în faţa criteriilor „clasice” (etnie, limbă, religie). Lucian Boia nu exclude posibilitatea că ne-am putea trezi cu o naţiune basarabeană şi cu o alta transnistriană. Din punct de vedere politic şi al voinţei personale dezideratul  se poate materializa.

       În capitolul „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german autorul  reia câteva idei pe care le-a dezbătut/lansat în Tragedia Germaniei. Până pe la 1914 Germania era cel mai puţin antisemită, Rusia şi Franţa o întreceau de departe. Ce s-a întâmplat apoi? Unde s-a produs declicul? Primul război mondial l-a pregătit pe al doilea, dacă Germania ar fi avut colonii, holocaustul nu ar mai fi avut loc. Masacrele pe care le-au efectuat englezii şi francezii (în Algeria, Indochina) la ce capitol sunt înregistrate? Vinovăţia celorlalţi pare mai mică pentru că au fost mai slabi şi obligaţi astfel la mai multă prudentă, dar în intenţii (preluate de cel mai puternic şi din autori engelzi, francezi, americani) aidoma. Hitler a fost în esenţă un produs al întregii epoci, nu doar al nemţilor.

       Memoria e selectivă, cu atât mai mult când e canalizată politic – memoria însemnând şi istorie şi reprezentare asupra istoriei, căci una e istoria reală, să spunem consemnată obiectiv de un supraochi şi alta e istoria fabricată, scrisă pentru a legitima acţiuni, intenţii, declaraţii. Naţiunile şi-au scris istoria abia după ce au ajuns naţiuni. Oare ce-ar zice strămoşii noştri de acum câteva mii de ani, se întreabă autorul, când ni-i adjudecăm/revendicăm cu atîta fervoare? Ei nu-şi doreau să devină nici români, nici ruşi, trăiau în comunităţi restrânse, iar devenirea naţională (la care noi ne raportăm şi pe care  le-o atribuim, pentru că aveam nevoie de ea) era ultima lor preocupare.

(Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, 2011, nr pag. 133)

Read Full Post »

Cecenia

          Dacă în Binevoitoarele descrierea universului caucazian, în detalii, provoca cititorului mirări absconse, în Tchétchénie, An III sursa cunoaşterii acestor realităţi e pe deplin deconspirată. Autorul, Jonathan Littell, a petrecut ceva timp în Caucaz, experienţa sa nu se rezumă doar la cele două săptămâni „trăite” în Cecenia în primăvara lui 2008. O lume la a cărei ebuliţie a fost martor, căreia i-a urmărit tumultul, i-a surprins răbufnirile şi vulnerabilităţile.

         Cartea debutează cu un pasaj argumentativ, ar putea fi o prefaţă fără titlu sau un paratext  în care autorul justifică rescrierea acestui text, după ce textul existase anterior într-o formă închegată. Acest demers al rescrierii textului, deci al unei alte interpretări şi nuanţări, a fost dictat de turnura pe care au luat-o evenimentele în Cecenia, atunci când totul părea că intră în normalitate –  „Le meurtre de la collabolatrice de Memorial Natalia Estemirova, le 15 juillet, ainsi que d’autres assassinats qui l’on suivi de près, ont fortement remis en cause cette perspective. J’ai donc entièrement récrit ce texte afin de prendre ces événements en compte, et je l’ai achevé en octobre 2009. Je le publie ainsi, conscient qu’entre-temps de nouveaux événements l’auront  déjà rendu en partie caduc”.

        Cecenia trăieşte mai multe vieţi, pe de o parte  – „La Tchétchénie, c’est comme 1937,1938 – , pe de alta – „ la reconstruction est massive et réelle”.  Ceea ce oferă Cecenia, la modul general, este iluzia normalităţii.  Cartea pune în discuţie câteva tipuri relaţionale, majoritatea avându-l ca element comun pe Ramzan Kadyrov, Ramzan şi  Societate civilă – „ En Tchétchénie on peut détester Ramzan, on peut rester à la maison et se plaindre de lui entre amis, sans trop de risques; mais malheur à ceux qui s’opposent à lui en public, à ceux qui deviennent ses ennemis”, Ramzan şi Diaspora cecenă,  Ramzan (Groznyi) şi Putin (Moscova). Percepţia autorului asupra lui Kadyrov nu e una directă, nu a mai ajuns să-i ia un interviu, dar îi face portretul moral pe baza percepţiei  localnicilor ceceni şi a  oficialilor ruşi. E o percepţie filtrată, prind deducţie. Asasinarea Annei Politkovskaia şi a Nataliei Estemirova, a unor membri ai organizaţiei Memorial ce militau pentru respectarea drepturilor omului în Caucaz sunt doar câteva din probele imorale, odioase ale acestui regim.

        Jonathan Littell coboară treptat în istoria conflictului ruso-cecen, de fapt o istorie a permanenţei conflictului cecen  în forme pasive şi active. Din paginile cărţii transpare imaginea unui Kadyrov obsedat de ştergerea urmelor războiului, se pare că Parisul zilelor noastre păstrează pe pereţii clădirilor mai multe urme din al Doilea Război Mondial decât capitala Groznyi. Littell identifică resorturile puterii lui Kadyrov – Les cinq piliers (un eufemism),  urmează însă enumerarea – susţinerea lui Putin, teroarea, reconstrucţia, cooptarea vechilor rebeli şi islamul.  Kadyrov se înfăţişează lumii drept un mare împăciuitor, îi iartă pe cei ieşiţi din păduri, care sunt apoi obligaţi să i se alăture.

         Autorul se întreabă de ce regimul lui Putin, care a instaurat o verticală a puterii în Rusia, permite existenţa şi proliferarea unei alte verticale a puterii în Cecenia. Prioritatea Rusiei ar fi nedeclanşarea unui conflict care să degenereze, actuala stare de lucruri o mulţumeşte parţial, deşi sunt suficiente semnale care să-i dea bătăi de cap.  Iertarea combatanţilor „partis pour la forêt” se explică  prin  raţionamentul următor – e mai uşor să găseşti un cecen la birou decât în pădure! Sunt voci care lansează ideea că Rusia s-ar putea trezi cu o armată de 20000 de luptători ceceni, bine înarmaţi şi greu de controlat.  Această iertare in corpore, colectivă s-ar putea întoarce împotiva celui care a gândit-o şi programat-o ca pe o soluţie viabilă. Problema se pune astfel – cât de permisivă, maleabilă  va fi Moscova în schimbul unei aparente linişti în Caucaz.

         Din mărturiile apropiaţilor lui Littell aflăm că cecenii se consideră, ei, învingători, au supravieţuit celor trei războaie şi astăzi sunt mai numeroşi decât în 1989, ruşii au plecat din Cecenia, iar republica a dobândit un caracter monoetnic.  Pe lângă crime, răpiri, torturi ce însoţesc viaţa de zi cu zi a Ceceniei, Littell recunoaşte şi câteva merite ale celui care e supranumit „le plus grand constructeur du monde”, Ramzan Kadyrov – ridicarea nivelului de trai, reconstrucţia palpabilă a Ceceniei, în special Groznyi a cărui parte centrală nu se deosebeşte de un oraş occidental (gazon, lampadare, esplanadă), iertarea rebelilor, deşi se constată şi un fenomen invers – tineri ce pleacă în pădure pentru a se ralia combatanţilor, aducerea în ţară din diasporă a unor ceceni, figuri marcante. Regimul lui Kadyrov mimează democraţia, existenţa unui monument dedicat jurnaliştilor morţi pentru libertatea de expresie nu e decât un vădit act de cinism.

        Poate cea mai convingătoare imagine a oraşului, (am riscat o traducere) – „Tamir ne conducea de-a lungul oraşului, oraş al unei realităţi fantomă suprapunându-se peste o alta, frumosul oraş, complet nou, aşezat pe traseul vechiului oraş ruinat, distrus, devastat, nereuşind să-l anuleze, ca şi cum unul era visul celuilalt.” p.40

      Studiul lui Littell e mai aproape de zona  literaturii decât de cea a eseului politic,  valorifică experienţe individuale şi colective,  asimilează percepţii difuze şi uneori capătă gustul unui jurnal de călătorie.

(Jonathan Littell , Tchétchénie, An III, Gallimard, 2009, 140 pag.)

 

 

P.S. Despre Tchétchénie, An III au scris Vladimir Bulat  – http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-littell-vs-cecenia-45706496.html

                                                                                 Vitalie Sprânceană – http://www.spranceana.com/2011/01/28/ramzan-kadirov-trimisul-nostru-special/

Daca aş şti cum se face chestia aia cu daţi click aici, nu aş mai da linkul în întregime!

Read Full Post »

Gândirea captivă

           Despre Gândirea captivă, titlul cărţii lui Czesław Miłosz, au scris Tamara Cărăuş în Contrafort nr. 5-6, 2009, Vitalie Ciobanu – Contrafort nr. 9-10, 2011, număr în care a fost publicat un amplu interviu luat autorului în 1985. Revista Sud-Est Cultural (nr.4 2011) publică un interviu mai recent, din 2003. Pot să spun că această carte e o lectură obligatorie în primul rând pentru cei care vin din blocul sovietic.  E o lucrare care demistifică mecanismele gândirii staliniste. Mă voi opri asupra unor subiecte ce invită la reflecţie.

–          paralelismul creştinism/comunism (Noua religie)

–          efectul pastilei Murti-Bing

–          ce înseamnă Ketmanul („jocul practicat în apărarea propriilor gânduri şi sentimente”, „constă în realizarea sinelui în pofida a ceva”)

–          cum se manifestă Ketmanul

–          în ce măsură literatura poate anticipa istoria (cazul Witkiewicz)

–          capacitatea de adaptare a intelectualului

–          poziţia intelectualului înainte şi în timpul dictaturilor populare

–          ce ascunde sintagma „bun de tipar”

–          trecerea de la realismul critic la cel socialist, perspectiva literară

–          Biserică vs. Club

–          Poezia (expresie a temperamentului individual ce se frânge din cauza convenţiei sociale) vs. Poezia Noii Credinţe (expresie a convenţiei sociale ce se frânge din cauza temperamentului individual)

–          Comportamentul uman dependent de stimulii externi (este suficientă o bruscă schimbare a condiţiilor şi omenirea revine la starea de sălbăticie primară)

–          Raportarea la stalinism a intelectualilor din Occident şi a celor din America Latină

         Regăsim şi alte idei, cum ar fi de exemplu ideea unei Europe unite, deziderat pe care îl întâlnim şi la Joyce. Iată că Europa unită îşi regăseşte temelia în timpuri mai îndepărtate şi nu e un moft al ultimelor decenii. Istoriile lui Alfa, Beta, Gamma, Delta semnalează tot atâtea tipuri de supravieţuire, de adaptare şi de aliniere la cerinţele Noii Religii.  Istoriile celor patru sunt de-a dreptul cutremurătoare, în interbelic au cochetat mai degrabă cu dreapta naţionalistă, în timpul ocupaţiei sovieto-naziste au avut de suferit enorm, dar au acceptat,  postbelic, convieţuirea cu noua orientare şi au devenit tribuni, le-au plăcut scările, cum se zice pe la noi. Czesław Miłosz se leapădă în 1951, după o scurtă perioadă de coabitare, de gândirea stalinistă, pe care, de-acum încolo, o va demasca.  Lucrarea îşi dezvăluie noi sensuri cu fiecare nouă lectură, poate fi considerată eseu, tratat politic, sociologic, istoriografic, operă literară (un soi de distopie).

           Autorul s-a născut în 1911, avea şapte ani când s-a încheiat Primul Război Mondial, a trăit invazia Poloniei de către trupele germano-sovietice în 1939, a fost martor la înfiinţarea ghetoului din Varşovia şi la distrugerea oraşului în timpul rebeliunii poloneze, a intrat în diplomaţie, dar se desparte de noua orientare, încurajează mişcările sindicale din anii 80, priveşte destrămarea Uniunii Sovietice, iar în 2004, anul morţii scriitorului, Polonia aderă la Uniunea Europeană.

(Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Ed. Humanitas, 2008, pag. 256)

Read Full Post »

Older Posts »