Talex

            În lucrarea sa, mai bine zis eseul său,  Două secole de mitologie naţională, Lucian Boia pune în discuţie istoria acestui concept şi realitatea pe care o înglobează sau la care pretinde să se ralieze. Naţiunea privită din mai multe unghiuri de vedere, încercând să i se identifice nişte trăsături general valabile, cu toate că fiecare caz naţional îşi are propria biologie, e într-un anume fel o excepţie.  Naţiunea e un mit, ni se spune, şi ca orice mit poate fi analizat, destructurat, se poate umbla deci la baza socială care l-a generat. Naţiunea e un produs al secolului XIX, apariţia ei a fost „ajutată” de contextul social (începutul marilor utopii) şi  de noile realităţi economice (revoluţia industrială).

        Teritoriul, limba, etnia,  religia sunt atribute şi lianţi ai naţiunii în devenire, dar nu sunt obligatorii, cazul kurzilor cărora le lipseşte teritoriul e arhicunoscut, evreii şi-au întemeiat un stat pe baza religiei şi etniei în care însă factorul lingvistic a fost mai puţin important, abia după înfiinţarea statului a fost uniformizată şi limba. În cazul românilor limba a constituit elemetul unificator, dar factorul lingvistic a fost „anulat” de cel religios în cazul sârbo-croaţilor, primii ortodocşi, ceilalţi catolici, deşi pe la 1820 cădeau de acord că vorbesc aceeaşi limbă. Iar câteodată nici etnia, nici limba nu pot garanta existenţa unui singur stat naţional. Austriecii, şi ei germani, au hotărât altceva, voinţa de a fi pare că dictează raţiunile  grupului social ce se decide asupra unui proiect naţional.

       Abordarea autorului e originală şi nepărtinitoare, ideea de naţiune nu e nici adulată, nici coborâtă în derizoriu, e privită ca o etapă pe drumul lung al omenirii pe care unii au ştiut să o valorifice mai bine şi mai coerent.

       Naţiunea e o mare solidaritate – scrie autorul şi are dreptate, dacă pe timpuri se murea pentru rege, dar oricum într-o mai mică măsură, în ultimii două sute de ani s-a murit masiv şi inutil în numele naţiunii. Dragostea pentru propria naţiune, simplificând lucrurile, e ca iubirea pentru femeie, te poate înălţa şi ferici sau îţi poate provoca gelozii şi obsesii criminale.

      În Europa au existat două modele naţionale pe care celelalte state le-au preluat mai târziu, cel politic – al Franţei, şi cel etnic – al Germaniei. Cel din urmă a fost luat drept model de români. Naţiunea e în acelaşi timp un fel de fantomă (hologramă), e suma unor proiecţii şi reprezentări despre sine, în parte adevărate, în parte false. Am vorbit mai sus de lianţii de care o naţiune are nevoie şi de voinţa de a fi, voinţă care pare să ignore sau mai bine zis să se impună în faţa criteriilor „clasice” (etnie, limbă, religie). Lucian Boia nu exclude posibilitatea că ne-am putea trezi cu o naţiune basarabeană şi cu o alta transnistriană. Din punct de vedere politic şi al voinţei personale dezideratul  se poate materializa.

       În capitolul „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german autorul  reia câteva idei pe care le-a dezbătut/lansat în Tragedia Germaniei. Până pe la 1914 Germania era cel mai puţin antisemită, Rusia şi Franţa o întreceau de departe. Ce s-a întâmplat apoi? Unde s-a produs declicul? Primul război mondial l-a pregătit pe al doilea, dacă Germania ar fi avut colonii, holocaustul nu ar mai fi avut loc. Masacrele pe care le-au efectuat englezii şi francezii (în Algeria, Indochina) la ce capitol sunt înregistrate? Vinovăţia celorlalţi pare mai mică pentru că au fost mai slabi şi obligaţi astfel la mai multă prudentă, dar în intenţii (preluate de cel mai puternic şi din autori engelzi, francezi, americani) aidoma. Hitler a fost în esenţă un produs al întregii epoci, nu doar al nemţilor.

       Memoria e selectivă, cu atât mai mult când e canalizată politic – memoria însemnând şi istorie şi reprezentare asupra istoriei, căci una e istoria reală, să spunem consemnată obiectiv de un supraochi şi alta e istoria fabricată, scrisă pentru a legitima acţiuni, intenţii, declaraţii. Naţiunile şi-au scris istoria abia după ce au ajuns naţiuni. Oare ce-ar zice strămoşii noştri de acum câteva mii de ani, se întreabă autorul, când ni-i adjudecăm/revendicăm cu atîta fervoare? Ei nu-şi doreau să devină nici români, nici ruşi, trăiau în comunităţi restrânse, iar devenirea naţională (la care noi ne raportăm şi pe care  le-o atribuim, pentru că aveam nevoie de ea) era ultima lor preocupare.

(Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, 2011, nr pag. 133)