Ce este impresionismul? vru să știe Ben.
Mario Vargas Llosa nu mi-a înşelat aşteptările niciodată, l-am citit cu bucurie mai întâi în Elogiu mamei vitrege, apoi în Caietele lui Don Rigoberto, în Mătuşa Julia şi condeierul, Războiul sfârşitului lumii, Lituma în Anzi şi acum în Paradisul de după colţ (e chiar numele unui joc practicat de copii). În paradisul care rămâne întotdeauna după colţ ca o permanentă promisiune hieratică. Romanul lui Llosa mi s-a părut „liniştit”, molcom, păstrând acelaşi ritm al respiraţiei pe tot parcursul celor aproape 400 de pagini. Nu am mai trăit o asemenea experiență de lectură din adolescență – visare, transpunere, fantasmagorie. Iar lectura s-a transformat într-o incursiune în istoria picturii din acea perioadă – Vincent Van Gogh (Olandezul nebun), Camille Pissarro, Edouard Manet și congenerii lor. Să citești și să ai lângă tine un album de pictură.
Romanul urmează două fire narative, primul având-o în poziție centrală pe Flora Tristan (La paria, personaj real din epocă, 1803-1844) şi a doua istorie narativă constituindu-se în jurul lui Paul Gauguin, nepotul Florei Tristan (1848-1903), pictor (post) impresionist. Acțiunea romanului se întinde pe durata unui secol, cele două personaje vor fi martore la marile evenimente ce aveau să pregătească lumea pentru tumultuosul secol XX. Căci tot ce s-a petrecut sau a fost trăit în secolul XIX nu putea să conducă decât către ceea ce s-a întâmplat un secol mai târziu. Revoluții, mișcări anarhiste, utopii sociale (Charles Fourier, fondatorul celebrelor falanstere sau Etienne Cabét cu romanul Călătorie în Icaria) însoțite de un val de emancipare a muncitorilor și a femeilor. Dezideratul Florei Tristan rezidă în a înfăptui o revoluție fără vărsare de sânge, își propune să elibereze muncitorii și femeile de sub jugul exploatatorilor, unindu-i într-o asociație internațională, iar femeia să ajungă egala bărbatului. Dacă Flora Tristan n-ar fi murit la 41 de ani, poate că Marx ar fi rămas un personaj secundar al istoriei, ca în carte.
De cealaltă parte, Gauguin nu pictase nimic până la 30 de ani, nici nu-și pusese problema, și dintr-o dată își descoperă vocația de pictor. Totul se zdruncină, se risipește – căsnicia, serviciul, Gauguin pleacă în Panama, apoi în Tahiti și în cele din urmă în Insulele Marchize. Când mai avea doar câteva clipe de trăit (îl va măcina boala rușinoasă) are certitudinea că s-a înșelat, adevăratul paradis nu e nici în Tahiti, nici în Marchize, ci în Japonia! Atras de exotismul civilizațiilor îndepărtate, Gauguin constată că și acestea au fost pervertite de firea europenilor – infuzii de creștinism și pretinsă moralitate, asimilare forțată. Nimic din ce căuta Koke (astfel îi pronunțau numele localnicii) – antropofagie, androginie, o libertate totală a spiritului și a trupului omenesc – nu e de găsit, doar frumusețea luxuriantă a naturii și cele câteva prietenii fidele.
Llosa scrie istoria citind-o, romanul provoacă imaginația amatorului (iubitorului) de istorie, de artă și de literatură.
A îmi zice
Dacă vezi femei cu gâtul lung
E Modigliani
Dacă vezi floarea-soarelui
și tablouri cu linii învolburate
E Van Gogh
Dacă vezi tahitiene pe plajă
E Gauguin
Dacă vezi balerine
E Degas
Dacă vezi dansatoare de cabaret
E Toulouse-Lautrec
Dacă vezi imagini senzuale în creion
E Egon Schiele
Dacă vezi personaje plutind
E Marc Chagall
Dacă vezi un bărbat cu pălărie, din spate
E René Magritte
Dacă vezi femei cu sprâncenele unite
E Frida Kahlo
Dacă vezi un tren cu aburi în gară sau nuferi pe apă
E Claude Monet
Dacă vezi un chip clar
Dar cu o vestimentație mozaicată
E Gustav Klimt
Dacă vezi tablouri în care predomină roșul aprins
E Matisse
Iar dacă vezi nuduri de femeie
Aruncându-ți o privire arogant-sfidător-senzuală
S-ar putea să fie Manet…
Llosa scrie istoria după ce istoria s-a consumat, iar eu nu mai știu pe care s-o iau ca fiind reală…
(Mario Vargas Llosa, Paradisul de după colț, Ed. Humanitas, 2010, 396 pag.)
Talex 