Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2012

degenerescență

Oare cum trebuie să începi un poem

Sinceritatea e de ajuns?

Sau mai e nevoie de o poțiune magică

De epifenomene

În poemul acela nu se întâmplă niciodată nimic

Orice s-ar întâmpla

Dacă te-ar vedea cineva ar gandi că ești jovial

Frivolitatea e trasătura ta definitorie

Dar tu știi că nu e adevărat

Și atunci citești din Pessoa

Oare cine va scrie acel poem

Reclame

Read Full Post »

Despre îngeri

          Și în sfârșit plouă, ascult Bach și simt așa o liniște sufletească, cred că e timpul potrivit să vorbesc despre îngeri. Am tot amânat lectura la cartea lui Andrei Pleșu, o mai frunzăream periodic, dar ceva inexplicabil, o frică venită de nicăieri, m-a tot împiedicat să o citesc. De fapt, bănuiesc despre ce anume e vorba, frica de a constata că nu faci față lecturii, nenumăratele trimiteri în josul paginii mă duceau cu gândul la un mic tratat enciclopedic. Riști enom scriind despre cartea lui Andrei Pleșu, pentru că nu vei reuși în nici un caz să spui mai multe decât autorul, riști să devii prozaic și anost. De aceea mă voi limita doar la câteva note și observații.

        Să scrii despre îngeri nu e la îndemâna oricui, e un act care presupune cunoaștere, implicare, vocație și credință. E pentru prima dată când cineva îmi vorbește despre îngeri dintr-o perspectivă rațională, departe de aplombul evlaviei bisericești, logic și  argumentat, despre îngeri ca o continuitate firească, aproape obligatorie, a unei ordini universale, despre îngeri ca ființe ale intervalului. Îngerii sunt mesageri, ghizi, intermediari între forța divină și om, sunt modelul nostru ideal, portretul nostru îmbunătățit,  zice autorul, sunt așa cum ar trebui noi să fim. Unii cred că îngerii sunt o metaforă sau o drăgălășenie religioasă la care apelăm mai mult la vârsta surplusului de naivități, dar discuția despre îngeri poate oferi un bun prilej de a mai igieniza intelectul, de a combate mediocritatea, de a scăpa de gândirea dihotomică. Cartea autorului reprezintă o incursiune în istoria angelologiei și o completare/îmbogățire a acesteia, Andrei Pleșu îi citește și îi citează pe sfinții părinți, pe monahi și călugări, comentează textele religioase (filocalii), le reinterpretează, astfel încât a fi credincios nu înseamnă a bate mătănii și a pupa moaște, ci a crede într-o ordine imuabilă. Discuția despre îngeri își lărgește aria, câți îngeri are omul pe parcursul vieții?, doar oamenii au îngeri? Sau și popoarele și celelalte vietăți? Cum arată compoziția ierarhiei cerești? Sunt cumva călugării egoiști pentru că vor să obțină din timpul vieții statutul la care ceilalți oameni pretind abia după moarte?

       A vorbi despre îngeri, să reflectezi la rolul existenței lor, înseamnă să pui în discuție teme universale, să reiei mai toată experiența civilizației umane, să pui esențialul în fața banalităților cotidiene. Cum îți poți iubi dușmanul? Nu așa zice preceptul biblic?! Să-ți aduci de fiecare dată aminte că dușmanul tău are și el un înger, și că acel înger îl iubește necondiționat. E mai ușor să-ți iubești dușmanul știind că un înger îl iubește.

      Ei, atunci când Andrei Pleșu pune în discuție istoria receptării luptei lui Iacob cu îngerul, mi s-a confirmat o presupoziție, am ținut minte toate interpretările simbolice, canonice, dar am uitat-o pe ultima, pe cea mai importantă, la scurt timp după lectură. O dovadă ca funcționăm schematic și programatic.

Îngerii, când sunt în fața tronului divin, cântă Bach, când rămân între ei, cântă Mozart…

 Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, 2003, nr pag. 288

Read Full Post »

Am vorbit ieri cu mama. Tata a mai adus un câine.

Read Full Post »

Tata iubea câinii

Tata iubea câinii

tata iubea câinii atât de mult

iar ei mureau în câțiva ani

nu trăiau 12-13

cât ar trebui

ci mureau de boli

si mai rau

de foame

tata iubea câinii

încât uita să le mai dea mâncare

în fiecare an intra bucuros pe poartă

cu un cățeluș în brațe

și zâmbea vinovat afectat

în cele din urmă fericit

tata iubea câinii atît de mult

încât îi mai fura și de pe la vecini

anul ăsta chiar a cumparat unul

mare eveniment

200 de lei l-a costat

când nu mai e de furat

începi să cumperi

săracii câini

Read Full Post »

Jurnal

       Ieri, la Chișinău, am cunoscut doi scriitori. În carne și oase. Vii și adevărați. Și cu mult suflet.  Ei sunt așa cum mi i-am imaginat. Dovadă că scriitorii buni nu își trădează cărțile. Și nici cărțile bune nu își trădează scriitorii. Dau filmul înapoi și cred că am  folosit greșit mai multe sintagme, de emoție. Ediție copertată în loc de ediție cartonată; cazier juridic în loc de cazier judiciar. M-am întors de la Chișinău cu multe cărți. Cărți de pus în bibliotecă. Și de citit. Și cu o pereche de pantofi noi, cumpărați din Chișinău, pentru că m-am pornit de acasă în teniși. Mi-am uitat pantofii la Galați. A fost o zi frumoasă.

Read Full Post »

         E bine, uneori, să lași ceva timp până să scrii despre o carte, să ți se limpezească ideile, să ți se domolească avântul receptării,  dar nici să treacă prea mult pentru că riști să aluneci pe o altă pantă, adică să rămâi cu o imagine încețoșată a cărții. Să scrii despre o carte înseamnă să-ți fixezi propria bornă după care să te ghidezi ulterior, să o integrezi în propriul tău sistem de valori, să o gândești, să reflectezi asupra subiectului expus, să stabilești ierarhii (subiective), să faci analogii de unde ai putea mai târziu extrage esențe tari, indelebile.

        După ce criterii ne alegem cărțile? Notorietatea autorilor (decesul unui autor), un premiu special, o recomandare de la un prieten, o obligație de lectură (se mai întâmplă), o preferință pentru un anumit gen literar,  titlul cărții,  ar fi răspunsuri rapide și la îndemână. Breviar pentru păstrarea clipelor întrunește chiar mai multe criterii din cele enumerate mai sus, însă pe mine, dincolo de personalitatea impunătoare a lui Alexandru Paleologu, ținuta morală, să nu uităm că e printre puținii intelectuali români care și-a asumat public colaborarea cu Securitatea,  m-a atras titlul, sonoritatea și interferența sensurilor – breviarul ( o lucrare ce conține noțiuni sumare/ carte de rugăciuni), pentru păstrarea (un scop bine definit, vizează în esență durabilitatea, persistența) și clipele (sclipirea, fâlfâitul unor aripi, zvâcnetul, chiar timpul, dacă privim clipele în diacronie,  ca o înlănțuire).

         Cartea prilejuiește discuții între Alexandru Paleologu și mult mai tânărul său interlocutor, Filip-Lucian Iorga, extrapolând am putea afirma că în paginile cărții se întâlnesc plăcerea istorisirii și  disponibilitatea receptării, farmecul avuabil  al senectuții și jovialitatea interogatoare a tinereții. Filip-Lucian Iorga e cel care formulează întrebările, își manifestă curiozitățile culturale și nu numai, iar Alexandru Paleologu, cu o vervă  neobișnuită,  seducătoare, scrutează epoci demult apuse, dar în care se regăsește (sau nu) la un moment dat ca personaj și ne oferă o imagine asupra relațiilor interumane din interbelic, o frescă  din care se întrezăresc ierarhii sociale consolidate și așezate pe un principiu al respectului reciproc,   ne descrie o lume normală ce a intrat apoi într-un declin inconturnabil. Ar trebui să spunem că nu doar reprezentarea vremurilor apuse face deliciul și subiectul  acestei cărți-confesiuni, ci și contemplarea acelei lumi, plasarea ei într-o ipostază comparativă atât cu Evul Mediu (epoca de aur, afirmă autorul), cât și cu societatea actuală. Căci, cum te poți înțelege/percepe mai bine, decât invocând alteritatea și diferența? Alexandru Paleologu ne propune o  spectaculoasă  definiție a confortului – Confortul e o sălbăticie și o mârlănie și a fost inventat de țoapele parvenite; iar forma lui extremă seamănă cu moartea. […] Problema confortului s-a pus abia atunci când  a sărăcit lumea, înainte nu se punea.  Nu numai confortul, ci și alte manifestări umane, eroismul, agoniseala (bogații tranziției au o mentalitate de săraci), iubirea, trădarea sunt privite dintr-o perspectivă mai puțin frecventabilă. Întotdeaun există și un revers al medaliei. Nu putem sări peste episodul în care ne sunt motivate convingerile sale monarhiste, să fii copil și să-i strigi regelui Ferdinand că are urechile lungi, iar regele să-ți zâmbească, să te ia în brațe și să te pupe! Cum să nu devii monarhist?!

       Și cum se putea să nu se vorbească despre cărți? Autorul își dezvăluie preferințele literare (Candide, Don Quijote, Demonii, Idiotul) și observăm că trăiește o puternică pasiune pentru romanul Război și Pace, pe care l-a citit de 14 ori. Amintirile sunt vii, palpabile, reale am putea spune, ne vom întâlni în astă carte cu boieri și domnițe, ne vom plimba prin conace și moșii, vom trece și pe la Capșa, nu se poate altfel, vom asculta muzică adevărată, Mozart, dacă ne e permis; vom deambula pe Calea Victoriei, vom decela tentația legionarismului, vom citi expresii grave, înțelepte – istoria se repetă pentru că nu se citește, vom încerca să înțelegem Despărțirea de Noica și vom vedea cum te poți mântui prin frumos.

       Mai există un personaj în carte, nu e la vedere, stă ascuns după draperiile cuvintelor, dar îi resimțim prezența și farmecul – Femeia. Alexandru Paleologu nu-și escamotează umorile, frivolitățile, iscușeniile, are convingerea că hedonismul rațional și snobismul bine cântărit se pot metamorfoza în virtuți. Că tot veni vorba de femei, trei nume – Jeni Acterian, Martha Bibescu, Alice Voinescu, au ținut câte un jurnal, cred că lumea interbelicului, atât cât este astăzi conoscută, reconstituită, li se datorează într-o bună măsură și lor.

       Nu vom împărtăși aceleași concepții cu autorul de fiecare dată, pentru Alexandru Paleologu postmodernismul e zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura snobilor.  Și vom mai remarca o accentuată predispoziție pentru utilizarea unor cuvinte dintr-un anumit registru, un abuz am impresia – prost, idiot, imbecil, etc. Autorul apelează deseori la cuvântul – a asuma, dar îi conferă un alt sens decât cel cu care sunt obișnuit – asum că… Alte câteva observații legate de limbă sau mai bine zis de convertirea stilului în greșeală flagrantă – „De exemplu, pe vremuri, boierii valahi făcea (ha!) dezacorduri nu din ignoranță, ci tocmai ca să-și sublinieze  apartenența la o clasă: „Ăștia doarme, dom’le, la ora asta”, „Ăștia pierde la afacerea asta”. Nu erau greșeli de limbă, ci o manieră de a vorbi, eleganța de a nu vorbi prea corect.”

(Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, Ed. Humanitas, 2005, 230 pag)

Read Full Post »

          „Iar din Kostas Venetis va rămâne numai povestea, pentru care eşti răspunzător, fie ea adevărată sau născocită.”
 
Printre titlurile care au dominat anul literar românesc 2011 se regăseşte şi romanul lui Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis. E poate cea mai neobişnuită apariţie, sfidătoare şi inteligentă, ironică şi incitantă; garnisită cu picanterii şi delicii literare, ar putea fi supusă atât unei grile de receptare estetice (mai ales), cât şi uneia istorico-sociale (de ce nu?). Sunt mai multe poveşti cu duble sau triple semnificaţii (intenţii), fapt ce face din Viaţa lui Kostas Venetis un roman la care se poate ajunge relativ uşor, fiecare cititor accesând cel puţin una dintre interpretări, astfel încât lectura să devină valabilă.
Acţiunea romanului se profilează pe fundalul incert al mijlocului de secol XIX, glisând apoi spasmodic spre secolul XX (Kostas mărturiseşte de pe patul de moarte – au trecut de atunci treizeci de ani). Kostas Venetis îşi începe aventura existenţială în satul său din împrejurimile Thessalonicului, conştient fiind că a intrat în viaţă oarecum stângaci, cu o moştenire a răului de care nu se poate debarasa (pe care o va numi repetitiv şi angoasant – strâmbătate) şi care îl va urmări întreaga viaţă. Din acest unghi de vedere Kostas e un personaj tragic, un damnat. După o copilărie traumatizantă în care suportă diverse abuzuri fizice şi morale, uneori cu acceptul propriu, oscilând între plăcerea desfrâului şi manifestări bigote, protagonistul ajunge pe pământ românesc (martor la Războiul de Independenţă), unde va cădea în slujba lui beizadea Mihalache, iar din această clipă Kostas e aşezat sub o autoritate anarhistă (un ochi fioros) de neînduplecat şi astfel lucrurile iau o turnură spectaculoasă (şi gravă), pe care doar lectura romanului o poate devoala.
Revenind la orchestraţia textuală, constatăm că autorul apelează la diverse tehnici narative, specifice atât modernităţii (a se vedea jocul intertextual, cu recitiri şi reinterpretări ale preceptelor religioase), cât şi unor formule clasice, cum ar fi recuzarea discursului, atenţionându-ne chiar din preambulul romanului („Strădania mea a fost să traduc cât mai exact, lăsând necorectate atât erorile de stil cele mai grosolane, cât şi repetiţiile cele mai evidente”), sau crearea unui continuu orizont de aşteptare – despre asta am să-ţi povestesc mai târziu. Ni se sugerează printr-un subterfugiu literar o pseudopaternitate asupra textului şi ideea că orice scriitor e în esenţă un traducător al propriei experienţe culturale. Mărturia lui Kostas, încredinţată Nemţoaicei – mai tânărul său partener de viaţă, conţine şi istoriile unor personaje cu care el, Kostas, şi-a intersectat destinul – istoria părintelui Loukas (care vine cu o altă istorie – cea a pustnicului), istoria Kivei, istoria lui Yussuf, povestea lui Manoil, istoria lui Aleppo Aleppi şi alte câteva cuvântări aparţinând altor personaje, dar reluate de Kostas şi aşezate pe hârtie de Nemţoaică (care nu ezită să strecoare şi propria poveste, în ciuda avertismentelor stăpânului („[…] tu s-o pui pe hârtie întocmai, fără să laşi deoparte nimic sau să adaugiceva de la tine”) sau chiar să scrie un alt final („Cu vremea, povestea lui Kostas Venetis se prefăcea tot mai mult într-o poveste inventată de mine”). Asistăm, aşadar, la un lung proces de mistificare şi ficţionalizare („Unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi în închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, […]”), din care va rezulta o istorie de-a dreptul halucinantă, culminând cu momentul în care muribundul Kostas sare din pat şi îşi continuă singur povestea, scriind. Avem, până la urmă, o carte scrisă de autori colectivi!
Dacă i se poate reproşa ceva autorului, lucru aproape imposibil din cauza refuzului paternităţii textului, aceasta ţine de aplicarea aceleiaşi structuri relaţionale între mai multe personaje, un tipic reluat întocmai – aproape cu toţii sunt invertiţi, narcisişti, cu apucături de supraom dostoievskian („[…] mă socoteam mai presus de toţi ceilalţi oameni”), de fiecare dată existând un dominator şi un dominat, un maestru şi un emul. Similarităţi de compoziţie ce pot fi remarcate cu uşurinţă.
Experienţele de care au parte  personajele l-ar putea oripila pe cititor în timpul lecturii, dar ele rămân acceptabile atâta vreme cât se desfăşoară strict în zona ficţiunii literare. Cartea nu poate fi acuzată de imoralitate întrucât principala ei miză e una estetică, iar criteriile de judecată sunt diferite de cele ale codului penal. Kostas Venetis ar putea fi un pretext narativ pentru un autor îndrăgostit de limba în care scrie, iar adevăratul personaj să fie chiar limba română, neaoşă şi mustoasă, scoasă la suprafaţă prin expresii populare, argotice sau prin vocabule arhaice (başoaldă, malahie, palicar, arzoaie, bulumac, purcoi, sâlhui, cimotie, modru, ostreţ, brăcinar, ciopor, pataşcă, ştremeleag, năsărâmbă, gubav, angara, cărpănos, gheşeft, hartan, chişiţă, popreală, rădvan, zamparagiu, lotru). Păstrând proporţiile, am putea afirma că romanul Viaţa lui Kostas Venetis este Lolita lui Octavian Soviany.
Spre sfârşitul romanului cadrul istoric e din ce în ce mai bine conturat, se întrevăd iţele intrigilor politice, comploturi şi asasinate ce vor prefigura evoluţia evenimentelor ulterioare. Viaţa lui Kostas Venetis traduce şi o istorie a cruzimii, o inevitabilă prezenţă a răului în lume, o lume în care peste orice destin cade mângâietor şi sarcastic ghilotina. O lectură din perspectivă istorico-socială, aşa cum anunţam la începutul cronicii, poate genera epifanii, recunoaştem în carte o epocă tumultuoasă, reconstruită cu migală şi cu un incontestabil talent narativ.
Atunci când autorul semnalează în partea introductivă a cărţii caracterul arhivistic al operei sale, nu o face din certitudine, ci mai degrabă cu intenţia de a fi contrazis.
____________
Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas VenetisEditura Cartea Românească, 2011, 416 pag.

Articol publicat în revista Contrafort –  

Read Full Post »

Older Posts »