Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2012

         Oare cum a fost perceput în epocă romanul lui Sorin Titel – Lunga călătorie a prizonierului? Zic astea pentru că mesajul romanului e evident, e unul mai mult decât explicit, chiar dacă textul e îmbrăcat scriitoricește într-o poetică inofensivă. În ultima vreme mi-au picat doar cărți triste, apăsătoare, cărți care m-au plouat și descurajat într-o bună măsură. Dar nu pentru că ar fi slabe, ci pentru că mi-au devoalat o realitate deloc încurajatoare.  Nici Nostalgia lui Cărtărescu nu e mai optimistă, nici Postmodernismul românesc nu mi-a prilejuit prea multe momente de bucurie. Trăim într-o lume fără ieșire, idolatrizăm din naivitate și incultură occidentul (oricum e cea mai bună lume care a fost inventată vreodată), dar citești un Houellebecq și ți se taie elanul. Citind postmodernismul am avut așa o senzație de inutilitate, niște imitatori stângaci suntem, apoi mi-am dat seama că din postmodernism eu aleg doar ce îmi convine (poate că e și principalul său merit, se știe că denunță orice totalitarism) și sunt mai aproape de postmodernismul blând, incipient, cel venit în continuarea modernismului. Nu pot totuși accepta ideea renunțării la sens, la ordine, m-aș simți cam deconcertat într-o astfel de lume.

      Recunoaștem doar ceea ce am mai văzut cândva. Să revin la prizonier- accente de teatru al absurdului, de En attendant Godot, de Kafka, de Viața pe un peron, de distopii în care indivizii își pierd memoria, de hamster pe roată, de acces limitat,  de individ strivit într-o lume amnezică  în care nu mai știi cine e victima și cine e călăul, o lume fără orizont sau mai bine zis doar cu orizonturi naturale ce abia pot fi contemplate parcă pentru a te apăsa mai mult și a-ți sugera cât de mic și neînsemnat ești (mama rodina).

Sorin Titel, Lunga călătorie a prizonierului, Ed. Albatros, Buc., 1991, 86 pag.

Read Full Post »

și stau așa cu gându-n altă parte

nu mă-ntristez deloc cu-atâtea frunze moarte

ce caută o rimă, ridicolă fantoșă parfumată

în timp ce eu vorbesc, mi-au șterpelit o gheată

dar unde-i poezia strigau modernii clasici

vă strecurați în texte și parcă vă șoptiți

ba nu șoptim nimic și mergem în  afară

că poezia e chiar aici în stradă

când vine oboseala trecătoare

mă tot prostesc

c-altfel îi jale mare.

Versuri din astea, penibile, amorfe reluări

Aș putea scrie veșnic, etern, nemuritor

Dar stai poate mai găsesc vreun adjectiv

Adverb sau ce-o mai fi, un detectiv

Rima a venit involuntar …și trebuie să ar

Să ar pământul, glia noastră sfântă

Da-i cam pârloagă și înțelenită

Măi, da ce frumoasă poezie ai compus!

Un opus! Striga în cor multimea

Ți-a ajuns?

Dac-aș găsi un editor mai pășunist

l-aș cuceri cu ale mele versuri pline de candoare

de când mă-nvârt p-aici miroase a sudoare

trecea un tractorist, întâmplător, agale

la vale trecea un tractorist întâmplător

și fum ieșea, mult fum de la motor

iar tu în căutarea unei rime potrivite

ai început să faci un calcul la abac

și-ai ațipit la marigine de drum pe-o parte

iar tractoristul, mare-amator de poezii,

să-ți facă-n ciudă

cu o poetică manevră te-a călcat!

Read Full Post »

Vă plac găinile?

      Toamna aceasta i-a aparținut lui Aureliu Busuioc. Un prozator onest,  printre puținii, de altfel. Despre Singur în fața dragostei am scris cu ceva timp în urmă, iar acum, ca un omagiu, i-am citit Hronicul găinarilor (trist festin literar, veselă apocalipsă) și microromanul (mai degrabă nuvela) – Și a fost noapte…

      Mai întâi de toate aș vrea să spun câte ceva despre modul cum e perceput public omul  Aureliu Busuioc de către niște intelectuali de la țară, din sudul Basarabiei. Nu vom lua afirmațiile lor ca pe adevăruri inamovibile, ci ca pe un soi de reprezentare, percepțiile sunt difuze, disparate, policrome, n-ar trebui să supere pe nimeni. Intelectualii de la țară (recunosc, e o formulare cam stângace și incompletă, întrucât nici la oraș nu te ciocnești prea des de intelectuali), am convingerea că reprezintă o categorie mai specială, mi-au vorbit de atitudinile pline de echivoc ale lui Aureliu Busuioc de până la momentul destrămării URSS- ului, dar chiar și din timpul mișcării de eliberare națională. Aureliu Busuioc ar fi manifestat comoditate, nu s-ar fi implicat major în dezbaterile cu miză politică din anii 90. Nu știu cât o fi de adevărat. Se mai spune că ar fi fost un hedonist convins, dar nu-i deloc un viciu ori un păcat, ci o dovadă de înțelepciune. Timpul pare însă să-i fi dat dreptate scriitorului, căci ce a mai rămas din figurile politice ale primilor ani de independență, multe din ele s-au compromis total, s-au folosit de ocazia istoriei ca de o trambulină.

       Postmodernisul lui Aureliu Busuioc e unul adaptat specificului local, și în cadrul acestei mișcări (stări de spirit) se pot observa câteva viteze, un postmodernism incipient, slab, tandru, altul al continuității și altul al rupturii, al negării. Aureliu Busuioc ne învață cum putem fi postmoderni, fără a resimți angoasele pierderii sensului sau ordinii. Suntem niște GĂINARI. Cam asta e concluzia. Ce-ar fi să renunțăm la istoria patriotardă, protocronistă, să ne dăm jos ochelarii de cal (sau să ne punem unii adecvați) și să fim obiectivi, s-ar putea să fie amuzant, dacă n-ar fi tragic. Scriitorul deconstruiește mitul istoriei noastre, același lucru îl face și Lucian Boia, dar într-un alt limbaj și cu un alt instrumentar, însă semantic tot acolo ne aflăm. Dacă privim atent la istoria ultimilor două sute de ani, căci Aureliu Busuioc o ia în colimator începând cu anul 1812, constatăm că nimic esențial nu s-a schimbat, stăm așezați cumincior tot pe muchia marginii.

      Textele autorului sunt distribuite pe două paliere, unul – al povestirii propriu-zise și al doilea – al comentariilor pe care le aduce autorul din dorința de a clarifica (și încurca) lucrurile. Cititorul devine – răbdătorul, curiosul, inteligentul, iubitul, temerarul, onorabilul, vrednicul, perspicacele, prețiosul, instruitul, eminentul, venerabilul, condescendentul meu cititor. O părere improbabil de optimistă! Tocmai aceste texte intercalate dau valoare textului de ansamblu, pentru că dacă nu ar fi existat, am fi rămas doar cu câteva întâmplări banale. Nu ce vede contează, ci cum le vede. Hronicul Găinarilor, pe lângă povestea, inițial umoristică, apoi sleită în dramatism, își conține propria facere și propria critică, iată dovada postmodernismului.

      Pe de altă parte, (întotdeauna ezit să afirm asta, pentru că eu n-aș fi în stare să scriu nici două pagini comparabile ca valoare cu cele ale autorului), textele lui Aureliu Busuioc vorbesc și despre propriile limite. Ce-ar fi să nu mai scurmăm prin istorie?

Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor, Ed. Prut Internațional, 2006, 200 pag.

Read Full Post »

       Roberto Bolaño a trăit doar 50 de ani. A scris câteva cărți ce-l așază în galeria marilor scriitori sud-americani. Chilianul Roberto Bolaño s-a născut în 1953 și a murit în 2003.  Pentru mine, cea mai bună literatură e cea sud-americană, Llosa, Marquez, Fuentes, Asturias, Sábato, Sepúlveda. Ar trebui să spun și Cortázar și Borges și Adolfo Bioy Casares, însă din acești  scriitori abia de am citit câteva texte. Mi se pare un lucru esențial să scrii câteva rânduri după fiecare lectură, te limpezește, îți decantează percepțiile și apoi te și ajută, e o formă de jurnal și de mărturisire curativă, pentru că receptarea continuă, nu sfârșește odată cu închiderea cărții, îți mai pui întrebări, mai stabilești relații textuale, cauți asemănări și analogii.

      Scriitura lui Roberto Bolaño poartă în sine particularitățile literaturii sud-americane, dar în același timp se și desparte de modernismul ei, glisând spre un postmodernism iminent. Textul mimează o aparentă fragmentare, își asumă și un anumit dozaj de ambiguitate, operează cu imagini vizuale violente, incertitudinile, părțile nevăzute sunt mai tulburătoare decât evidentul. Chile nu a scăpat de dictatură, deși a fost și este una din cele mai democratice și prospere țări sud-americane. Protagonistul Carlos Wieder, de origine germană, își arată adevărata față în timpul regimului lui Pinochet, dacă până atunci vizita cercurile de poezie, scria el însuși texte ce păreau că nu-l reprezintă, pentru că nu-și ducea sinceritatea până la capăt, mai târziu va scrie versuri într-un mod inedit, pe cer, pilotând un avion. Va scrie versete biblice, fraze ambigue, trimițând sugestiv la poetica asasinatelor pe care le-a comis. Își omoară foștii parteneri, le fotografiază trupurile și apoi organizează o expoziție de fotografie, de parcă ar dori să se deconspire sau să-și etaleze adevărata natură. Un astfel de personaj, deși mai uman și mai vizibil în curgerea faptelor, ar fi și Maximilian Aue, protagonistul lui Littell, numai că acesta din urmă are o circumstanță atenuantă – era război. Carlos Wieder e un criminal sadea, frustrat și obsedat. Vinovații pot fi cu greu găsiți, doar în final Carlos își primește pedeapsa. Dar cui îi mai pasă.

      O stea îndepărtată, despre acest roman am vorbit aici, mă încurajează să merg și spre Nocturnă în Chile și spre celelalte volume de povestiri. Câteodată mă gândesc că literatură bună nu poate fi decât tristă.

O stea îndepărtată, Roberto Bolaño, Curtea Veche, 2008, 160 pag.

Read Full Post »

         În ultimele două decenii, odată cu dezintegrarea vechiului regim comunist, tendința de a plasa jurnalul la periferia literaturii și-a micșorat intensitatea. Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, în anul 1996, a reprezentat un adevărat eveniment cultural, Alina Mungiu-Pippidi declara recent, în cadrul unei emisiuni televizate, că Jurnalul lui Mihail Sebastian e una dintre puținele cărți ce pot fi recomandate fără ezitare unui străin avid să înțeleagă România secolului XX. Există, cu siguranță, mai multe asemenea titluri, Editura Humanitas conduce detașat la acest capitol, editând și reeditând cu generozitate o serie de autori care prin scrierile lor (memorii, jurnale, confesiuni) înlătură vălul de pe cele mai întunecate perioade ale istoriei recente sau, pur și simplu, își înregistrează cu acribie ritualul propriei existențe, dintr-un imbold de igienă spirituală.
        Unele voci consacrate (Eugen Simion) vorbesc de ficțiunea jurnalului intim, de genurile biograficului dintr-o perspectivă inedită, estetizantă, contrazicând ideea lovinesciană care nu credita jurnalul intim cu valoare estetică. Oare diaristul e cu adevărat sincer în demersul său? Nu are cumva impresia că (deși singur la masa de scris) e privit de peste umăr de un personaj invizibil, dar care se interpune astuțios între conștiința acestuia și pagina albă, modificând astfel gradul de sinceritate? Când dispar certitudinile, apare literatura.
       Confesiunile unui cafegiu, scrisă de „armenașul” Gheorghe Florescu, reprezintă o apariție atipică în peisajul genului memorialistic. Confesiunile sunt scrise post-factum, pe parcursul a 4 ani, 2003-2007, dar avem câteva indicii că au existat note și însemnări frugale, schițe de buzunar de mai-nainte. Vom pătrunde în culisele istoriei pe uși dosite, pe căi bătătorite doar de potentații zilei de ieri (și de azi) și vom fi martori firești la denaturarea vieții politice, culturale, economice a unei țări obligate să-și mutileze conștiința. Gheorghe Florescu scrie o istorie neoficială, deloc scorțoasă, en détail, bine documentată, trăită pe propria piele (cei trei ani de pușcărie), dar impregnată cu substanța autenticității și a datoriei morale. Biografia autorului e pe măsura cărții pe care o scrie, ieșită din comun: se naște în 1944, în timpul bombardamentelor anglo-americane, își vede tatăl arestat și condamnat pentru colaboraționism, devine băiat de prăvălie, termină liceul, dar nu-și mai continuă studiile, face armata, intră în comerțul de stat, preia apoi magazinul de cafea și dulciuri al vestitului Avedis Carabelian, scapă ca prin miracol din cutremurul din ’77, închizând prăvălia cu 15 minute mai devreme. Luptă în anii ’80 pentru aprovizionarea magazinului său, tot mai dificilă și mai riscantă, e arestat în ’85 și condamnat la 11 ani de recluziune, dar va fi eliberat după trei ani în urma marelui decret de grațiere. Trăiește revoluția și-i anticipează imediat destinul (convertirea comuniștilor la democrație), în ’90 suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia va învăța să scrie cu mâna stângă. Și scrie o carte.
        Inevitabil, ajungem la uzitata analogie – o radiografie a societății, căci așa ni se înfățișează confesiunile cafegiului, extrem de generoase cu indiscrețiile cititorului. În statul român socialist multilateral dezvoltat își fac loc mai multe lumi, ale căror trasee se intersectează nefast de cele mai multe ori; pe de o parte e marea masă de muncitori, de țărani, de oameni simpli, de intelectuali căzuți în dizgrație, de condamnați, iar pe de alta stau bine înțepenite aparatul administrativ și serviciile sale, securitatea, miliția, DIE, membrii de frunte ai PCR cu toată suita lor nomenclaturistă. Iar autorul pică undeva la mijloc, în postura unui intermediar, și-i surprinde clivajele, angoasele, convulsiile și confruntările, intrigile și delațiunile. Se află mereu în siajul evenimentelor.
       Gheorghe Florescu atinge în confesiunile sale cele mai sensibile subiecte – demolarea Bucureștiului, abuzurile și cinismul securității (deasupra noastră e doar cerulcine mișcă nu mai mișcă), interzicerea avorturilor, criza alimentelor (cozile uriașe), cazurile Pacepa și Ștefănescu, spațiul concentraționar, marea contrabandă, își face de multe ori mea culpa, nu se sustrage vinii colective și manifestă înțelegere și toleranță față de cei ce au greșit mai mult sau mai puțin voit, marii vinovați nu vor fi pedepsiți niciodată. Nu putem omite fragmentele cu accente distopice și absurde – moartea lui Stalin, înscăunarea Marelui Cârmaci. Autorul deconspiră mecanismele de intimidare, de hărțuire ale Securității, inechitatea socială (nici vorbă de mult invocata egalitate), anumite segmente ale populației fiind tratate preferențial.
        Magazinul de cafea al lui Gheorghe Florescu devine în anii de restriște o nouă Capșa, un refugiu al culturii și al bunului-simț, al umorului izbăvitor (cu fiecare nou decret creștea numărul bancurilor) și al dezinvolturii, al libertății spiritului și al nădejdii imaculate. Se întâlnesc aici cele mai sonore nume ale protipendadei bucureștene – Nichita Stănescu, Marin Preda, Florin Piersic, Alexandru Rosetti, Romulus Vulpescu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Harry Brauner, Gabi Mihăilescu, Emil Botta, Ion Băieșu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Mișu Fotino, Victor Rebengiuc, Nicolae Dinică, Ștefan Tapalagă, Florian Potra, Stefan Aug. Doinaș, Ion Popescu-Gopo etc. Crochiuri umane prezentate dintr-un alt unghi, firesc și îngăduitor, ce pot aduce anumite clarificări și asupra personalităților vizate. E pusă în discuție relația scriitor-regim. Gheorghe Florescu are chiar motive de mândrie – „[…] licorile rare și cafeaua Avedis au avut un rol deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române.”
       Și, dacă tot suntem la capitolul confesiuni, propun spre lectură un fragment din jurnalul cărtărescian, Zen, un jurnal la jurnal – „Citesc o carte care consună cumva cu străvechiul meu depozit de amintiri, căci reface o lume care – chiar dacă am fost un marginal și-un neinițiat al ei – îmi e familiară: lumea oarbă, imanentă, fără orizont în care trăiau ai mei, în care-am trăit și eu pân-am descoperit cărțile, lumea în sensul de „lume, lume, lume” și de „lume, soro lume”. E neașteptata confesiune a unui om de 65 de ani care își scrie prima carte cu memoria monstruoasă a lui Joyce și cu amoralismul ușor amuzat al unui „juvete” care se descurcă.Confesiunile unui cafegiu, a tatălui lui Vali. Suflul inițial, genealogiile încurcate în care brusc apare câte-un detaliu greu credibil în poezia sa – autorul se naște-ntr-o biserică, în timpul bombardamentelor, cutare e botezat în lapte, personaje celebre se amestecă-n istoria neamului, ca-n Ragtime sau Pynchon – , te sperie: dom-le, nu cumva suntem în fața unei capodopere căzute din cer, în afara lumii și istoriei literare? Alta nici nu se află la noi cu, poate, excepția amintirilor Aniței Nandriș. Din câte îmi dau seama, aflat pe la pagina 60, lucrurile se mai potolesc, dar urmează totuși încă 400 și ceva de pagini. O carte care te aduce cu picioarele pe pământ, te face să vezi diferența între viața care se risipește-n bibliotecă și viața care se viețuiește. Și e așa de ciudat – și plăcut – că omul ăsta a ieșit la lumină din vecinătatea noastră, dinspre Teo și Vali, prietenii noștri apropiați. De mult timp n-am mai citit o carte cu așa o pasiune (pe care-n ultimul timp nu mi-o mai trezește în nici un fel ficțiunea).”
       Din această incursiune, miraculoasă, în vintrele istoriei iese la iveală o confesiune memorabilă, zguduitoare, care ne dă speranța că, totuși, trăim astăzi într-o lume mai bună. În Confesiunile unui cafegiu, Gheorghe Florescu devine un scriitor de conștiință și îmbogățește, retroactiv, sertarul literaturii române. Și pentru a încheia într-un ton optimist și degajat, am putea spune că mulți cititori, încă necafegii, s-ar putea converti la această „licoare magică”.
_______________
Gheorghe FlorescuConfesiunile unui cafegiuEditura Humanitas, 2008

Articol publicat în revista Contrafort,

Read Full Post »

Zece romane

Ian McEwan – Grădina de ciment

Milan Kundera – Lentoarea

Thomas Pynchon – Strigarea lotului 49

Italo Calvino – Orașele invizibile

Kurt Vonnegut – Abatorul cinci

Saul Bellow – Ravelstein

J.M. Coetzee – Dezonoare

Herta Muller- Leagănul respirației

Peter Esterhazy – O femeie

Michel Houellebecq – Platforma

Zece romane obligatorii pentru masteranzii Litere Brașov, an I, sem. I

Read Full Post »

Jurnal scurt

         Mama citește mult, cam toate titlurile care apar la mine pe blog și altele pe lângă. E foarte mulțumită, în sfârșit citește cu folos. Așa crede. Citește acum Viață și destin în original, i-am dus mica trilogie, pentru că tot insistă de ceva vreme că vrea să-l încerce pe Cărtărescu. Am încercat să văd cum funcționează bestseller.md și funcționează, până am ajuns acasă mama a și citit Oameni din Chișinău, Dialoguri pariziene, Cartea viselor, pe Komartin nu l-a gustat. Elefantul vine cu noutăți, se pot plasa comenzi și în străinătate, taxa e de 60 de Ron, se merită dacă prinzi o reducere de 30 la sută. Între timp am citit O stea îndepărtată, am făcut cunoștință pe această cale  cu Bolaño, Găinarii și Noaptea lui Busuioc, Mendebilul și Gemenii, am întrerupt lectura la Nostalgia și m-am apucat de Ploile Amare, e bună, pare o carte fără autor, autorul nu se vede deloc, e invizibil.

        La trecerea vămii pe lângă taxa ecologică vom mai plăti și vinieta, eu credeam că una o va înlocui pe cealaltă, când colo tre’ să le plătim pe ambele. Lehamite. Lupu bate câmpii din nou. Ăsta parcă-i picat de pe lună tot cu consecvența lui. Atât.

Read Full Post »

Older Posts »