Oare cum a fost perceput în epocă romanul lui Sorin Titel – Lunga călătorie a prizonierului? Zic astea pentru că mesajul romanului e evident, e unul mai mult decât explicit, chiar dacă textul e îmbrăcat scriitoricește într-o poetică inofensivă. În ultima vreme mi-au picat doar cărți triste, apăsătoare, cărți care m-au plouat și descurajat într-o bună măsură. Dar nu pentru că ar fi slabe, ci pentru că mi-au devoalat o realitate deloc încurajatoare. Nici Nostalgia lui Cărtărescu nu e mai optimistă, nici Postmodernismul românesc nu mi-a prilejuit prea multe momente de bucurie. Trăim într-o lume fără ieșire, idolatrizăm din naivitate și incultură occidentul (oricum e cea mai bună lume care a fost inventată vreodată), dar citești un Houellebecq și ți se taie elanul. Citind postmodernismul am avut așa o senzație de inutilitate, niște imitatori stângaci suntem, apoi mi-am dat seama că din postmodernism eu aleg doar ce îmi convine (poate că e și principalul său merit, se știe că denunță orice totalitarism) și sunt mai aproape de postmodernismul blând, incipient, cel venit în continuarea modernismului. Nu pot totuși accepta ideea renunțării la sens, la ordine, m-aș simți cam deconcertat într-o astfel de lume.
Recunoaștem doar ceea ce am mai văzut cândva. Să revin la prizonier- accente de teatru al absurdului, de En attendant Godot, de Kafka, de Viața pe un peron, de distopii în care indivizii își pierd memoria, de hamster pe roată, de acces limitat, de individ strivit într-o lume amnezică în care nu mai știi cine e victima și cine e călăul, o lume fără orizont sau mai bine zis doar cu orizonturi naturale ce abia pot fi contemplate parcă pentru a te apăsa mai mult și a-ți sugera cât de mic și neînsemnat ești (mama rodina).
Sorin Titel, Lunga călătorie a prizonierului, Ed. Albatros, Buc., 1991, 86 pag.
Talex 