Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2012

Jurnal

       O să mă întorc la Marii Clasici, abia aștept să recitesc Madame Bovary (am câteva întrebări la care va trebui să răspund, Nabokov le-a formulat, voi vedea ce fel de cititor sunt) și apoi Orgia perpetuă. Nu mai țin minte mare lucru din romanul lui Flaubert, l-am citit prin clasa a opta, pare-mi-se, eroina s-a iubit cu mai mulți bărbați și  în cele din urmă s-a sinucis, iar Charles a găsit un jurnal sau niște însemnări care scoteau la iveală destinul soției sale. Ce înseamnă să fii bovaric? Să fii nesătul. Vanitos? Sau ar trebui să mă exprim mai politicos, să dai dovadă de insațietate, de o nestăvilită lăcomie a simțurilor. Nu cred că voi mai scrie pe blog despre cărți. Înainte, când scriam câte ceva despre vreo carte, aveam senzația că umplu un gol, că îmi satisfac o necesitate lăuntrică, acum trăiesc un sentiment contrariu, cu orice cuvânt scris mă subțiez, devin mai dezrădăcinat, mai fals și mai artificial. Nu vreau să mai înghesui lumea cu inepțiile mele. Din Tolstoi am citit doar Anna Karenina, Învierea și Moartea lui Ivan Ilici. Mama are acasă, în sat, opera completă a scriitorului rus, dar nu pot citi în rusă, în ce privește limbile străine sunt un retardat. Azi, când toată lumea știe două, trei limbi străine, când ne bucurăm de atâta deschidere, când vorbim de o societate multiculturală, de interferențe culturale, de dialog cultural, eu mă bâțâi doar pe românește. Întotdeauna mi-a fost rușine că interlocutorul va râde de greșelile mele și, din lașitate, am preferat tăcerea (incultura).  Neagu Djuvara a citit Război și Pace de vreo 16 ori, dacă nu mă înșel. Câteodată, mi se pare că literatura care s-a scris după anii 50 în Occident și cea de după anii 80  în România vorbesc despre neputință, despre epuizarea posibilităților de manifestare literară. E o literatură tristă, în esență. Fără genuri, fără specii clare. Nimic grandios, nimic monumental, nimic memorabil. Oare? Și dacă postmodernismul nici nu există? Cât de clar vin din urmă celelalte epoci literare, poate e nevoie de timp. Și postmodernismul s-ar putea clasiciza, dacă va mai urma ceva după el, dacă nu cumva trăim, fără să ne dăm seama, sfârșitul istoriei, ieșirea din istorie. Dar nu despre asta vroiam să scriu. Există cărți care te țintuiesc, te priponesc cumva și stai așa inert și ineficace într-o stare de prostrație cvasigenerală. Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa e o astfel de carte. Nu am reușit să citesc mai mult de 40 de pagini pe zi. Nu e o carte grea, ci o carte dureroasă și extrem de sinceră. Un autor care își consemnează maniacal existența culturală, își scaldă în  iluzia reflecției umorile și frivolitățile, angoasele, înfrângerile și victoriile personale. L-am descoperit pe Philip Roth, Animal pe moarte. Cam crudă și cam cinică, ușor erotică pe alocuri, adică reușeste să-ți încălzească privirea. Nu mi-a displăcut. Un autor care poate fi citit. Cică Pastorala Americană ar fi cea mai bună. Poate mă întâlnesc și cu Updike. Cine știe? Pentru mine literatura e de două feluri, dincolo de genuri, mișcări și tendințe. Una axată pe realitatea exterioară, socială și descriptivă, epică, fabul(oasă) și alta concentrată, focalizată pe realitatea interioară, literatura despre sine, cea care se preocupă de propria facere, mult mai orgolioasă și autoritară. Autoritarism care rămâne, însă, în cămașa textului, nefiind în stare să o străpungă. Frate-meu a citit Postmodernismul românesc în trei zile, mie mi-a luat o săptămână,  mi-a zis că poate fi citit ca un roman și că fracturismul lui Crudu e un mare bluf. Acum și mama vrea să o citească, vrea să vadă – Ce e cu postmodernismul ăsta al vostru?

Reclame

Read Full Post »

Vin ploile

Alexandru Vlad, Ploile amare       Cu Ploile amare lucrurile au stat un pic altfel, mărturisesc că nu am ştiut de Alexandru Vlad până anul acesta (oare tinereţea poate fi o scuză credibilă?), decizia Uniunii Scriitorilor de a-i acorda Premiul pentru Proză pe anul 2011 mi s-a părut atunci inopinată, dar nici nu citisem cartea ca să fi putut contraargumenta, am rămas surprins şi îmi ziceam că, uite, din cele două romane pe care le consideram cu prima şansă a ieşit câştigător un al treilea. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi Matei Brunul se detaşau, cel puţin la nivelul percepţiei publice, ca favorite certe, două romane cu o mai mare vizibilitate şi cu o mai bună intrare pe piaţa cărţii şi, implicit, în viaţa literară. În timp ce Ploile amare, apărută la Editura Charmides (Bistriţa), mai puţin cunoscută, nu prea a ajuns prin oraşele provinciei, chiar şi în Bucureşti se găseşte în continuare cu dificultate. Ceea ce s-ar arăta la prima vedere drept un handicap se poate transforma treptat într-un avantaj, o carte inaccesibilă e o carte dorită, jinduită, se înconjoară de un halou mitologizant. Însă, să recunoaştem, aceştia sunt factori externi ce nu pot modifica într-un anume sens valoarea intrinsecă a textului. Oricum am da-o, topurile de lectură, clasamentele juriilor de specialitate îşi au şi ele propria rânduială, nu le putem neglija, fixează nişte borne necesare.
      Raportarea Ploilor amare la celelalte două cărţi ale anului 2011 e cumva ine­vitabilă, pentru că încerci să pricepi decizia celui mai avizat juriu, şi o faci prin eliminare, în romanul Martei Petreu se întrezăresc niscaiva elemente biografice, cartea lui Lucian Dan Teodorovici e bine „lucrată”, cu o construcţie solidă, dar parcă prea evidentă (nu-i neapărat un „păcat” sau ceva de imputat, romanul a şi fost recent recompensat cu generosul Premiu Augustin Frăţilă), în Ploile amare, în schimb, aproape că lipseşte autorul, acesta se ascunde discret în spatele personajelor, devine invizibil. Particularitatea pe care o identifică Tudorel Urian ca fiind o marcă definitorie a cărţii – formidabila adecvare a stilului la conţinut – e poate cea mai elocventă în acest caz.
     Ar trebui să începem prin a spune că Ploile amare e o carte scrisă impecabil, nimic din inerţia sau orgoliul celui care ţine neapărat să demonstreze ceva, textul literar se apără de fiecare dată singur, adaptându-şi limbajul la realităţile pe care le consumă. Ca scriitură, romanul e unul tradiţionalist, nu s-a lăsat prins în mreaja cutumei postmoderniste, dar nici nu şi-a propus să o sfideze. Firescul exprimărilor, respiraţia molcomă a frazelor, descrierile poetice, observaţiile ironice şi uneori caustice îl situează pe autor mai aproape de experienţa literară şaizecistă, alături de prozatorii consacraţi.
     Acţiunea romanului se desfăşoară într-un sat izolat din Transilvania, judeţul Cluj, la aproape douăzeci de ani după colectivizare, sat asupra căruia cade pedeapsa diluviului apocaliptic, luni întregi de precipitaţii mai mult sau mai puţin susţinute, în care locuitorii nu mai ştiu dacă apele cresc sau se retrag, până şi cocoşii cântau a ploaie. Un loc al dezagregării, al dispariţiei iminente, ce pare o colonie de leproşi. Chiar şi cimitirul o ia la vale ca în Fiica norocului de Isabel Allende, dezgropându-şi morţii, aplatizând movilele, de parcă şi cei trecuţi dincolo s-ar face vinovaţi de un mare păcat. Alimentarea cu energie electrică e întreruptă, inundaţiile izolează aşezarea rurală şi, în consecinţă, e blocată aprovizionarea. Şcoala, biserica îşi suspendă activitatea, comunitatea subzistă din rezerve, din furat şi din contrabandă, ştirile (Kat va improviza un aparat radio) nu vorbesc despre dezastrul lor, ci despre dezastrele petrecute în alte ţări. O imagine recognoscibilă! Asistăm neputincioşi la drama unei comunităţi trecute prin colectivizare forţată şi supuse unor experienţe economico-sociale pernicioase. Ploile abrogă ordinea firească a lucrurilor, se petrec evenimente stranii, ilogice şi totuşi sătenii încearcă să se adapteze – Ploile acestea nesfârşite sunt ca o boală cronică cu care omul ajunge să convieţuiască. De la atâtea ploi parcă şi paginile cărţii devin jilave şi poartă în ele miros de igrasie.
      Textul lui Alexandru Vlad întruneşte criteriile unei parabole politice, reconstituie la scară redusă realitatea care a invadat o ţară întreagă. Un preşedinte/primar, Alexandru, încercând inutil ridicarea unui dig din postura de lider al comunităţii, mai mult ca o diversiune, conştient fiind de nereuşită, doctorul Dănilă, rememorându-şi etapele esenţiale ale vieţii şi întrebându-se unde n-a mers, unde a ratat, felcerul Kat – un personaj atipic în pei­sajul ruralităţii (raţiunea nealterată), brigadierul Brodea, fost preot şi fost deţinut, având în grijă galinaceele devenite între timp carnivore, autorul unor confesiuni ce par a fi adresate profesorului Pompiliu, ajuns în sat prin repartizare obligatorie şi trăind o poveste amoroasă cu soţia preşedintelui, Marta, şi singurul „evadat” din strânsoarea apelor. Unele personaje dobândesc o statură compoziţională specifică literaturii sud-americane. Kat, un tip subţire, am putea zice că era atât de slab încât părea mereu privit din profil, Îngeraşul, un fel de Sfântuleţ al contrabandei, Anca, un personaj fabulos ce-i va bântui şi-n viaţă, şi-n moarte pe localnici, până când îi va fi descoperit scheletul alături de cel al activistului, dedesubtul obeliscului.
     Ploile amare dezvoltă protuberanţe de roman gotic, închis, întunecat şi doar finalul e întrucâtva aducător de speranţă. Viaţa îşi reia firul de la capăt odată ce satul a fost supus unei exorcizări colective. Meritul incontestabil al lui Alexandru Vlad constă în sobrietatea caldă şi înţelegătoare faţă de propriile personaje, pe care nu le urăşte, le lasă să vorbească şi le cercetează fără a manifesta preferinţe, e chiar dificil să identificăm personajul central. Poate fi Brodea, Pompiliu, Alexandru sau Anca, pentru că ea generează intriga şi conflictul.
Perioada comunistă constituie un teren fertil pentru scriitorii români de azi, obsesia trecutului îi urmăreşte necontenit şi ne face să ne punem următoarea întrebare – când va apărea un roman al rupturii, al despărţirii şi al eliberării de greaua moştenire? ApariţiaPloilor amare, ca şi a celorlalte două romane invocate aici, demonstrează că scriitorii români (conştiinţa românească) încă nu şi-au încheiat socotelile cu vechiul regim.
 
 Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, 2011, 446 pag.
 
 Articol publicat în revista Contrafort, 

Read Full Post »

Jurnal

Am nevoie de aceste rânduri. De fiecare care dată când vin alegerile, chiar dacă zic să nu mă implic în nici un fel, mă simt afectat.  Eram curios câți cetățeni români vor fi acum în listele electorale. 14, 15 milioane, cât strigau, urlau antenele, de-ți părea că n-a mai rămas nimeni în România. Nu domnule, nu, uite că BEC-ul anunță 18,2 milioane. Ce să înțeleg? Din vară și până acum populația României a crescut cu 3 milioane! Ponta și Antonescu îmi repugnă. Nici pe Băsescu nu-l iubesc. Ponta nu ajunge nici la genunchiul lui Boc. Vor câștiga probabil cu un scor mai mult decât confortabil, între 55% și 60%.

Aflu că la Chișinău a avut loc  o nu știu ce conferință pe o nu știu ce temă legată de românism. Au participat Valeriu Matei, proaspătul încoronat, Constantin Tănase, prețiosul T. Cojocariu care scrie un text (fofolocit ca de fiecare dată, în Timpul), pe site-ul Timpului apare un spot electoral pro USL, dar în același timp  anti ARD. Când își călcau brăcinarii pe la Cotroceni și nu știau care să-i pupe primul mâna președintelui, Băsescu era bun, tataia Băsescu. Acu’, că se schimbă puterea pe Dâmbovița, tre’ să treacă la altă țâță. Lapte să fie, culoarea vacii nu contează.

M-am convins că sunt tabere și bisericuțe peste tot. Câteodată rămâi perplex când vezi unul pe care îl considerai „de-al nostru” că-i mai agresiv și mai avid decât rivalii consacrați. Apare și Igor Ursenco pe Voxpublika, făcând jocul USL-ului, vizibil și fără perdea, aproape că recunoaște – USL-ul nu m-a mandatat. Cu o optică unilaterală, apropie PPE-ul de Putin, cu o retorică antieuropeană, a se vedea așa-zisele imixtiuni  în treburile interne, dumnealui omițând faptul că România e în același timp membru UE, ceea ce presupune obligații. Stela Popa rămâne pe poziții, e consecventă, observă firea filistină a basarabeanului. Orice ar fi, Alianța e de preferat oricărui regim comunist. Au plecat cică șapte consilieri PCRM de la Cahul în frunte cu președintele Avram Micinschi, știu că deține cetățenia română și are o casă în Galați, e profesor de română. Niciodată nu a contestat numele adevărat al limbii. Măcar atât.

Read Full Post »

The Eye

ochiul-3175         După Nabokov ar ieși că sunt idiot. Am citit Ochiul și nu m-am prins. Un basarabean nu ar spune niciodată – nu m-am prins. El ar spune – nu mi-am dat seama. Să reiau. Nu mi-am dat seama că naratorul e chiar Smurov sau că Smurov e chiar naratorul. Aveam nevoie de o asemenea lectură, pentru că socialul e poziționat mult în spate, aproape nu contează că în Rusia se purta un război civil, că rușii albi, aristocrati, împânziseră Europa Occidentală. Contează construcția textului, contează segmentarea și dilatarea temporală. O secvență, un gest, o schiță care în mod normal durează o fărâmă de secundă. Mai bine nu aș spune – durează, ci se stinge. Devine dintr-o dată încăpătoare, voluminoasă, observându-și în detaliu orice (in)flexiune. Literatura își orientează privirea către propria zămislire. Nabokov zice că  se bucură cu adevărat de textul Ochiului doar cel care înțelege de la început relația Smurov- narator. Eu mi-am dat seama mai spre sfîrșit, dar pot confirma că bucuria nu mi-a fost diminuată. Am revenit apoi asupra textului, am căutat indicii în primele pagini, dar tot nu le-am găsit. Deci sunt idiot.

p.s Mi se pare ca Nabokov exprimă o concepție textualistă asupra literaturii. Lumea textului e mai importantă decât lumea însăși, o subminează pe cea exterioară.

Vladimir Nabokov, Ochiul, Ed. Polirom, 2008,  160 pag.

Read Full Post »

Jurnal

        Am privit Melancholia  lui Lars von Trier. Într-un moment nepotrivit. M-am săturat de comunism, de nazism,  de orice formă de totalitarism, de obsedantul deceniu, de românism declamatoriu. Ce cautau pe 1 decembrie steagurile verzi la Chișinău? Cu Noua Dreaptă nu vom face unirea niciodată. Caut o altfel de literatură. Literatura nu poate funcționa în afara experiențelor umane traumatizante? O literatură fidelă sieși. Fără implicații majore sociale și istorice. Dar atunci devine un artificiu, îi lipsește zvâcnetul sângelui. Lars von Trier nu e normal și o spun cu toată responsabilitatea, până unde poți împinge jocul actoricesc? Până la desfigurare. Subiectul filmului e unul banal în fond, banal prin imposibilitatea realizării lui imediate – sfârșitul lumii. Dar imaginile emoționante- cei trei stând sub scheletul unui rug (peștera miraculoasă). Atât de fragilă e întreaga noastră viață, atât de multe convenții ne subjugă. Convenția a invadat viața și atunci doar moartea o mai poate elibera. Melancholia e un film traumatizant, deși recunosc că m-a enervat și scos din sărite pe alocuri, nu pot să nu observ  că e un film excelent. Absurdul pare absurd doar pentru că ni se înfățișează pe neașteptate, atunci când nu suntem în stare să-l adaptăm conținutului nostru interior. Absurdul nu-i niciodată absurd.

      Iar apoi am privit Un homme et Une femme. Cu Jean-Louis Xavier Trintignant și Anouk Aimée.  Un film de Cannes  de acu’ multă vreme. Și un film de Oscar. O frumoasă poveste de dragoste. M-a emoționat ideea filmului. Ambele personaje au avut parteneri de viață cum rar i se întâmplă omului și iată că mai poți găsi iubirea și a doua oară. Chiar dacă vorba cântecelului – iubirea nu ne lasă. Actriţa – o femeie extrem de frumoasă, cu privirea puțin migdalată. O femeie care pare mai frumoasă atunci când e văzută din profil. Câteodată mă încâlcesc în propriile mele percepții și reprezentări. Un film nu e vechi și demodat niciodată. În 1920 sau 1940 sau 1960 filmul își trăia propria actualitate, propria modernitate.

Read Full Post »

spovedania-unui-invins_1_produs         Ce credeam eu despre Panait Istrati? E atât de ciudat să îți faci o părere despre un autor din care nu ai citit nimic, nici măcar Kira Kiralina. Îmi conturasem deci o opinie fără să mă fi întâlnit efectiv cu opera autorului. Mi-l imaginam pe Panait Istrati un fel de Creangă modern sau întârziat. În Brăila, orașul său natal, vei găsi o stradă importantă cu numele scriitorului și numeroase localuri ce-i poartă numele. Spovedania unui învins mi-a dezvăluit însă o personalitate a contrariilor, bolșevic înflăcărat în timpul revoluției de la 1917, după o calătorie prin întreaga URSS, inclusiv RASSM, Caucaz, Crimeea, Volga, Kazan și alte orașe și localități pe care nu am chef să le mai înșir pe aici, se dumirește cum stau treburile cu noua lume construită pe minciună, teroare, vulnerabilitate. Panait Istrati surprinde decalajul dintre discursul oficial, destinat  Occidentului, și realitatea copleșitoare din teren. Anticapitalist convins, constată că există regimuri mai pernicioase decât cele pe care le cunoștea și în care își dusese traiul. La întoarcere, prin publicarea acestei cărți, va fi îndepărtat din cercul prietenilor săi, fiind considerat un trădător al idealurilor leniniste.

      În 1929 Panait Istrati anticipează dezastrul ce avea să urmeze, autorul practică o scriitură curajoasă, pe de o parte se vede fraza bine elaborată, elanul social și credința în dreptate, pe de alta se simte și o predilecție pentru stil, e interesat și de cămașa formulărilor, de neologisme, de literatura din spatele confesiunii. Afacerea Russakov, în care se va implica, va pune capăt apetenței sale pentru ideologia consumată de regimul devenit stalinist între timp.

     Volumul pe care l-am citat este o reproducere în facsimil a lucrării apărute în 1929 la Editura Cugetarea, București. Reforma ortografică impusă de DOOM2 m-a nemulțumit profund, nu înțelegeam logica lui nicio și a lui niciun, îmi ziceam, ce dracu le-a trebuit să mai complice lucrurile, numai că și Panait Istrati scrie la 1929 cu nicio și cu niciun, așa că supărarea mea a fost dezamorsată. E vorba deci de o revenire la o paradigmă anterioară, iar un alt argument ar fi că și în celelalte limbi romanice –niciun, nicio – se scriu într-un cuvânt – aucun, aucune, ningun, ninguna.

     Panait Istrati mergea în contra direcției oficiale, Spovedania unui învins reprezintă din acest punct de vedere  deconstrucția mitului comunist.

Câteva citate:

„Uniunea Sovietică e țara cea mai puțin burgheză din lume, dar care aspiră să fie cât mai mult, după exemplul tuturor națiunilor cari ies lent din viața patriarhală, cum sunt Balcanii noștri. De aceea eu cred că a fost o nenorocire că tentativa cea mai grandioasă de înfăptuire a socialismului a fost făcută tocmai în Rusia. p. 33”

„[…]bună-starea omenirii nu mă interesează decât din momentul când ea încetează să fie criminală și începe să devină morală. p. 105”

„Căci astăzi când știu (și se va vedea) ce-a devenit în mânile nevrednice ale omului comunismul, el nu mai este în ochii mei decât un zădărnicitor de vieți, iar noi nu suntem pentru el decât carne de tun, întocmai ca și pentru capitalism. p. 146”

„Răul ăsta suprem, omagiu adus inepuizabilului egoism omenesc; crima asta de leseumanitate pe care literele universale se vor însărcina într-o zi s-o însemne cu ferul roșu; culmea asta a banditismului și a teroarei și-au găsit expresia desăvârșită în  Uniunea Republicelor Sovietice Socialiste, sub regimul așa zisei „Dictaturi a Proletariatului”. p. 171”

„Nu cred în nicio învățătură. Nu mai vreau să privesc la ce spun oamenii, ci numai la ce fac ei. Nu mai cred în „clase”. Nici în justiția unei „clase”. Nici în vreo altă putere pusă în mânile unei minorități, oricare ar fi ea. p. 225-226”

 Panait Istrati, Spovedania unui învins, Ed. Semne, 2012, nr. pag. 228

Read Full Post »

mkt-10061625-4fb167e8452fd_350x350c_8rvv          Octogenarul Aureliu Busuioc și- a permis în ultima sa carte – Și a fost noapte… câteva drăgălășenii literare sau mai bine-zis candori textuale. Lenza și Werner.

–          Bine ai venit în Austria, Lența! Mă mai iubești?

–          Sunt virgină, Werner…

Cartea mi-a lăsat impresia că Aureliu Busuioc e nostalgic după propria viață, după propria tinerețe, iar personajele sunt mai mult un fel de paravan în spatele căruia autorul își poate da frâu liber sentimetelor. E emoționant să citeșeti astfel de texte aparținând unui scriitor de peste 80 de ani, foarte tânăr în intimitatea gândurilor sale. Romanele lui A.B, începând cu Singur în fața dragostei, cred că au constituit un  câștig palpabil pentru literatura română din Basarabia, sunt scrise într-o limbă română fluentă, cursivă, nu ignoră neologismul. E un merit incontestabil. Poate că nu ai scris o mare literatură, dar ai păstrat limba din care altii, poate mai talentați, își vor extrage nectarul/filonul inspirației.

Aureliu Busuioc, Și a fost noapte…, Ed. Cartier, 2012, 125 pag.

Read Full Post »