După Nabokov ar ieși că sunt idiot. Am citit Ochiul și nu m-am prins. Un basarabean nu ar spune niciodată – nu m-am prins. El ar spune – nu mi-am dat seama. Să reiau. Nu mi-am dat seama că naratorul e chiar Smurov sau că Smurov e chiar naratorul. Aveam nevoie de o asemenea lectură, pentru că socialul e poziționat mult în spate, aproape nu contează că în Rusia se purta un război civil, că rușii albi, aristocrati, împânziseră Europa Occidentală. Contează construcția textului, contează segmentarea și dilatarea temporală. O secvență, un gest, o schiță care în mod normal durează o fărâmă de secundă. Mai bine nu aș spune – durează, ci se stinge. Devine dintr-o dată încăpătoare, voluminoasă, observându-și în detaliu orice (in)flexiune. Literatura își orientează privirea către propria zămislire. Nabokov zice că se bucură cu adevărat de textul Ochiului doar cel care înțelege de la început relația Smurov- narator. Eu mi-am dat seama mai spre sfîrșit, dar pot confirma că bucuria nu mi-a fost diminuată. Am revenit apoi asupra textului, am căutat indicii în primele pagini, dar tot nu le-am găsit. Deci sunt idiot.
p.s Mi se pare ca Nabokov exprimă o concepție textualistă asupra literaturii. Lumea textului e mai importantă decât lumea însăși, o subminează pe cea exterioară.
Vladimir Nabokov, Ochiul, Ed. Polirom, 2008, 160 pag.
Talex 
Lasă un răspuns