Am privit Melancholia lui Lars von Trier. Într-un moment nepotrivit. M-am săturat de comunism, de nazism, de orice formă de totalitarism, de obsedantul deceniu, de românism declamatoriu. Ce cautau pe 1 decembrie steagurile verzi la Chișinău? Cu Noua Dreaptă nu vom face unirea niciodată. Caut o altfel de literatură. Literatura nu poate funcționa în afara experiențelor umane traumatizante? O literatură fidelă sieși. Fără implicații majore sociale și istorice. Dar atunci devine un artificiu, îi lipsește zvâcnetul sângelui. Lars von Trier nu e normal și o spun cu toată responsabilitatea, până unde poți împinge jocul actoricesc? Până la desfigurare. Subiectul filmului e unul banal în fond, banal prin imposibilitatea realizării lui imediate – sfârșitul lumii. Dar imaginile emoționante- cei trei stând sub scheletul unui rug (peștera miraculoasă). Atât de fragilă e întreaga noastră viață, atât de multe convenții ne subjugă. Convenția a invadat viața și atunci doar moartea o mai poate elibera. Melancholia e un film traumatizant, deși recunosc că m-a enervat și scos din sărite pe alocuri, nu pot să nu observ că e un film excelent. Absurdul pare absurd doar pentru că ni se înfățișează pe neașteptate, atunci când nu suntem în stare să-l adaptăm conținutului nostru interior. Absurdul nu-i niciodată absurd.
Iar apoi am privit Un homme et Une femme. Cu Jean-Louis Xavier Trintignant și Anouk Aimée. Un film de Cannes de acu’ multă vreme. Și un film de Oscar. O frumoasă poveste de dragoste. M-a emoționat ideea filmului. Ambele personaje au avut parteneri de viață cum rar i se întâmplă omului și iată că mai poți găsi iubirea și a doua oară. Chiar dacă vorba cântecelului – iubirea nu ne lasă. Actriţa – o femeie extrem de frumoasă, cu privirea puțin migdalată. O femeie care pare mai frumoasă atunci când e văzută din profil. Câteodată mă încâlcesc în propriile mele percepții și reprezentări. Un film nu e vechi și demodat niciodată. În 1920 sau 1940 sau 1960 filmul își trăia propria actualitate, propria modernitate.
Talex 