Talex

Rostul unui jurnal e să facă totul mai suportabil

        Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Gheorghe Crăciun, eventual să-i fi fost student, chiar și unul aproape mediocru. Gheorghe Crăciun a dat literaturii române postdecembriste unul din cele mai bune romane – Pupa Russa. În 2013 va apărea la Editura Polirom încă un roman de-al său – Femei albastre, neterminat, rămas în manuscris. Autorul de care vorbesc acum mi se pare o personalitate complexă (știu că sintagma e nefericită și aproape devenită un clișeu), romancier (nu mai reiau aici și celelalte titluri), publicist (reducerea la scară) teoretician (a scos un curs de teorie literară la Editura Cartier) și poet, tentația poeziei  e pe deplin trăită și în Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000). Daniel Cristea-Enache (dacă nu mă înșel) spunea într-un interviu că Pupa Russa trebuie citită obligatoriu  cu acest pseudojurnal. „Pseudo” – doar în legătură cu Pupa Russa, jurnal autentic în ce privește experiența culturală a autorului. În cele peste 240 de pagini ale Trupului.., trimiterile la Pupa Russa nu se prea aglomerează, romanul apare mai mult ca un deziderat, ca o proiecție de viitor. Așa s-a și întâmplat,  cea mai mare parte a romanului a fost scrisă după încheierea acestui jurnal. Și atunci la ce au servit caietele negru, verde, maro? Au pregătit terenul pentru Pupa Russa, un fel de încălzire a actului de creație. În caietul maro, prezența romanului e mai vizibilă, avem parte chiar și de  câteva fragmente.

Din Trupul știe mai mul. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000) s-ar putea cita enorm. La rândul său și Gheorghe Crăciun citează din scriitori, filosofi ( Wittgenstein, Barthes, Cioran, Gombrowicz, Jung, Kundera ) pentru a-și argumenta pozițiile sau de cele mai dese ori pentru a combate o idee. Scriu ca să nu mă sinucid, se confesează scriitorul, sau pentru a amâna sfârșitul inexorabil, scriitura fiind și o lentă sinucidere. Obsesia limbajului, obsesia trupului (care știe întotdeauna mai multe), obsesia neputințelor sedimentate odată cu trecerea anilor, crevasa căscată între tinerețea sufletului și îmbătrânirea trupului, bovarismul firii umane (Leontina – o Madame Bovary a societății românești), ficționalitatea scrisului, literatura ca formă de re-cunoaștere, literatură ca autobiografie, scrisul – supremă formă de egoism sunt preocupările majore ale scriitorului Gheorghe Crăciun.

„Fals tratat de impudoare. Jurnal impudic. Lepădarea de piele. Lecția de anatomie. Vivisecții. Tăierea în patru. Ecorșeuri. Dincolo de piele. La capătul venelor. Terminații nervoase. Capilare de cerneală. Respirație alfabetică. Bisturiu. Suprimarea prin scris. Instincte și idei. Caiet de teze. Spațiu de locuit.”

Gheorghe Crăciun, Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000), Ed.Paralela 45, 2006, 248 pag.

Read Full Post »

         Pe cine să condamni? Cine e vinovat că viața nu-i oferă ceea ce își dorește. Și chiar dacă i-ar fi oferit, ar mai fi intervenit la un moment dat plictisul și rutina?  Sau tot acolo s-ar fi ajuns? Citisem Madame Bovary prin clasa a opta, nu mai țineam minte mare lucru, uitasem și numele personajelor. Charles și Madame Bovary. Atât. Cred că romanul lui Flaubert va rămâne pentru mult timp unul din preferatele mele. Și poate ”preferat” nu e cuvântul potrivit. Scris la 1856, e străbătut de la un capăt la altul de modernitate. Modernitatea concepției și structurii, modernitatea discursului literar. Am impresia că relectura romanului m-a emoționat mai mult decât acum mulți ani. Poate e nefiresc. Când l-am citit prima oară, am fost atent doar la cele două personaje, Charles și Emma Bovary, dovadă că doar pe ele le-am reținut, acum am surprins mai bine complexitatea romanului –  larghețea descrierilor, introducerea în scenă a unor personaje, folosirea contrapunctului în crearea unei stări, întreg cadrul în care se desfășoară acțiunea, privirile celorlalte personaje, tiparele umane creionate excelent. Răul e mult mai verosimil decât binele. Splendoarea acestei cărți vine tocmai din imposibilitatea de a identifica un vinovat cert. E vinovată Madame Bovary că aspira la un alt mod de viață? Că era cultă și sensibilă, mult peste cei din mediul ei, că nu-și găsea un corespondent  în viața reală. E vinovat Charles că era un bărbat bun, sincer și tâmp, nerod câteodată. Oare nu sunt vinovați în aceeași măsură Rodolphe și Léon? Homais și Lheureux? Sau Doamna Lempereur care  cere bani pentru lecțiile de pian pe care nu le-a ținut.

Fără să vreau m-am identificat atât de mult cu Madame Bovary, cu obsesiile și frivolitățile ei. O admir, e o curajoasă. Și-n moarte. Ce moarte! Și doar moartea ei îl va trezi pe Charles. Și micuța Berthe, săraca de ea. Vorbesc despre aceste personaje de parcă ar fi oameni reali. Dar poate chiar sunt. Nu înțeleg de ce Emma Bovary e anatemizată de majoritatea cititorilor și de criticii literari. Ea e până la urmă singurul personaj care își trăiește viața cu prețul morții. Mai toate vocile afirmă – asistăm la decăderea implacabilă a unei femei. Dar oare ceilalți care profită de pe urma morții ei nu sunt părtași la decădere? Nu-mi rămâne decât să spun  – și eu sunt Madame Bovary!

P.S.

Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Ed. Polirom, 2007, 435 pag.

Read Full Post »

Anul literar românesc 2012. Mai slab decât 2011. Cel puțin la proză. Au apărut (au contat) :

Deplasarea spre roșu- Radu Mareș

Vârstele jocului. Strada cetății – Claudiu M. Florian

După Sodoma – Alexandru Ecovoiu

Parohia – Dan Coman (poate fi inclusă și la categoria – poezie)

Radu Aldulescu-  Cronicile genocidului

Jacob se hotărăște să iubească – Cătălin Dorian Florescu

Filip Florian – Toate bufnițele

Florina Ilis – Viețile paralele

Alte două romane au apărut la finalul anului și vor conta pentru anul literar 2013.

Aventurile unui gentleman bolșevic – Cătălin Mihuleac

Craii și Morții – Dan Stanca

Nici puțin, dar nici prea mult. Mai toți autorii nu sunt la prima carte și se pare că nimeni nu și-a depășit în calitate scrierile anterioare.

Poezie. Am reținut:

Vântureasa de plastic – Marius Chivu

Poezii naive și sentimentale – Dan Sociu

Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul – Bogdan Alexandru Stănescu (bun)

Frânghia înflorită – Radu Vancu (foarte bun)

Și încă două cărți excelente:

Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu

Ce rămâne William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha – Mircea Mihăieș

Din anul literar basarabean nu am înțeles mare lucru, dar aici s-ar putea să fiu eu vinovat. Ar fi totusi Aureliu Busuioc cu Și a fost noapte…

P.S. Tocmai ce am aflat de Anatol Grosu şi de epistola din filipeni.

Read Full Post »