Pe cine să condamni? Cine e vinovat că viața nu-i oferă ceea ce își dorește. Și chiar dacă i-ar fi oferit, ar mai fi intervenit la un moment dat plictisul și rutina? Sau tot acolo s-ar fi ajuns? Citisem Madame Bovary prin clasa a opta, nu mai țineam minte mare lucru, uitasem și numele personajelor. Charles și Madame Bovary. Atât. Cred că romanul lui Flaubert va rămâne pentru mult timp unul din preferatele mele. Și poate ”preferat” nu e cuvântul potrivit. Scris la 1856, e străbătut de la un capăt la altul de modernitate. Modernitatea concepției și structurii, modernitatea discursului literar. Am impresia că relectura romanului m-a emoționat mai mult decât acum mulți ani. Poate e nefiresc. Când l-am citit prima oară, am fost atent doar la cele două personaje, Charles și Emma Bovary, dovadă că doar pe ele le-am reținut, acum am surprins mai bine complexitatea romanului – larghețea descrierilor, introducerea în scenă a unor personaje, folosirea contrapunctului în crearea unei stări, întreg cadrul în care se desfășoară acțiunea, privirile celorlalte personaje, tiparele umane creionate excelent. Răul e mult mai verosimil decât binele. Splendoarea acestei cărți vine tocmai din imposibilitatea de a identifica un vinovat cert. E vinovată Madame Bovary că aspira la un alt mod de viață? Că era cultă și sensibilă, mult peste cei din mediul ei, că nu-și găsea un corespondent în viața reală. E vinovat Charles că era un bărbat bun, sincer și tâmp, nerod câteodată. Oare nu sunt vinovați în aceeași măsură Rodolphe și Léon? Homais și Lheureux? Sau Doamna Lempereur care cere bani pentru lecțiile de pian pe care nu le-a ținut.
Fără să vreau m-am identificat atât de mult cu Madame Bovary, cu obsesiile și frivolitățile ei. O admir, e o curajoasă. Și-n moarte. Ce moarte! Și doar moartea ei îl va trezi pe Charles. Și micuța Berthe, săraca de ea. Vorbesc despre aceste personaje de parcă ar fi oameni reali. Dar poate chiar sunt. Nu înțeleg de ce Emma Bovary e anatemizată de majoritatea cititorilor și de criticii literari. Ea e până la urmă singurul personaj care își trăiește viața cu prețul morții. Mai toate vocile afirmă – asistăm la decăderea implacabilă a unei femei. Dar oare ceilalți care profită de pe urma morții ei nu sunt părtași la decădere? Nu-mi rămâne decât să spun – și eu sunt Madame Bovary!
P.S.
| Cristian TEODORESCU, 9 noiembrie 2011, in Catavencii |
| Daca, de fapt, nu Flaubert se strecoara in pielea doamnei Bovary, ci o obliga pe ea sa intre in pielea lui? Provinciala asta naiva, amintiti-va, are o imaginatie atit de puternica si de bogata, incit se lasa sedusa de lumea ei interioara. Si incearca sa-i gaseasca echivalent in lumea reala. Ghinionul ei e tocmai acest dar care o face sa metamorfozeze, in mintea ei, doi barbati mediocri carora le atribuie sentimente de care nici unul nu e in stare. Puterea ei de a transfigura realitatea se manifesta pe un material uman din care n-are ce scoate. E ca si cum un scriitor ar incerca sa metamorfozeze o lume populata de mediocritati si de caraghiosi intr-una a inteligentelor scapatoare si a personajelor de mare calibru, si care sa mai para si verosimila. Doamna Bovary e un Flaubert pe care lumea in care traieste il nefericeste, fiindca, oricit ar incerca s-o transfigureze, n-o poate altfel decit e. |
Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Ed. Polirom, 2007, 435 pag.
Talex 