Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 29 decembrie 2012

Jurnal

       O să mă întorc la Marii Clasici, abia aștept să recitesc Madame Bovary (am câteva întrebări la care va trebui să răspund, Nabokov le-a formulat, voi vedea ce fel de cititor sunt) și apoi Orgia perpetuă. Nu mai țin minte mare lucru din romanul lui Flaubert, l-am citit prin clasa a opta, pare-mi-se, eroina s-a iubit cu mai mulți bărbați și  în cele din urmă s-a sinucis, iar Charles a găsit un jurnal sau niște însemnări care scoteau la iveală destinul soției sale. Ce înseamnă să fii bovaric? Să fii nesătul. Vanitos? Sau ar trebui să mă exprim mai politicos, să dai dovadă de insațietate, de o nestăvilită lăcomie a simțurilor. Nu cred că voi mai scrie pe blog despre cărți. Înainte, când scriam câte ceva despre vreo carte, aveam senzația că umplu un gol, că îmi satisfac o necesitate lăuntrică, acum trăiesc un sentiment contrariu, cu orice cuvânt scris mă subțiez, devin mai dezrădăcinat, mai fals și mai artificial. Nu vreau să mai înghesui lumea cu inepțiile mele. Din Tolstoi am citit doar Anna Karenina, Învierea și Moartea lui Ivan Ilici. Mama are acasă, în sat, opera completă a scriitorului rus, dar nu pot citi în rusă, în ce privește limbile străine sunt un retardat. Azi, când toată lumea știe două, trei limbi străine, când ne bucurăm de atâta deschidere, când vorbim de o societate multiculturală, de interferențe culturale, de dialog cultural, eu mă bâțâi doar pe românește. Întotdeauna mi-a fost rușine că interlocutorul va râde de greșelile mele și, din lașitate, am preferat tăcerea (incultura).  Neagu Djuvara a citit Război și Pace de vreo 16 ori, dacă nu mă înșel. Câteodată, mi se pare că literatura care s-a scris după anii 50 în Occident și cea de după anii 80  în România vorbesc despre neputință, despre epuizarea posibilităților de manifestare literară. E o literatură tristă, în esență. Fără genuri, fără specii clare. Nimic grandios, nimic monumental, nimic memorabil. Oare? Și dacă postmodernismul nici nu există? Cât de clar vin din urmă celelalte epoci literare, poate e nevoie de timp. Și postmodernismul s-ar putea clasiciza, dacă va mai urma ceva după el, dacă nu cumva trăim, fără să ne dăm seama, sfârșitul istoriei, ieșirea din istorie. Dar nu despre asta vroiam să scriu. Există cărți care te țintuiesc, te priponesc cumva și stai așa inert și ineficace într-o stare de prostrație cvasigenerală. Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa e o astfel de carte. Nu am reușit să citesc mai mult de 40 de pagini pe zi. Nu e o carte grea, ci o carte dureroasă și extrem de sinceră. Un autor care își consemnează maniacal existența culturală, își scaldă în  iluzia reflecției umorile și frivolitățile, angoasele, înfrângerile și victoriile personale. L-am descoperit pe Philip Roth, Animal pe moarte. Cam crudă și cam cinică, ușor erotică pe alocuri, adică reușeste să-ți încălzească privirea. Nu mi-a displăcut. Un autor care poate fi citit. Cică Pastorala Americană ar fi cea mai bună. Poate mă întâlnesc și cu Updike. Cine știe? Pentru mine literatura e de două feluri, dincolo de genuri, mișcări și tendințe. Una axată pe realitatea exterioară, socială și descriptivă, epică, fabul(oasă) și alta concentrată, focalizată pe realitatea interioară, literatura despre sine, cea care se preocupă de propria facere, mult mai orgolioasă și autoritară. Autoritarism care rămâne, însă, în cămașa textului, nefiind în stare să o străpungă. Frate-meu a citit Postmodernismul românesc în trei zile, mie mi-a luat o săptămână,  mi-a zis că poate fi citit ca un roman și că fracturismul lui Crudu e un mare bluf. Acum și mama vrea să o citească, vrea să vadă – Ce e cu postmodernismul ăsta al vostru?

Read Full Post »

Vin ploile

Alexandru Vlad, Ploile amare       Cu Ploile amare lucrurile au stat un pic altfel, mărturisesc că nu am ştiut de Alexandru Vlad până anul acesta (oare tinereţea poate fi o scuză credibilă?), decizia Uniunii Scriitorilor de a-i acorda Premiul pentru Proză pe anul 2011 mi s-a părut atunci inopinată, dar nici nu citisem cartea ca să fi putut contraargumenta, am rămas surprins şi îmi ziceam că, uite, din cele două romane pe care le consideram cu prima şansă a ieşit câştigător un al treilea. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi Matei Brunul se detaşau, cel puţin la nivelul percepţiei publice, ca favorite certe, două romane cu o mai mare vizibilitate şi cu o mai bună intrare pe piaţa cărţii şi, implicit, în viaţa literară. În timp ce Ploile amare, apărută la Editura Charmides (Bistriţa), mai puţin cunoscută, nu prea a ajuns prin oraşele provinciei, chiar şi în Bucureşti se găseşte în continuare cu dificultate. Ceea ce s-ar arăta la prima vedere drept un handicap se poate transforma treptat într-un avantaj, o carte inaccesibilă e o carte dorită, jinduită, se înconjoară de un halou mitologizant. Însă, să recunoaştem, aceştia sunt factori externi ce nu pot modifica într-un anume sens valoarea intrinsecă a textului. Oricum am da-o, topurile de lectură, clasamentele juriilor de specialitate îşi au şi ele propria rânduială, nu le putem neglija, fixează nişte borne necesare.
      Raportarea Ploilor amare la celelalte două cărţi ale anului 2011 e cumva ine­vitabilă, pentru că încerci să pricepi decizia celui mai avizat juriu, şi o faci prin eliminare, în romanul Martei Petreu se întrezăresc niscaiva elemente biografice, cartea lui Lucian Dan Teodorovici e bine „lucrată”, cu o construcţie solidă, dar parcă prea evidentă (nu-i neapărat un „păcat” sau ceva de imputat, romanul a şi fost recent recompensat cu generosul Premiu Augustin Frăţilă), în Ploile amare, în schimb, aproape că lipseşte autorul, acesta se ascunde discret în spatele personajelor, devine invizibil. Particularitatea pe care o identifică Tudorel Urian ca fiind o marcă definitorie a cărţii – formidabila adecvare a stilului la conţinut – e poate cea mai elocventă în acest caz.
     Ar trebui să începem prin a spune că Ploile amare e o carte scrisă impecabil, nimic din inerţia sau orgoliul celui care ţine neapărat să demonstreze ceva, textul literar se apără de fiecare dată singur, adaptându-şi limbajul la realităţile pe care le consumă. Ca scriitură, romanul e unul tradiţionalist, nu s-a lăsat prins în mreaja cutumei postmoderniste, dar nici nu şi-a propus să o sfideze. Firescul exprimărilor, respiraţia molcomă a frazelor, descrierile poetice, observaţiile ironice şi uneori caustice îl situează pe autor mai aproape de experienţa literară şaizecistă, alături de prozatorii consacraţi.
     Acţiunea romanului se desfăşoară într-un sat izolat din Transilvania, judeţul Cluj, la aproape douăzeci de ani după colectivizare, sat asupra căruia cade pedeapsa diluviului apocaliptic, luni întregi de precipitaţii mai mult sau mai puţin susţinute, în care locuitorii nu mai ştiu dacă apele cresc sau se retrag, până şi cocoşii cântau a ploaie. Un loc al dezagregării, al dispariţiei iminente, ce pare o colonie de leproşi. Chiar şi cimitirul o ia la vale ca în Fiica norocului de Isabel Allende, dezgropându-şi morţii, aplatizând movilele, de parcă şi cei trecuţi dincolo s-ar face vinovaţi de un mare păcat. Alimentarea cu energie electrică e întreruptă, inundaţiile izolează aşezarea rurală şi, în consecinţă, e blocată aprovizionarea. Şcoala, biserica îşi suspendă activitatea, comunitatea subzistă din rezerve, din furat şi din contrabandă, ştirile (Kat va improviza un aparat radio) nu vorbesc despre dezastrul lor, ci despre dezastrele petrecute în alte ţări. O imagine recognoscibilă! Asistăm neputincioşi la drama unei comunităţi trecute prin colectivizare forţată şi supuse unor experienţe economico-sociale pernicioase. Ploile abrogă ordinea firească a lucrurilor, se petrec evenimente stranii, ilogice şi totuşi sătenii încearcă să se adapteze – Ploile acestea nesfârşite sunt ca o boală cronică cu care omul ajunge să convieţuiască. De la atâtea ploi parcă şi paginile cărţii devin jilave şi poartă în ele miros de igrasie.
      Textul lui Alexandru Vlad întruneşte criteriile unei parabole politice, reconstituie la scară redusă realitatea care a invadat o ţară întreagă. Un preşedinte/primar, Alexandru, încercând inutil ridicarea unui dig din postura de lider al comunităţii, mai mult ca o diversiune, conştient fiind de nereuşită, doctorul Dănilă, rememorându-şi etapele esenţiale ale vieţii şi întrebându-se unde n-a mers, unde a ratat, felcerul Kat – un personaj atipic în pei­sajul ruralităţii (raţiunea nealterată), brigadierul Brodea, fost preot şi fost deţinut, având în grijă galinaceele devenite între timp carnivore, autorul unor confesiuni ce par a fi adresate profesorului Pompiliu, ajuns în sat prin repartizare obligatorie şi trăind o poveste amoroasă cu soţia preşedintelui, Marta, şi singurul „evadat” din strânsoarea apelor. Unele personaje dobândesc o statură compoziţională specifică literaturii sud-americane. Kat, un tip subţire, am putea zice că era atât de slab încât părea mereu privit din profil, Îngeraşul, un fel de Sfântuleţ al contrabandei, Anca, un personaj fabulos ce-i va bântui şi-n viaţă, şi-n moarte pe localnici, până când îi va fi descoperit scheletul alături de cel al activistului, dedesubtul obeliscului.
     Ploile amare dezvoltă protuberanţe de roman gotic, închis, întunecat şi doar finalul e întrucâtva aducător de speranţă. Viaţa îşi reia firul de la capăt odată ce satul a fost supus unei exorcizări colective. Meritul incontestabil al lui Alexandru Vlad constă în sobrietatea caldă şi înţelegătoare faţă de propriile personaje, pe care nu le urăşte, le lasă să vorbească şi le cercetează fără a manifesta preferinţe, e chiar dificil să identificăm personajul central. Poate fi Brodea, Pompiliu, Alexandru sau Anca, pentru că ea generează intriga şi conflictul.
Perioada comunistă constituie un teren fertil pentru scriitorii români de azi, obsesia trecutului îi urmăreşte necontenit şi ne face să ne punem următoarea întrebare – când va apărea un roman al rupturii, al despărţirii şi al eliberării de greaua moştenire? ApariţiaPloilor amare, ca şi a celorlalte două romane invocate aici, demonstrează că scriitorii români (conştiinţa românească) încă nu şi-au încheiat socotelile cu vechiul regim.
 
 Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, 2011, 446 pag.
 
 Articol publicat în revista Contrafort, 

Read Full Post »