Talex

       Cu Ploile amare lucrurile au stat un pic altfel, mărturisesc că nu am ştiut de Alexandru Vlad până anul acesta (oare tinereţea poate fi o scuză credibilă?), decizia Uniunii Scriitorilor de a-i acorda Premiul pentru Proză pe anul 2011 mi s-a părut atunci inopinată, dar nici nu citisem cartea ca să fi putut contraargumenta, am rămas surprins şi îmi ziceam că, uite, din cele două romane pe care le consideram cu prima şansă a ieşit câştigător un al treilea. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi Matei Brunul se detaşau, cel puţin la nivelul percepţiei publice, ca favorite certe, două romane cu o mai mare vizibilitate şi cu o mai bună intrare pe piaţa cărţii şi, implicit, în viaţa literară. În timp ce Ploile amare, apărută la Editura Charmides (Bistriţa), mai puţin cunoscută, nu prea a ajuns prin oraşele provinciei, chiar şi în Bucureşti se găseşte în continuare cu dificultate. Ceea ce s-ar arăta la prima vedere drept un handicap se poate transforma treptat într-un avantaj, o carte inaccesibilă e o carte dorită, jinduită, se înconjoară de un halou mitologizant. Însă, să recunoaştem, aceştia sunt factori externi ce nu pot modifica într-un anume sens valoarea intrinsecă a textului. Oricum am da-o, topurile de lectură, clasamentele juriilor de specialitate îşi au şi ele propria rânduială, nu le putem neglija, fixează nişte borne necesare.
      Raportarea Ploilor amare la celelalte două cărţi ale anului 2011 e cumva ine­vitabilă, pentru că încerci să pricepi decizia celui mai avizat juriu, şi o faci prin eliminare, în romanul Martei Petreu se întrezăresc niscaiva elemente biografice, cartea lui Lucian Dan Teodorovici e bine „lucrată”, cu o construcţie solidă, dar parcă prea evidentă (nu-i neapărat un „păcat” sau ceva de imputat, romanul a şi fost recent recompensat cu generosul Premiu Augustin Frăţilă), în Ploile amare, în schimb, aproape că lipseşte autorul, acesta se ascunde discret în spatele personajelor, devine invizibil. Particularitatea pe care o identifică Tudorel Urian ca fiind o marcă definitorie a cărţii – formidabila adecvare a stilului la conţinut – e poate cea mai elocventă în acest caz.
     Ar trebui să începem prin a spune că Ploile amare e o carte scrisă impecabil, nimic din inerţia sau orgoliul celui care ţine neapărat să demonstreze ceva, textul literar se apără de fiecare dată singur, adaptându-şi limbajul la realităţile pe care le consumă. Ca scriitură, romanul e unul tradiţionalist, nu s-a lăsat prins în mreaja cutumei postmoderniste, dar nici nu şi-a propus să o sfideze. Firescul exprimărilor, respiraţia molcomă a frazelor, descrierile poetice, observaţiile ironice şi uneori caustice îl situează pe autor mai aproape de experienţa literară şaizecistă, alături de prozatorii consacraţi.
     Acţiunea romanului se desfăşoară într-un sat izolat din Transilvania, judeţul Cluj, la aproape douăzeci de ani după colectivizare, sat asupra căruia cade pedeapsa diluviului apocaliptic, luni întregi de precipitaţii mai mult sau mai puţin susţinute, în care locuitorii nu mai ştiu dacă apele cresc sau se retrag, până şi cocoşii cântau a ploaie. Un loc al dezagregării, al dispariţiei iminente, ce pare o colonie de leproşi. Chiar şi cimitirul o ia la vale ca în Fiica norocului de Isabel Allende, dezgropându-şi morţii, aplatizând movilele, de parcă şi cei trecuţi dincolo s-ar face vinovaţi de un mare păcat. Alimentarea cu energie electrică e întreruptă, inundaţiile izolează aşezarea rurală şi, în consecinţă, e blocată aprovizionarea. Şcoala, biserica îşi suspendă activitatea, comunitatea subzistă din rezerve, din furat şi din contrabandă, ştirile (Kat va improviza un aparat radio) nu vorbesc despre dezastrul lor, ci despre dezastrele petrecute în alte ţări. O imagine recognoscibilă! Asistăm neputincioşi la drama unei comunităţi trecute prin colectivizare forţată şi supuse unor experienţe economico-sociale pernicioase. Ploile abrogă ordinea firească a lucrurilor, se petrec evenimente stranii, ilogice şi totuşi sătenii încearcă să se adapteze – Ploile acestea nesfârşite sunt ca o boală cronică cu care omul ajunge să convieţuiască. De la atâtea ploi parcă şi paginile cărţii devin jilave şi poartă în ele miros de igrasie.
      Textul lui Alexandru Vlad întruneşte criteriile unei parabole politice, reconstituie la scară redusă realitatea care a invadat o ţară întreagă. Un preşedinte/primar, Alexandru, încercând inutil ridicarea unui dig din postura de lider al comunităţii, mai mult ca o diversiune, conştient fiind de nereuşită, doctorul Dănilă, rememorându-şi etapele esenţiale ale vieţii şi întrebându-se unde n-a mers, unde a ratat, felcerul Kat – un personaj atipic în pei­sajul ruralităţii (raţiunea nealterată), brigadierul Brodea, fost preot şi fost deţinut, având în grijă galinaceele devenite între timp carnivore, autorul unor confesiuni ce par a fi adresate profesorului Pompiliu, ajuns în sat prin repartizare obligatorie şi trăind o poveste amoroasă cu soţia preşedintelui, Marta, şi singurul „evadat” din strânsoarea apelor. Unele personaje dobândesc o statură compoziţională specifică literaturii sud-americane. Kat, un tip subţire, am putea zice că era atât de slab încât părea mereu privit din profil, Îngeraşul, un fel de Sfântuleţ al contrabandei, Anca, un personaj fabulos ce-i va bântui şi-n viaţă, şi-n moarte pe localnici, până când îi va fi descoperit scheletul alături de cel al activistului, dedesubtul obeliscului.
     Ploile amare dezvoltă protuberanţe de roman gotic, închis, întunecat şi doar finalul e întrucâtva aducător de speranţă. Viaţa îşi reia firul de la capăt odată ce satul a fost supus unei exorcizări colective. Meritul incontestabil al lui Alexandru Vlad constă în sobrietatea caldă şi înţelegătoare faţă de propriile personaje, pe care nu le urăşte, le lasă să vorbească şi le cercetează fără a manifesta preferinţe, e chiar dificil să identificăm personajul central. Poate fi Brodea, Pompiliu, Alexandru sau Anca, pentru că ea generează intriga şi conflictul.
Perioada comunistă constituie un teren fertil pentru scriitorii români de azi, obsesia trecutului îi urmăreşte necontenit şi ne face să ne punem următoarea întrebare – când va apărea un roman al rupturii, al despărţirii şi al eliberării de greaua moştenire? ApariţiaPloilor amare, ca şi a celorlalte două romane invocate aici, demonstrează că scriitorii români (conştiinţa românească) încă nu şi-au încheiat socotelile cu vechiul regim.

 

 Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, 2011, 446 pag.

 

 Articol publicat în revista Contrafort,  Nr. 11-12 (217-218), noiembrie – decembrie 2012