Talex

       O să mă întorc la Marii Clasici, abia aștept să recitesc Madame Bovary (am câteva întrebări la care va trebui să răspund, Nabokov le-a formulat, voi vedea ce fel de cititor sunt) și apoi Orgia perpetuă. Nu mai țin minte mare lucru din romanul lui Flaubert, l-am citit prin clasa a opta, pare-mi-se, eroina s-a iubit cu mai mulți bărbați și  în cele din urmă s-a sinucis, iar Charles a găsit un jurnal sau niște însemnări care scoteau la iveală destinul soției sale. Ce înseamnă să fii bovaric? Să fii nesătul. Vanitos? Sau ar trebui să mă exprim mai politicos, să dai dovadă de insațietate, de o nestăvilită lăcomie a simțurilor. Nu cred că voi mai scrie pe blog despre cărți. Înainte, când scriam câte ceva despre vreo carte, aveam senzația că umplu un gol, că îmi satisfac o necesitate lăuntrică, acum trăiesc un sentiment contrariu, cu orice cuvânt scris mă subțiez, devin mai dezrădăcinat, mai fals și mai artificial. Nu vreau să mai înghesui lumea cu inepțiile mele. Din Tolstoi am citit doar Anna Karenina, Învierea și Moartea lui Ivan Ilici. Mama are acasă, în sat, opera completă a scriitorului rus, dar nu pot citi în rusă, în ce privește limbile străine sunt un retardat. Azi, când toată lumea știe două, trei limbi străine, când ne bucurăm de atâta deschidere, când vorbim de o societate multiculturală, de interferențe culturale, de dialog cultural, eu mă bâțâi doar pe românește. Întotdeauna mi-a fost rușine că interlocutorul va râde de greșelile mele și, din lașitate, am preferat tăcerea (incultura).  Neagu Djuvara a citit Război și Pace de vreo 16 ori, dacă nu mă înșel. Câteodată, mi se pare că literatura care s-a scris după anii 50 în Occident și cea de după anii 80  în România vorbesc despre neputință, despre epuizarea posibilităților de manifestare literară. E o literatură tristă, în esență. Fără genuri, fără specii clare. Nimic grandios, nimic monumental, nimic memorabil. Oare? Și dacă postmodernismul nici nu există? Cât de clar vin din urmă celelalte epoci literare, poate e nevoie de timp. Și postmodernismul s-ar putea clasiciza, dacă va mai urma ceva după el, dacă nu cumva trăim, fără să ne dăm seama, sfârșitul istoriei, ieșirea din istorie. Dar nu despre asta vroiam să scriu. Există cărți care te țintuiesc, te priponesc cumva și stai așa inert și ineficace într-o stare de prostrație cvasigenerală. Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa e o astfel de carte. Nu am reușit să citesc mai mult de 40 de pagini pe zi. Nu e o carte grea, ci o carte dureroasă și extrem de sinceră. Un autor care își consemnează maniacal existența culturală, își scaldă în  iluzia reflecției umorile și frivolitățile, angoasele, înfrângerile și victoriile personale. L-am descoperit pe Philip Roth, Animal pe moarte. Cam crudă și cam cinică, ușor erotică pe alocuri, adică reușeste să-ți încălzească privirea. Nu mi-a displăcut. Un autor care poate fi citit. Cică Pastorala Americană ar fi cea mai bună. Poate mă întâlnesc și cu Updike. Cine știe? Pentru mine literatura e de două feluri, dincolo de genuri, mișcări și tendințe. Una axată pe realitatea exterioară, socială și descriptivă, epică, fabul(oasă) și alta concentrată, focalizată pe realitatea interioară, literatura despre sine, cea care se preocupă de propria facere, mult mai orgolioasă și autoritară. Autoritarism care rămâne, însă, în cămașa textului, nefiind în stare să o străpungă. Frate-meu a citit Postmodernismul românesc în trei zile, mie mi-a luat o săptămână,  mi-a zis că poate fi citit ca un roman și că fracturismul lui Crudu e un mare bluf. Acum și mama vrea să o citească, vrea să vadă – Ce e cu postmodernismul ăsta al vostru?