Toamna aceasta i-a aparținut lui Aureliu Busuioc. Un prozator onest, printre puținii, de altfel. Despre Singur în fața dragostei am scris cu ceva timp în urmă, iar acum, ca un omagiu, i-am citit Hronicul găinarilor (trist festin literar, veselă apocalipsă) și microromanul (mai degrabă nuvela) – Și a fost noapte…
Mai întâi de toate aș vrea să spun câte ceva despre modul cum e perceput public omul Aureliu Busuioc de către niște intelectuali de la țară, din sudul Basarabiei. Nu vom lua afirmațiile lor ca pe adevăruri inamovibile, ci ca pe un soi de reprezentare, percepțiile sunt difuze, disparate, policrome, n-ar trebui să supere pe nimeni. Intelectualii de la țară (recunosc, e o formulare cam stângace și incompletă, întrucât nici la oraș nu te ciocnești prea des de intelectuali), am convingerea că reprezintă o categorie mai specială, mi-au vorbit de atitudinile pline de echivoc ale lui Aureliu Busuioc de până la momentul destrămării URSS- ului, dar chiar și din timpul mișcării de eliberare națională. Aureliu Busuioc ar fi manifestat comoditate, nu s-ar fi implicat major în dezbaterile cu miză politică din anii 90. Nu știu cât o fi de adevărat. Se mai spune că ar fi fost un hedonist convins, dar nu-i deloc un viciu ori un păcat, ci o dovadă de înțelepciune. Timpul pare însă să-i fi dat dreptate scriitorului, căci ce a mai rămas din figurile politice ale primilor ani de independență, multe din ele s-au compromis total, s-au folosit de ocazia istoriei ca de o trambulină.
Postmodernisul lui Aureliu Busuioc e unul adaptat specificului local, și în cadrul acestei mișcări (stări de spirit) se pot observa câteva viteze, un postmodernism incipient, slab, tandru, altul al continuității și altul al rupturii, al negării. Aureliu Busuioc ne învață cum putem fi postmoderni, fără a resimți angoasele pierderii sensului sau ordinii. Suntem niște GĂINARI. Cam asta e concluzia. Ce-ar fi să renunțăm la istoria patriotardă, protocronistă, să ne dăm jos ochelarii de cal (sau să ne punem unii adecvați) și să fim obiectivi, s-ar putea să fie amuzant, dacă n-ar fi tragic. Scriitorul deconstruiește mitul istoriei noastre, același lucru îl face și Lucian Boia, dar într-un alt limbaj și cu un alt instrumentar, însă semantic tot acolo ne aflăm. Dacă privim atent la istoria ultimilor două sute de ani, căci Aureliu Busuioc o ia în colimator începând cu anul 1812, constatăm că nimic esențial nu s-a schimbat, stăm așezați cumincior tot pe muchia marginii.
Textele autorului sunt distribuite pe două paliere, unul – al povestirii propriu-zise și al doilea – al comentariilor pe care le aduce autorul din dorința de a clarifica (și încurca) lucrurile. Cititorul devine – răbdătorul, curiosul, inteligentul, iubitul, temerarul, onorabilul, vrednicul, perspicacele, prețiosul, instruitul, eminentul, venerabilul, condescendentul meu cititor. O părere improbabil de optimistă! Tocmai aceste texte intercalate dau valoare textului de ansamblu, pentru că dacă nu ar fi existat, am fi rămas doar cu câteva întâmplări banale. Nu ce vede contează, ci cum le vede. Hronicul Găinarilor, pe lângă povestea, inițial umoristică, apoi sleită în dramatism, își conține propria facere și propria critică, iată dovada postmodernismului.
Pe de altă parte, (întotdeauna ezit să afirm asta, pentru că eu n-aș fi în stare să scriu nici două pagini comparabile ca valoare cu cele ale autorului), textele lui Aureliu Busuioc vorbesc și despre propriile limite. Ce-ar fi să nu mai scurmăm prin istorie?
Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor, Ed. Prut Internațional, 2006, 200 pag.
Talex 