Talex

         În ultimele două decenii, odată cu dezintegrarea vechiului regim comunist, tendința de a plasa jurnalul la periferia literaturii și-a micșorat intensitatea. Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, în anul 1996, a reprezentat un adevărat eveniment cultural, Alina Mungiu-Pippidi declara recent, în cadrul unei emisiuni televizate, că Jurnalul lui Mihail Sebastian e una dintre puținele cărți ce pot fi recomandate fără ezitare unui străin avid să înțeleagă România secolului XX. Există, cu siguranță, mai multe asemenea titluri, Editura Humanitas conduce detașat la acest capitol, editând și reeditând cu generozitate o serie de autori care prin scrierile lor (memorii, jurnale, confesiuni) înlătură vălul de pe cele mai întunecate perioade ale istoriei recente sau, pur și simplu, își înregistrează cu acribie ritualul propriei existențe, dintr-un imbold de igienă spirituală.
        Unele voci consacrate (Eugen Simion) vorbesc de ficțiunea jurnalului intim, de genurile biograficului dintr-o perspectivă inedită, estetizantă, contrazicând ideea lovinesciană care nu credita jurnalul intim cu valoare estetică. Oare diaristul e cu adevărat sincer în demersul său? Nu are cumva impresia că (deși singur la masa de scris) e privit de peste umăr de un personaj invizibil, dar care se interpune astuțios între conștiința acestuia și pagina albă, modificând astfel gradul de sinceritate? Când dispar certitudinile, apare literatura.
       Confesiunile unui cafegiu, scrisă de „armenașul” Gheorghe Florescu, reprezintă o apariție atipică în peisajul genului memorialistic. Confesiunile sunt scrise post-factum, pe parcursul a 4 ani, 2003-2007, dar avem câteva indicii că au existat note și însemnări frugale, schițe de buzunar de mai-nainte. Vom pătrunde în culisele istoriei pe uși dosite, pe căi bătătorite doar de potentații zilei de ieri (și de azi) și vom fi martori firești la denaturarea vieții politice, culturale, economice a unei țări obligate să-și mutileze conștiința. Gheorghe Florescu scrie o istorie neoficială, deloc scorțoasă, en détail, bine documentată, trăită pe propria piele (cei trei ani de pușcărie), dar impregnată cu substanța autenticității și a datoriei morale. Biografia autorului e pe măsura cărții pe care o scrie, ieșită din comun: se naște în 1944, în timpul bombardamentelor anglo-americane, își vede tatăl arestat și condamnat pentru colaboraționism, devine băiat de prăvălie, termină liceul, dar nu-și mai continuă studiile, face armata, intră în comerțul de stat, preia apoi magazinul de cafea și dulciuri al vestitului Avedis Carabelian, scapă ca prin miracol din cutremurul din ’77, închizând prăvălia cu 15 minute mai devreme. Luptă în anii ’80 pentru aprovizionarea magazinului său, tot mai dificilă și mai riscantă, e arestat în ’85 și condamnat la 11 ani de recluziune, dar va fi eliberat după trei ani în urma marelui decret de grațiere. Trăiește revoluția și-i anticipează imediat destinul (convertirea comuniștilor la democrație), în ’90 suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia va învăța să scrie cu mâna stângă. Și scrie o carte.
        Inevitabil, ajungem la uzitata analogie – o radiografie a societății, căci așa ni se înfățișează confesiunile cafegiului, extrem de generoase cu indiscrețiile cititorului. În statul român socialist multilateral dezvoltat își fac loc mai multe lumi, ale căror trasee se intersectează nefast de cele mai multe ori; pe de o parte e marea masă de muncitori, de țărani, de oameni simpli, de intelectuali căzuți în dizgrație, de condamnați, iar pe de alta stau bine înțepenite aparatul administrativ și serviciile sale, securitatea, miliția, DIE, membrii de frunte ai PCR cu toată suita lor nomenclaturistă. Iar autorul pică undeva la mijloc, în postura unui intermediar, și-i surprinde clivajele, angoasele, convulsiile și confruntările, intrigile și delațiunile. Se află mereu în siajul evenimentelor.
       Gheorghe Florescu atinge în confesiunile sale cele mai sensibile subiecte – demolarea Bucureștiului, abuzurile și cinismul securității (deasupra noastră e doar cerul, cine mișcă nu mai mișcă), interzicerea avorturilor, criza alimentelor (cozile uriașe), cazurile Pacepa și Ștefănescu, spațiul concentraționar, marea contrabandă, își face de multe ori mea culpa, nu se sustrage vinii colective și manifestă înțelegere și toleranță față de cei ce au greșit mai mult sau mai puțin voit, marii vinovați nu vor fi pedepsiți niciodată. Nu putem omite fragmentele cu accente distopice și absurde – moartea lui Stalin, înscăunarea Marelui Cârmaci. Autorul deconspiră mecanismele de intimidare, de hărțuire ale Securității, inechitatea socială (nici vorbă de mult invocata egalitate), anumite segmente ale populației fiind tratate preferențial.
        Magazinul de cafea al lui Gheorghe Florescu devine în anii de restriște o nouă Capșa, un refugiu al culturii și al bunului-simț, al umorului izbăvitor (cu fiecare nou decret creștea numărul bancurilor) și al dezinvolturii, al libertății spiritului și al nădejdii imaculate. Se întâlnesc aici cele mai sonore nume ale protipendadei bucureștene – Nichita Stănescu, Marin Preda, Florin Piersic, Alexandru Rosetti, Romulus Vulpescu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Harry Brauner, Gabi Mihăilescu, Emil Botta, Ion Băieșu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Mișu Fotino, Victor Rebengiuc, Nicolae Dinică, Ștefan Tapalagă, Florian Potra, Stefan Aug. Doinaș, Ion Popescu-Gopo etc. Crochiuri umane prezentate dintr-un alt unghi, firesc și îngăduitor, ce pot aduce anumite clarificări și asupra personalităților vizate. E pusă în discuție relația scriitor-regim. Gheorghe Florescu are chiar motive de mândrie – „[…] licorile rare și cafeaua Avedis au avut un rol deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române.”
       Și, dacă tot suntem la capitolul confesiuni, propun spre lectură un fragment din jurnalul cărtărescian, Zen, un jurnal la jurnal – „Citesc o carte care consună cumva cu străvechiul meu depozit de amintiri, căci reface o lume care – chiar dacă am fost un marginal și-un neinițiat al ei – îmi e familiară: lumea oarbă, imanentă, fără orizont în care trăiau ai mei, în care-am trăit și eu pân-am descoperit cărțile, lumea în sensul de „lume, lume, lume” și de „lume, soro lume”. E neașteptata confesiune a unui om de 65 de ani care își scrie prima carte cu memoria monstruoasă a lui Joyce și cu amoralismul ușor amuzat al unui „juvete” care se descurcă.Confesiunile unui cafegiu, a tatălui lui Vali. Suflul inițial, genealogiile încurcate în care brusc apare câte-un detaliu greu credibil în poezia sa – autorul se naște-ntr-o biserică, în timpul bombardamentelor, cutare e botezat în lapte, personaje celebre se amestecă-n istoria neamului, ca-n Ragtime sau Pynchon – , te sperie: dom-le, nu cumva suntem în fața unei capodopere căzute din cer, în afara lumii și istoriei literare? Alta nici nu se află la noi cu, poate, excepția amintirilor Aniței Nandriș. Din câte îmi dau seama, aflat pe la pagina 60, lucrurile se mai potolesc, dar urmează totuși încă 400 și ceva de pagini. O carte care te aduce cu picioarele pe pământ, te face să vezi diferența între viața care se risipește-n bibliotecă și viața care se viețuiește. Și e așa de ciudat – și plăcut – că omul ăsta a ieșit la lumină din vecinătatea noastră, dinspre Teo și Vali, prietenii noștri apropiați. De mult timp n-am mai citit o carte cu așa o pasiune (pe care-n ultimul timp nu mi-o mai trezește în nici un fel ficțiunea).”
       Din această incursiune, miraculoasă, în vintrele istoriei iese la iveală o confesiune memorabilă, zguduitoare, care ne dă speranța că, totuși, trăim astăzi într-o lume mai bună. În Confesiunile unui cafegiu, Gheorghe Florescu devine un scriitor de conștiință și îmbogățește, retroactiv, sertarul literaturii române. Și pentru a încheia într-un ton optimist și degajat, am putea spune că mulți cititori, încă necafegii, s-ar putea converti la această „licoare magică”.
_______________
Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, 2008

Articol publicat în revista Contrafort, Nr. 9-10 (215-216), septembrie-octombrie 2012