Talex

                 Jose Saramago e un scriitor pe care l-am îndrăgit nespus, tocmai am spus-o. După Toate numele, Istoria asediului Lisabonei, Intermitenţele morţii, Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie am ajuns la Caietul. Mi-au mai rămas câteva romane, de fapt suficiente, lucrări de căpătâi. Caietul conţine eseuri, texte, reflecţii pe varii teme politice, sociale, economice, culturale, scrise pentru blog în perioada septembrie 2008- martie 2009. Da, Jose Saramago a scris un blog. Îi ia în colimator pe mai marii lideri politici ai lumii . G.W. Bush – (cu o inteligenţă mediocră, cu o ignoranţă abisală şi o exprimare verbală confuză şi în permanenţă atrasă de irezistibila tentaţie a purului nonsens, bărbatul acesta s-a prezentat umanităţii în postura grotescă a unui cowboy care a moştenit lumea şi a luat-o drept o turmă de vite p.18) sau (acest produs malign al naturii p85),  Berlusconi – stapânul camorrei, Oracolul Aznar, Iresponsabilul Sarkozy, ecumenicul Ratzinger. Ceea ce miră oarecum ţine de apartenenţa politica la partidul comunist. Aderenţă  pe care aproape şi-o exhibă – partid comunist al cărui membru sunt. E greu de explicat cum un scriitor european, creator prin natura meseriei, vizionar (sunt voci care afirmă ca Eseu despre orbire e o profeţie a actualei crize economice (doar economice?), împărtăşeşte deliberat valorile ideologiei comuniste. Poate pentru că nu le-a cunoscut niciodată. M.V. Llosa, adept al aceluiaşi curent în tinereţe, revine şi îmbrăţişează o altă doctrină, mai liberală. Cazul scriitorilor sud- americani e unul particular, simpatiile lui G.G. Marquez în favoarea revoluţiilor eterne sunt arhicunoscute. Dar Portugalia nu e în America de Sud. Vrem sau nu, dar până la urmă cea mai bună lume posibilă aparţine Franţei (argument pe care Houellebecq l-ar contracara vehement), Marii Britanii, Germaniei, SUA. Nimeni nu a inventat deocamdată o lume mai bună.

          Ce e totuşi Caietul lui Jose Sramago? Jurnal, articole de presă, exerciţiu de receptare, comentarea propriei opere, decriptarea unor sensuri obscure, elogiu adus literaturii; a se vedea textele ce-i vizează pe Borges, Jorge Amado, Carlos Fuentes, G.M.Tavares. Fenando Meirelles, regizorul lui Cidade de Deus,  i-a ecranizat Eseu de orbire – Blindness. O concrescenţă artistică. Caietul tratează subiecte sensible, pe alocuri fierbinţi. Saramago împrospătează memoria bisericii catolice care pare-se a uitat atrocităţile pe care le-a comis în timul Inchiziţiei, acele autodafeuri. Dumnezeu nu e doar o problemă, e chiar problema. O lume plină de atei ar fi mai bună, sugerează Saramago, ar scăpa de una din probleme. Religia e sursa nenumărator războaie şi neînţelegeri. Un lait motiv al Caietului e dragostea scriitorului pentru palestinieni şi pentru Gaza. Faptul ca evreii au suportat holocaustul nu le conferă nici un drept de a avea un comportament aproape similar faţă de palestinieni. Evreii nu au învăţat lecţia milei, a iertării. Până la urmă e explicabil. Dumnezeul lor e cel al Vechiului Testament, un Dumnezeu răzbunător!

       SUA,  ca putere financiară, sunt percepute ca sursa răului în lume (crimă contra umanităţii este ceea ce comit puterile economice şi financiare ale Statelor Unite, cu complicitatea efectivă sau tacită a guvernului lor p.86) , venirea lui Obama promite speranţa unei schimbări. Jose Saramago abordează şi problema (din nou! deci, o carte cu multe probleme) stângii politice. Ce face stânga? se întreabă. Iar răspunsul, deloc dificil, vine imediat. Doarme.

     Caietul e o declaraţie de dragoste pentru Pilar, Lisabona, Portugalia, Gaza, literatură şi pentru omenire, pe care o vrea mai bună!

Două citate – Dumnezeu este liniştea universului, iar omul este ţipătul care dă sens acestei linişti. p. 58

                            Dumnezeu e veşnic, se spune, şi are vreme pentru toate. O fi veşnic, să consimţim ca să nu-l supărăm pe papă, dar veşnicia lui este doar cea a unei veşnice absenţe. p 61

(Jose Saramago, Caietul, ed. Polirom, 2010, 264 p.)