Posted in Arta on 22/02/2011| 18 Comments »
Casa destul de veche şi un balcon la care nu mai poţi ieşi!
Un balcon la fel de vechi, deşi mai puţin spectaculos.
Aici se vede bine anul – 1897. Nu am reuşit să-l prind pe de-a-ntregul…
Secolul 19, de fapt se vede clar…
Încântător, îmi place cel mai tare.
Cel mai vechi – 1880, 131 de ani!
Posted in Jurnal on 20/02/2011| 2 Comments »
Se aud ruşii, sunt zgomoşi, se simt ca acasă, vorbesc doar ruseşte şi doar câte unul mai zice ceva în engleză sau germană. Nici aici nu am scăpat de ei- îmi trece prin minte! Seara, spre pensiune, urcăm într-un vehicul cu pereţii laterali decopertaţi, agăţat la un mini-tractor. A l-a botezat tiriboanţă. Apelativul i s-a păstrat până în ultima zi a călătoriei noastre. Ne aşezăm. Nu mai sunt locuri, trei ruşi urcă în picioare, au un comportament neordinar şi atrag atenţia celor din jur, ingnorând indicaţiile. Şoferul opreşte şi trimite un supraveghetor să stea cu ei. Acesta urcă şi le spune că nu au dreptul să fumeze, ruşii vorbesc ruseşte şi îl fac – durak. Unul din ei – ne piti, ne kuriti, a shto zdesi?! Au ţinut-o în continuare într-o veselie neţărmuită. Mi-e jenă pentru ei, de câte ori am întâlnit ruşi mă tot încerca acest sentiment care s-a volatilizat în penultima zi, atunci cand iarăşi, a câta oară, am luat comportamenul lor drept o dovadă a naturaleţei, a inepuizabilului suflet rusesc, ne priveam în ochi şi aveam ce privi. Canadienii, americanii, germanii, francezii privesc depersonalizat, pe când ruşii…
23.01.2011 – Nu putem dormi, probabil e din cauza schimbării fusului orar. O diferenţă de 6 ore. Mă trezesc la 2 noaptea, după care dorm cu intermitenţe. Cu toate astea suntem foarte proaspeţi a doua zi. Mergem la dejun, ne luăm farfuriile (platouri, de fapt), ezităm în faţa atâtor diversităţi, dar alegem şi avem convingerea că am ales cum trebuie. Nu avem ce regreta. Eu am tot timpul senzaţia că mie nu îmi va rămâne nimic. E vorba de mentalitate, probabil. Fiecare îşi pune în farfurie ce şi cât doreşte. Mi se pare o risipă, (dacă hotelul ar fi al meu), dar aşa nu pot decât să consimt mulţumit şi să tot laud, de câte ori am ocazia, modul de tratare al turiştilor. Nu mă mai hazardez ca în primele zile când m-am rătăcit prin diversitatea produselor culinare autohtone. Aşa că ne ferim de sosuri(toate sunt dulci, aşa se întâmplă când trestia de zahăr creşte peste tot). Mâncăm europeneşte sau americăneşte, mănânc ce cred că am mai mâncat – cartofi pai, şniţel de pui, diferite sortimente de brânză şi caşcaval, şuncă, roşii, omletă, pui la cuptor, fructe, sucuri (coca cola cu gheaţă e la mare căutare), ceai, prăjituri (cea mai bună e culmea . crema din zahăr ars, e singura pe care am recunoscut-o vizual şi apoi după gust din marea de dulciuri care mai de care colorate şi însiropate. Până la urmă căutăm ceea ce am mai văzut odată. Am renunţat la experimente pentru a evita vreo indezirabilă indigestie. E un pic năduşeală, dar e suportabilă. Aproape în fiecare zi plouă cam o oră, după care iese soarele şi cerul capătă un albastru dens, primăvăratic. Bolta e la fel ca acasă. Graţie cerului nu te poţi simţi singur. A îmi arată constelaţia Orion, eu pe alea pe care le ştiu de la bunelul – cloşca cu pui (o denumire populară) carul mare şi mic, pe care le ştie, Coroana şi mă uit după Pegas pe care nu îl mai gasesc. Dar ce mai contează, cerul e acelaşi şi aştrii sunt tot acolo, aproape nemuritori…
Până la plajă mergem15 minute, dintre care vreo 7 – printr-o reminiscenţă de pădure tropicală, păstrată evident pentru ochii vizitatorilor. Peste tot copaci, arbuşti – cocotieri, bananieri, arbori decorativi. Natura e formidabilă. Nisipul e fin, fără pietre şi lipsit de scoici, atât de mărunt, ca o făină de porumb. Culoarea apei alternează de la albastru închis, albastru deschis, la toate nuanţele de verde în funcţie de adâncime şi de bătăia razelor soarelui.
Posted in Jurnal, Literatura on 19/02/2011| Leave a Comment »
O carte la care am râs în hohote, la început, (nu te panica, mamă, că e de treabă) şi am resimţit la final tristeţea şi deconcertarea protagonistei. Nu ştiu dacă Dan Lungu şi-a propus să facă literatură, uneori îţi iese fără să vrei. Textul, replicile personajelor sunt decupate dintr-o realitate pe care o recunoşti şi o reconstitui cu lejeritate. Asta e farmecul postmodernismului- reciclează, revalorifică, remodelează. Cum se poate scrie despre comunism? Ca despre un sistem ideologic în care ai fost obligat să-ţi duci existenţa sau ca despre propria viaţă care întâmplător (vorba lui Ernu) s-a petrecut acolo. Dan Lungu preia o serie de gânduri, fraze, idei arhicunoscute din care stoarce semnificaţii. O face prin intermediul butadelor, glumelor, eufemismelor, vorbelor de duh care au circulat în epocă – la 1848 s-au sărbătorit…ăăă…60 de ani până la naşetrea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Se zice că românii au fost mai glumeţi în comunism. Râsul – o formă de defulare.
Pe parcursul întregului roman se simte prezenţa unui ochi care priveşte spre trecut, o privire întoarsă, metafizică, ce cu greu se poate debarasa de propria moştenire ontologică. Aici e diferenţa majoră faţă de cartea lui V. Ernu, Baba… nu e doar nostalgică, e şi (profund) tristă. Sunt multe similitudini cu Iepurii nu mor, constatările ce privesc textul Ieromonahului îşi păstrează valabilitatea în această carte. Autorul e bărbat, naratorul şi protagonistul – o femeie, e nevoie de multă acribie şi sagacitate pentru a convinge în această ipostază, cunoaşterea (măcar formală) psihologiei feminine e obligatorie. Ezitările şi incertitudinile Emiliei nu sunt condamnate şi nici condamnabile, ăsta e cel mai frumos lucru din cartea lui Dan Lungu. Pe Emilia comunismul a facut-o orăşeancă (dimensiunea socială a comunismului), i-a dat apartament şi butelie, a dus-o departe de călcatul tizicului. Fiecare are propria istorie, arbitrară, un joc de noroc din care poţi ieşi bine sau poţi sfârşi lamentabil. „Mă trezisem adesea visând la perioada frumoasă din viaţa mea, când eram tânără şi munceam voiniceşte, când făceam mese îmbelşugate în familie, şi mergeam în concedii, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap că asta înseamnă să fii comunistă. Regretam timpurile acelea, veselia, solidaritatea, dar nu ştiu de ce, nostalgia nu se lipea deloc cu numele de comunist”. Emilia are un plan de reînviere a trecutului pe care nu-l va mai pune în aplicare, pentru că nici Sanda, nici Aurelia nu mai consonează cu ideea raiului comunist.
Doamna Rosalia îşi are şi ea propriul comunism –„ ăsta e comunismul meu: cel care a luat cu forţa atelierul tatii, care mi-a retezat din faşă visul de a mă face pictoriţă, care m-a lipsit de culori toată viaţa”p207.
Câteva frânturi –
– cei mai năstruşnici, glumeţi (Nea Mitu) sunt nişte turnători
– foştii comunişti, mari democraţi şi patroni, după revoluţie
– cei care l-au alunga pe fiul iubit al poporului erau aceeaşi care îl elogiaseră
– comuniştii făceau lucuri trainice
– restricţiile rutiere în funcţie de numărul maşinii, cu soţ sau fără
– sindromul cozii- cum se formează o coadă chiar şi atunci când nu e nimic de vânzare
– oricare ar veni, toţi fură
– arta angajată – mai mult angajată decât artă, referire la Sabin Bălaşa
– şmotrul de dinaintea vizitelor oficiale, cutumă clasică a vremii, discrepanţă majoră dintre realitatea cotidianului şi cea oficială
Venirea comunismului impune o cromatică nouă –‚, pe măsură ce comunismul triumfă, lumea se retrăgea în două- trei culori închise, ca într-o fotografie de proastă calitate. Mulţimile de pe stradă păreau convoaie funerare’’p.205.
Romanul lui Dan Lungu pansează răni ideologice, reuşeşte chiar să le vindece şi, esenţialul, nu condamnă…
(Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, Ed. Polirom, 2007, 240 p.)
Talex 