O carte la care am râs în hohote, la început, (nu te panica, mamă, că e de treabă) şi am resimţit la final tristeţea şi deconcertarea protagonistei. Nu ştiu dacă Dan Lungu şi-a propus să facă literatură, uneori îţi iese fără să vrei. Textul, replicile personajelor sunt decupate dintr-o realitate pe care o recunoşti şi o reconstitui cu lejeritate. Asta e farmecul postmodernismului- reciclează, revalorifică, remodelează. Cum se poate scrie despre comunism? Ca despre un sistem ideologic în care ai fost obligat să-ţi duci existenţa sau ca despre propria viaţă care întâmplător (vorba lui Ernu) s-a petrecut acolo. Dan Lungu preia o serie de gânduri, fraze, idei arhicunoscute din care stoarce semnificaţii. O face prin intermediul butadelor, glumelor, eufemismelor, vorbelor de duh care au circulat în epocă – la 1848 s-au sărbătorit…ăăă…60 de ani până la naşetrea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Se zice că românii au fost mai glumeţi în comunism. Râsul – o formă de defulare.
Pe parcursul întregului roman se simte prezenţa unui ochi care priveşte spre trecut, o privire întoarsă, metafizică, ce cu greu se poate debarasa de propria moştenire ontologică. Aici e diferenţa majoră faţă de cartea lui V. Ernu, Baba… nu e doar nostalgică, e şi (profund) tristă. Sunt multe similitudini cu Iepurii nu mor, constatările ce privesc textul Ieromonahului îşi păstrează valabilitatea în această carte. Autorul e bărbat, naratorul şi protagonistul – o femeie, e nevoie de multă acribie şi sagacitate pentru a convinge în această ipostază, cunoaşterea (măcar formală) psihologiei feminine e obligatorie. Ezitările şi incertitudinile Emiliei nu sunt condamnate şi nici condamnabile, ăsta e cel mai frumos lucru din cartea lui Dan Lungu. Pe Emilia comunismul a facut-o orăşeancă (dimensiunea socială a comunismului), i-a dat apartament şi butelie, a dus-o departe de călcatul tizicului. Fiecare are propria istorie, arbitrară, un joc de noroc din care poţi ieşi bine sau poţi sfârşi lamentabil. „Mă trezisem adesea visând la perioada frumoasă din viaţa mea, când eram tânără şi munceam voiniceşte, când făceam mese îmbelşugate în familie, şi mergeam în concedii, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap că asta înseamnă să fii comunistă. Regretam timpurile acelea, veselia, solidaritatea, dar nu ştiu de ce, nostalgia nu se lipea deloc cu numele de comunist”. Emilia are un plan de reînviere a trecutului pe care nu-l va mai pune în aplicare, pentru că nici Sanda, nici Aurelia nu mai consonează cu ideea raiului comunist.
Doamna Rosalia îşi are şi ea propriul comunism –„ ăsta e comunismul meu: cel care a luat cu forţa atelierul tatii, care mi-a retezat din faşă visul de a mă face pictoriţă, care m-a lipsit de culori toată viaţa”p207.
Câteva frânturi –
– cei mai năstruşnici, glumeţi (Nea Mitu) sunt nişte turnători
– foştii comunişti, mari democraţi şi patroni, după revoluţie
– cei care l-au alunga pe fiul iubit al poporului erau aceeaşi care îl elogiaseră
– comuniştii făceau lucuri trainice
– restricţiile rutiere în funcţie de numărul maşinii, cu soţ sau fără
– sindromul cozii- cum se formează o coadă chiar şi atunci când nu e nimic de vânzare
– oricare ar veni, toţi fură
– arta angajată – mai mult angajată decât artă, referire la Sabin Bălaşa
– şmotrul de dinaintea vizitelor oficiale, cutumă clasică a vremii, discrepanţă majoră dintre realitatea cotidianului şi cea oficială
Venirea comunismului impune o cromatică nouă –‚, pe măsură ce comunismul triumfă, lumea se retrăgea în două- trei culori închise, ca într-o fotografie de proastă calitate. Mulţimile de pe stradă păreau convoaie funerare’’p.205.
Romanul lui Dan Lungu pansează răni ideologice, reuşeşte chiar să le vindece şi, esenţialul, nu condamnă…
(Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, Ed. Polirom, 2007, 240 p.)
Talex 