Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2011

viaţa mea mamă
 
Într-un vis nepotrivit o văd pe mama
stând fără vârstă
ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredităţii
şi dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)
(o imagine din care nu mai plecăm)
Şi boabele cad în vasul cu smalţul ciobit
precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur
dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni
Aşa cum ştiu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,
ca în cel mai fericit întuneric
Ştiu că şi zilele vieţii mele încap în câteva păstăi
De acolo, din copilăria mea
pe pragul dintre înainte şi înapoi mama dezghioacă şi-acum
păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă
Imaginea de atunci călătoreşte prin fire nevăzute până la mine
într-o palpitaţie a inimii, într-o durere ascunsă în stern,
într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie
Linia vieţii mele începe în palma ta mamă
Şi palma ta e de acum sub pământ

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

Read Full Post »

   

       Pe lângă vechile oraşe de provincie se întâmplă să fie şi câte un crâng prizărit. În asemenea colţişoare vin oameni să trăiască numai din ce le dă natura. Iata se pripăşeşte un om – şi e din cei cu ochii ageri şi cu faţa tăbăcită până la tristeţe, om care ştie să dreagă ori să meşterească orice, dar propria lui viaţă nu şi-a pus-o niciodată la cale. N-a fost un lucru, de la tigaie la ceasul deşteptător , să nu ştie a-l face mâinile lui, cât a avut a trăi. Era gata să bată pingele, să toarne alice pentru lupi, să ştanţeze medalii false pentru a fi vândute la vechile iarmaroace de prin sate. Pentru el nu şi-a facut niciodată nimic, nici familie, nici lăcaş de trai. Vara trăia în sânul naturii, purtându-şi instrumentele într-un sac, iar sacul îl folosea drept pernă, mai mult pentru paza uneltelor din el decât pentru odihna capului. De soarele dimineţii se apăra punându-şi încă de cu seară un brusture pe ochi. Iarna trăia din rămăşiţele câştigului din vară, iar pentru locuinţă îi plătea paznicului de la biserică nu în bani, ci bătând din clopote orele nopţii în locul aceluia. ( Andrei Platonov- Cevengur, Chişinău, Literatura artistică, 1989, traducere – Vasile Leviţchi)

          La marginea ruinată în timp a vechilor oraşe de provincie, oamenii vin să trăiască direct din natură. Astfel, se ivi un om cu chip ager şi până la tristeţe istovit, unul care se pricepea să dreagă şi să meşterească orice, numai propria lui viaţă şi-o trăise anapoda. Toate lucrurile, de la tigaie până la ceasul deşteptător trecuseră cândva prin mâinile acestui om. A pus şi pingele, a turnat şi alice de lup, a bătut şi monezi calpe, dintre cele care se vând la vechile iarmaroace. Pentru sine nu a întemeiat însă niciodată nimic – nici familie, nici locuinţă. Vara trăia liber pe unde se nimerea, îşi îngrămădea uneltele într-un sac, sacul folosindu-l drept pernă, se gândea mai degrabă la sculele lui decât la trândăvie. De soarele dimineţii se ferea acoperindu-şi ochii de cu seara cu o frunză de brusture. Iarna, trăia din câştigul rămas de peste vară, îşi plătea adăpostul vestind în locul paznicului bisericii ceasurile de noapte. (Andrei Platonov- Cevengur,Editura Cartea românească 1990, traducere de George Bălăiţă şi Janina Ianoşi)

        Karciuk şi Zahar Pavlovici nu găsiră în Cevengur pe nimeni, oraşul era pustiu şi neatrăgător, doar într-un loc, lângă o clădire de cărămidă şedea un om. Era Proşka. Plângea de unul singur în mijlocul atâtor bunuri rămase lui, câte se găseau în tot Cevengurul. – De ce plângi Proşa şi nu te jeluieşti nimănui? Îl întrbă Zahar Pavlovici. – Vrei să-ţi mai dau o rublă să mi-l aduci pe Saşa? – Il aduc eu şi fără plată, îi făgădui Prokofii şi porni să-l caute pe Dvanov. ( Andrei Platonov- Cevengur, Chişinăi, Literatura artistică, 1989, traducere – Vasile Leviţchi)

         La Cevengur Karciuk şi Zahar Pavlovici nu găsiră pe nimeni, oraşul era pustiu şi trist, în apropierea casei de cărămidă stătea Proşka şi plângea singur, în mijlocul averii pe care, în sfârşit, o dobândise. – De ce plângi, dar nimănui nu i te plângi tu, Pro? întrebă Zahar Pavlovici. Îţi dau o rublă, du-te şi-l adă pe Saşa. – Ţi-l aduc de pomană, făgădui Prokofie, şi plecă în căutarea lui Dvanov. (Andrei Platonov- Cevengur,Editura Cartea românească 1990, traducere de George Bălăiţă şi Janina Ianoşi)

Read Full Post »