Se aud ruşii, sunt zgomoşi, se simt ca acasă, vorbesc doar ruseşte şi doar câte unul mai zice ceva în engleză sau germană. Nici aici nu am scăpat de ei- îmi trece prin minte! Seara, spre pensiune, urcăm într-un vehicul cu pereţii laterali decopertaţi, agăţat la un mini-tractor. A l-a botezat tiriboanţă. Apelativul i s-a păstrat până în ultima zi a călătoriei noastre. Ne aşezăm. Nu mai sunt locuri, trei ruşi urcă în picioare, au un comportament neordinar şi atrag atenţia celor din jur, ingnorând indicaţiile. Şoferul opreşte şi trimite un supraveghetor să stea cu ei. Acesta urcă şi le spune că nu au dreptul să fumeze, ruşii vorbesc ruseşte şi îl fac – durak. Unul din ei – ne piti, ne kuriti, a shto zdesi?! Au ţinut-o în continuare într-o veselie neţărmuită. Mi-e jenă pentru ei, de câte ori am întâlnit ruşi mă tot încerca acest sentiment care s-a volatilizat în penultima zi, atunci cand iarăşi, a câta oară, am luat comportamenul lor drept o dovadă a naturaleţei, a inepuizabilului suflet rusesc, ne priveam în ochi şi aveam ce privi. Canadienii, americanii, germanii, francezii privesc depersonalizat, pe când ruşii…
23.01.2011 – Nu putem dormi, probabil e din cauza schimbării fusului orar. O diferenţă de 6 ore. Mă trezesc la 2 noaptea, după care dorm cu intermitenţe. Cu toate astea suntem foarte proaspeţi a doua zi. Mergem la dejun, ne luăm farfuriile (platouri, de fapt), ezităm în faţa atâtor diversităţi, dar alegem şi avem convingerea că am ales cum trebuie. Nu avem ce regreta. Eu am tot timpul senzaţia că mie nu îmi va rămâne nimic. E vorba de mentalitate, probabil. Fiecare îşi pune în farfurie ce şi cât doreşte. Mi se pare o risipă, (dacă hotelul ar fi al meu), dar aşa nu pot decât să consimt mulţumit şi să tot laud, de câte ori am ocazia, modul de tratare al turiştilor. Nu mă mai hazardez ca în primele zile când m-am rătăcit prin diversitatea produselor culinare autohtone. Aşa că ne ferim de sosuri(toate sunt dulci, aşa se întâmplă când trestia de zahăr creşte peste tot). Mâncăm europeneşte sau americăneşte, mănânc ce cred că am mai mâncat – cartofi pai, şniţel de pui, diferite sortimente de brânză şi caşcaval, şuncă, roşii, omletă, pui la cuptor, fructe, sucuri (coca cola cu gheaţă e la mare căutare), ceai, prăjituri (cea mai bună e culmea . crema din zahăr ars, e singura pe care am recunoscut-o vizual şi apoi după gust din marea de dulciuri care mai de care colorate şi însiropate. Până la urmă căutăm ceea ce am mai văzut odată. Am renunţat la experimente pentru a evita vreo indezirabilă indigestie. E un pic năduşeală, dar e suportabilă. Aproape în fiecare zi plouă cam o oră, după care iese soarele şi cerul capătă un albastru dens, primăvăratic. Bolta e la fel ca acasă. Graţie cerului nu te poţi simţi singur. A îmi arată constelaţia Orion, eu pe alea pe care le ştiu de la bunelul – cloşca cu pui (o denumire populară) carul mare şi mic, pe care le ştie, Coroana şi mă uit după Pegas pe care nu îl mai gasesc. Dar ce mai contează, cerul e acelaşi şi aştrii sunt tot acolo, aproape nemuritori…
Până la plajă mergem15 minute, dintre care vreo 7 – printr-o reminiscenţă de pădure tropicală, păstrată evident pentru ochii vizitatorilor. Peste tot copaci, arbuşti – cocotieri, bananieri, arbori decorativi. Natura e formidabilă. Nisipul e fin, fără pietre şi lipsit de scoici, atât de mărunt, ca o făină de porumb. Culoarea apei alternează de la albastru închis, albastru deschis, la toate nuanţele de verde în funcţie de adâncime şi de bătăia razelor soarelui.
Talex 