Talex

Despre o carte ar trebui să scrii atunci când o citești sau la scurt timp de la încheierea lecturii. Prea mult timp lăsat înseamnă uitare, inevitabil. Nu ai nici măcar certitudinea că ai reținut esențialul. M-au surprins în Doc analiza psihologică, observația (hiperatentă), viziunea minimalistă care de cele mai multe ori oferă o imagine a întregului mult mai convingătoare, mai „plină” decât i-ar reuși „întregului”, dacă ar fi în ipostaza de a-și comunica esențele.

În Doc timpul își are propria logică, se dilată, se contractă, încetinește, accelerează, dinamitează gesturi, replici. Timpul e respirație. Iar copiii mutați dintr-o scoală-n alta (ca și cum ar fi mutați dintr-o țară-n alta), dezrădacinați,  își trăiesc propriile suferințe, cu intermitențe, în intervale, și par singurii care-și conștientizează drama. O trăiesc amniotic și o conștientizează matur. Copiii se pot explica, în schimb fantoșele – cei mari, sunt niște cópii trase la indigo, mestecându-și rutina cotidiană fără posibilitatea unui declic salvator. În Doc avem parte de literatură pură. Nu-i o exagerare.

Și încă ceva – Am 15 ani și nu-s acoperit de glorie. 

Nicolae Esinencu, Doc, Ed. Lumina, Chișinău, 2012. 128 pag.